Aceleasi realitati pot fi privite din perspective diferite - indemn la deschidere in

[cezar_ioan]

În prealabil postat de laurastifter

din ce motiv, oare, între cărţile Sfintei Scripturi există diferenţe foarte uşor observabile, în funcţie de autorii lor?
De ce, oare, Duhul Sfânt nu le-a insuflat tuturor autorilor biblici să scrie fix aceleaşi cuvinte şi definiţii, fără a le lăsa libertatea de a transmite mesajul divin în stilul propriu al fiecăruia? De ce Dumnezeu i-a lăsat, cu alte cuvinte, să mărturisească mesajul revelat cu atât de multă... originalitate?

Pentru că Revelaţia are caracter de relaţie inter-personală. Persoana autentică nu striveşte persoana, nu o obligă, nu o constrânge ci o iubeşte, se smereşte luînd aminte la semen (în sensul în care Domnul ne-a numit fraţi), la particularităţile lui ontologice, unice şi originale. Aşadar, pentru că Dumnezeu e smerit înaintea scriitorilor pe care i-a inspirat.

Pentru că Dumnezeu e bogat, neîncăpînd sub pălăria unui singur om/scriitor şi pentru că, desigur, Dumnezeu nu e obiect - ca să încapă precum caisa într-un borcan.

Pentru că unul şi acelaşi mesaj se poate comunica în multe moduri, funcţie şi de cel ce receptează.

Pentru că informaţia e un produs de relaţie, nu unul absolut, în sine. Ţine de întâlnirea dintre două persoane, e rod al relaţiei, aşadar diferă nu numai din pricina bogăţiei Sursei ci şi din pricina specificului receptorului. Şi e duh, lucru pe care îl uită mereu obiectualiştii raţionalişti şi mecanicişti, sărmanii.

Pentru că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi.

Pentru că eu, ca tată, unul sunt şi îi iubesc cu aceeaşi intensitate pe toţi copiii mei: şi pe Petru şi pe Tudor şi pe Maria. Cu toate acestea, într-un fel comunic cu Petru, altfel cu Maria. Deşi tot eu sunt, unul şi acelaşi tată şi tot aceleaşi conţinuturi le comunic, neavînd o învăţătură diferenţiată sau alt sentiment decât iubirea părintească, una, izotropