Biserica si scoala raspund daca se ridica un neam sau daca el se prabuseste

[cezar_ioan]

Mulţumesc pentru linkuri, am citit şi văd că problema e destul de dezbătută.
În momentul ăsta nu ştiu ce să zic...

În orice caz, "educaţia" e un concept-umbrelă, cu multe dimensiuni:
- nevoia şi presiunea socială pentru un anumit tip de oameni (presiunea "de sus", iar aici e decisiv cuvântul politicului şi economicului, domenii de mari spasme la noi şi nu numai!)
- evoluţia rapidă, extraordinară a datelor ştiinţifice, aproape imposibil de gestionat în timp util (de obicei noi învăţăm la şcoală istorie, istorie a ştiinţei, istorii de tot felul; în momentul când noi ţinem o lecţie despre o "noutate", modelul acela e deja învechit în ţările aflate pe frontul de undă al descoperirilor ştiinţifice)
- concurenţa între absolvenţi pe piaţa de muncă, internă şi externă
- dezvoltarea morală, caracterială
- dezvoltarea stilului de muncă creativ
- dezvoltarea intelectuală generală şi a abilităţilor practice, în primul rând a celor din sfera abilităţilor de relaţionare
- particularităţile copilului (unii sunt mai înzestraţi, alţii dimpotrivă) şi nevoile lui concrete, individuale
- interesele/aspiraţiile părinţilor şi resursele lor
- interacţiunea cu mass-media în spatele căreia sunt multe grupuri de interese (unele de interes momentan strict economic, de pildă afacerile cu manuale, rechizite, haine, produse alimentare, excursii etc.)
- perspectiva continuării studiilor pentru aprofundare, inclusiv varianta de a studia în străinătate
- dezvoltarea aspiraţiilor şi a capacităţilor de învăţare permanentă, pe toată durata vieţii
- eficienţa procesului de învăţământ (testată şi longitudinal, în timp)
- concurenţa, mai mult sau mai puţin constructivă, dintre instituţiile de învăţământ
şi multe altele... multe...

Din câte am sesizat, Biserica şi sora ei mai mică în cele sufleteşti şi comportamentale (psihologia) sunt îngăduite sau mai bine zis tolerate în şcoli, fără ca lumea să ştie foarte precis ce vor de fapt şi profesorii respectivi şi fără ca mesajele lor să fie luate prea în serios... Din nenorocire.
Vă invit să cugetăm împreună: dacă într-un liceu sunt 10 bodyguarzi (2-3 sunt permanent prezenţi la poartă) şi un singur consilier şcolar, care stă de obicei închis în cabinet aşteptînd să fie solicitat (răruţ, răruţ de tot): ce înseamnă oare aceasta? Raportul de 10 la 1 îmi pare că vorbeşte de la sine despre tipul de "soluţii" practicat la noi.

Ce fel de şcoală este aceea care îşi abordează conflictele (inerente în orice grup uman) cu mijloace de forţă (bulanul, pumnii şi picioarele, gazele lacrimogene, pistolul), cu ameninţări (note la purtare, exmatriculare) şi diverse forme de şantaj afectiv?
Prezintă ea încredere că ar putea forma oameni?
În şcoala unde preotul/profesorul de religie şi psihologul/profesorul de psihologie sunt "nişte moftangii", toleraţi fără să ştim prea bine la ce ne-ar folosi şi ce-i cu ei printre noi: ce fel de oameni sperăm să obţinem?

P.S. Am fost surprins de o clasă în care aprox. un sfert dintre elevi vor să devină... medici stomatologi. Practic, am rămas cu ... gura căscată. Are cineva vreo explicaţie pentru această preferinţă a elevilor?

[cezar_ioan]

Regret că voi scrie următoarele, însă o fac pentru a nu mă simţi vinovat că am ştiut şi am tăinuit.
Ca să ne dăm seama cum e cu istoria şi cum e cu afacerile, spun pe scurt:
- o, răspândită modă!... se pune preţ, la modul jenant de formalist şi demagogic, pe tot felul de "puncte" pe care eşti obligat să le obţii anual ca să obţii o continuitate la locul de muncă, să fii promovat firesc la un nou nivel profesional, să îţi dezvolţi competenţele etc.
- pentru aceasta se ţin tot felul de cursuri, workshopuri etc.
- desigur, cursurile sunt ţinute de "specialişti"
- improvizaţi, peste noapte, de ochii lumii, ca să punctăm momentul
- care răspândesc tot felul de prostii, vechituri şi erori deja demonstrate, de mult (nici studenţii nu le mai înghit, fără să surâdă...)
- oameni dintr-un domeniu ţin cursuri specialiştilor din alte domenii (!) - şi spun enormităţi de te cruceşti, cum altfel de fapt?
- la sfârşit mai eşti atras şi în nu ştiu ce excursii, tabere la munte sau la mare, unde dai alţi bani (sau dai în sfârşit bani, dacă nu apucasei s-o faci) şi unde savoarea vine de la cheful de adio - manele, mititei, vânzări de ţoale/sprayuri/parfumuri "ieftine şi bune", eventual o beţie (poate şi altceva?...) de adio etc. Obiceiuri româneşti de-ale intelectualilor contimporani.

Rezultatul: ieşi mai dezinformat (şi deformat) decât ai intrat, surmenat de cursurile de weekend şi de nemulţumirile familiei (vor şi ei să îţi petreci timpul pe-acasă măcar în weekend), cu o diplomă despre care afli că e doar de fentă, aşa că trebuia să fie şi ea, precum şi fără încredere, de acum înainte, în vreo mişcare de acest gen.
Fenomenul e foarte răspândit, toată lumea ridică din umeri, nimeni nu intervine, domneşte resemnarea, din toamnă se mai anunţă vreo 5-6 mascarade dintr-astea. Obligatorii!, cică... Creativitatea în noi forme de batjocură pare nesfârşită.
Dar cineva câştigă, totuşi, mulţi bani. Ştiaţi că sunt la mijloc fonduri europene pentru dezvoltarea învăţământului?
Să n-o iei spre balamuc sau spre crâşmă? Să nu pui mâna pe sapă?
Nu. Stai cuminte şi rabdă. Şi aşteaptă să-ţi crească salariul, printre altele...
Doar cu rugăciune cred că îşi mai poate păstra omul cumpătul. Doar cu sfânta rugăciune...
Alternativa, totuşi: o nesimţire patologică, groasă cât şoriciul de rinocer.

Şi ziceam că voim învăţământ de calitate şi copii sănătoşi?
Bieţii copii... Nu lor le trebe 10 bodyguarzi, ci nouă, adulţilor câte 15 psihiatri cu injecţii lungi şi groase la cap!

În prealabil postat de cezar_ioan

P.S. Am fost surprins de o clasă în care aprox. un sfert dintre elevi vor să devină... medici stomatologi. Practic, am rămas cu ... gura căscată. Are cineva vreo explicaţie pentru această preferinţă a elevilor?

Stiu ei ce stiu...

Biserica ar putea raspunde daca un neam se ridica sau se prabuseste daca n-ar exista atatea presiuni politice asupra ei. Preotilor adesea le e teama sa nu supere pe oarecine spunand lucrurilor pe nume. Putem cere ca biserica sa raspunda de neam daca si neamul o apara si o asculta. Altminteri...

Si domeniul educational a fost afectat de economia de piata. Oamenii care ,,se descurca'' aduna mai multe puncte daca devin formatori sau organizatori de simpozioane si au mai multe sanse sa apuce o gradatie de merit.

Iata o scrisoare primita prin mail, scrisa de o invatatoare:

Dragă Domnule Trandafir,

Se spune că dumneavoastră aţi fi un simbol pentru dascăli, un model de învăţător blând şi iubitor. Şi eu sunt învăţătoare. Mai bine zis, am fost, până am devenit institutoare. Nici institutoare nu mai sunt, că acum am devenit profesor pentru învăţământul primar. Eee! Sună mai bine, trebuie să recunoaşteţi. E drept că nu am ajuns profesor cu una, cu două. De fapt, ba cu două. Cu două… facultăţi. „Ce-s alea facultăţi?” Da, chiar mă miram să ştie un simplu învăţător ce-nseamnă facultate.

Câte credite aţi strâns, domnule Trandafir, în cariera dumneavoastră? Cum adică „ce-s alea credite?”? Dovada că ai muncit, că ai fost eficient. Se adună la dosarul personal, după fiecare curs de formare. „Ce-i ăla dosar personal? Ce-s alea cursuri de formare?” Dosarul personal înseamnă, de fapt, mai multe bibliorafturi (vă explic altădată ce-s alea bibliorafturi) în care sunt aranjate multe, multe hârtii ştampilate, cu număr de înregistrare. Cât de multe? Aşa, vreo câteva kilograme. Păi, vedeţi, pe vremea dumneavoastră pregătirea nu cântărea aşa greu! Cursurile de formare sunt absolut necesare pentru a ţine pasul cu noutăţile. Doar că, uneori, noutăţile năvălesc aşa de multe deodată, că nu mai poţi ţine pasul cu ele.

De curând, mi s-a propus să mă înscriu la un curs de formare cu tema „Managementul educaţiei”. Se desfăşoară la Universitatea din Petroşani, timp de două semestre. Costă el 1400 de lei (un fleac!), dar merită! Are 60 de credite care mai sunt şi transferabile. Vrei să ajungi director sau mentor, obligatoriu să ai acest curs. „Ce-nseamnă mentor?” Of, domnule Trandafir, demodat mai sunteţi! Nimic nu ştiţi! Ultima noutate e înfiinţarea clasei pregătitoare. I se mai spune, neoficial, „clasa 0”. „Ce-i aia clasă pregătitoare?” O clasă care-i pregăteşte pe copii, înainte de a intra în clasa I. Şi pentru care dascălii sunt pregătiţi să facă faţă. În această toamnă, am luat clasa pregătitoare. Am fost înscrisă la un curs, înainte de a începe şcoala. O formatoare pregătită, la rândul ei, de altă formatoare ne-a iniţiat. Vă rog, nu întrebaţi „Ce-i aia formatoare?”! Puteţi să deduceţi.

O săptămână, de dimineaţa până seara, am învăţat ce am de făcut. Sau cel puţin aşa am crezut. De fapt, adevărata mea desăvârşire urma să aibă loc pe o platformă. „Ce-i aia platformă?”. V-aş explica, dar ar urma să mă întrebaţi „Ce-i ăla calculator?. Văzând ce mă aşteaptă pe această platformă, am dat bir cu fugiţii imediat. Urma să parcurg trei module. Mda, mă aşteptam să întrebaţii „Ce-s alea module?”. Fiecare modul avea aproximativ cincisprezece cursuri. Cursurile, la rândul lor, aveau teste. Nu treceai testele 100%, te întorceai la curs, să mai înveţi. E drept că munca îţi era răsplătită. După fiecare test promovat primeai… o temă! O temă de genul „Faceţi un eseu, pornind de la definiţia…”. Mă mir că nu aţi întrebat „Ce-i ăla eseu?”. Am crezut eu că pot să scap, dar n-a fost aşa.

Am înţeles că nu se poate să nu finalizez cursul, aşa că am terminat în trei săptămâni ce au făcut colegii mei mai conştiincioşi în trei luni. Da, domnule Trandafir, am parcurs modulele acelea trei care s-au dovedit a fi patru, că am mai primit „cadou” un modul complementar. Am parcurs cursurile, am promovat toate testele. Am aflat, astfel, cum stau lucrurile cu integrarea curriculară, cu evaluarea competenţelor, cu implementarea proiectelor şi multe altele despre care nu mă mir că nu aţi auzit, că nu auzisem nici eu, până atunci. Cum am predat 24 de ani fără să cunosc aceste lucruri, nu-mi pot imagina! Am postat cele 53 de teme, atât pe platformă, cât şi într-un folder. Bine că n-aţi întrebat „Ce-i ăla folder?”, că nu ştiu cum v-aş fi explicat. Am aflat, ulterior, că mai sunt şi 31 de teme de reflecţie. Le-am postat şi pe acelea, ce era să fac? Au mai fost şi trei evaluări. Cum „Ce-s alea evaluări?”, nici atât nu ştiţi? Fiecare evaluare se putea da o singură dată şi trebuia obţinut un rezultat de cel puţin 50%.

Dacă se întâmpla să-ţi pice internetul, se ducea naibii evaluarea! „Ce-i ăla internet?” Mai bine că nu ştiţi! Am dat şi cele trei evaluări şi am copiat dovezile muncii mele pe un CD. „Ce-i ăla CD?” Mda!... Pe 15 decembrie va avea loc o evaluare faţă în faţă, în urma căreia voi primi 30 de credite şi voi fi declarată aptă pentru a preda la clasa pregătitoare. Pentru aceasta, îmi va fi verificat CD-ul şi voi prezenta un proiect interdisciplinar. „Ce-i ăla proiect disciplinar?” Vai, se spune in-ter-dis-ci-pli-nar. Interdisciplinaritatea înseamnă integrare între diferitele domenii ale cunoaşterii. Dar nu ştiu de ce-mi bat capul să vă explic! Oricum, nu aţi înţeles mai nimic din tot ce am spus. Am şi eu o nedumerire. Cum aţi ajuns, domnule Trandafir, un simbol al dascălului, dacă nu aveţi habar de cele mai importante aspecte din învăţământ? A, pe vremea dumneavoastră, cea mai mare importanţă o aveau elevii!... Elevi ați spus, domnule Trandafir? Ce-s ăia elevi?! ***

P.S. La finalizarea cursului, ni s-au cerut impresiile care să stea la baza unei analize riguroase a evoluţiei clasei pregătitoare. Cum unii colegi s-au bulucit să scrie cât de încântaţi sunt ei de acest curs, nu puteam să nu-mi spun şi eu părerea: Deşi am, la catedră, ani vechime, Norocul meu cu draga de reformă, Că m-am desprins din gloata de prostime, Aflând şi eu ce-nseamnă o platformă. Ne-a spus, în vară-a noastră formatoare, Că pregătirea-aceasta nu-i de formă Şi că ne-aşteaptă-o specializare, O viziune nouă, pe platformă. Când, căutând pe-aici, am prins de veste Că fiecare are câte-o normă, Module, cursuri, teme, zeci de teste… Am evadat urgent de pe platformă Şi-am exclamat mirată: „Vai de mine!”, Dar am aflat că munca se transformă În credite ce îmi vor prinde bine, De voi trudi, cu râvnă, pe platformă. Şi-am renunţat la modul meu rebel, Trecând la atitudinea conformă Cu un statut de brav învăţăcel, Făcându-mi datoria pe platformă. Când noul an şcolar a început, Eu mă simţeam în clasă-aşa, în formă, Că, deh, doar nu degeaba am făcut, La miez de noapte, teme pe platformă. Când nedormită-n clasă am intrat, Am dat de nişte puşti, în uniformă… Aaa! Sunt elevii mei, dar i-am uitat, De când, buimacă, bântui pe platformă!

[cezar_ioan]

Să-i dea Dumnezeu sănătate doamnei învăţătoare!
Ferice de elevii ei!

P.S. Îmi reîntăresc afirmaţia de zilele trecute: neamul nostru încă are mari resurse, încă sunt oameni cu frica lui Dumnezeu şi miluiţi de El, între Carpaţi, Dunăre şi Mare.
Nu mor caii când vor câinii!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cezar_ioan

Ce fel de şcoală este aceea care îşi abordează conflictele (inerente în orice grup uman) cu mijloace de forţă (bulanul, pumnii şi picioarele, gazele lacrimogene, pistolul), cu ameninţări (note la purtare, exmatriculare) şi diverse forme de şantaj afectiv?
Prezintă ea încredere că ar putea forma oameni?
În şcoala unde preotul/profesorul de religie şi psihologul/profesorul de psihologie sunt "nişte moftangii", toleraţi fără să ştim prea bine la ce ne-ar folosi şi ce-i cu ei printre noi: ce fel de oameni sperăm să obţinem?

Astazi am făcut parte dintr-o comisie de Bac. Trăgînd la sorţi, am găsit pe biletul meu "Caz special". Am surîs, în primă instanţă, crezînd că m-au descoperit, în sfârşit...:)
După câteva minute treceam în viteză (aprox. 150 km/h) prin Centru, aflîndu-mă într-o maşină a poliţiei, una babană, cu girofar, cu dotări moderne, lux antâia. Pesemne o parte dintre şoferi şi pietoni or fi crezut că un agresor periculos e pe cale de a fi imobilizat şi Poliţia intervine în forţă.
În realitate era vorba despre un agresat: o absolventă de liceu care fusese zdrobită de o maşină pe trecerea de pietoni, pe verde (s-au plâns, oare a câta oară, părinţii). În urmă cu 4 ani. De atunci îşi petrece timpul prin clinici de neuro-chirurgie, în ţară şi în străinătate. Corpul ei (şi în special capul) sunt o mixtură cu material plastic şi metal. Fata a supravieţuit în mod miraculos câtorva luni de comă profundă şi, cu ajutorul medicilor şi al psihologilor în prezent este capabilă să ducă la bun sfârşit câteva activităţi omeneşti precum şi majoritatea sarcinilor şcolare.
A ţinut să îşi dea examenele de Bac, încurajată de părinţi, de terapeuţi şi de preotul duhovnic.
Era însă, în mod evident, aşa cum scria pe bilet: "Caz special". Vă las să vă imaginaţi... (Eu unul am fost destul de surprins şi de mâhnit, cunoscînd-o... Dar şi bucuros, văzînd curajul ei, nobleţea caracterului, dârzenia şi dăruirea de sine.)

Ei bine, pentru ca acest om tânăr să îşi susţină examenul de Bac au fost mobilizate următoarele resurse:
a) o maşină superdotată a Poliţiei
b) un ofiţer aflat în plină formă (sportivă, cel puţin), gata oricînd de ripostă în faţa unui agresor deosebit de periculos, dotat cu tehnica de rigoare
c) un domn specialist în aparatură electronică, specializat în operarea cu camerele de luat vederi întru prevenirea infracţiunilor din sala de examen
d) o doamnă responsabilă cu buna desfăşurare a evenimentului (adică un fel de supraveghetor spre a nu se petrece vreun păcat strigător la cer sau vreo infracţiune soră cu moartea)
e) un profesor de muzică
f) un prost (adică eu).

Atmosfera a fost, în cea mai mare parte a timpului, tipică pentru microgrupurile umane dominate de paranoia. Suspiciune generalizată, încordare etc. Aşa cum (nu) m-am obişnuit deja în instituţiile noastre care slujesc dezideratele educaţiei.

La sfârşit (despre conţinutul examenului nu pot vorbi, fireşte) profesorul de muzică, unul dintre puţinii oameni care se mai ocupă de educaţia copiilor în România (deşi, după 30 ani de activitate ca profesor, are salariul mizerabil de rigoare), i-a cântat elevei un cântecel pe o compoziţie de Temistocle Popa, cântec pe care aceasta l-a prins, fericită, din zbor:
http://www.trilulilu.ro/video-muzica...iunea-copiilor
(nu, nu e reclama la Ursus...)
Uneori simt că-mi este greu
nu se-ntîmplă toate cum vreau eu,
însă ştiu că de partea mea
Colo Sus e mereu Cineva...

Spuneţi toţi cum spun şi eu:
"să-mi ajute Dumnezeu"...

Cât despre excepţionalul nostru muzician Temistocle Popa, ce altceva, dragi români şi fraţi, decât:
http://www.cancan.ro/actualitate/int...ate-merge.html

Un articol util privind rolul parintilor in pregatirea copilului pentru viata:
http://eduromania.ro/parenting/inter...-pentru-viata/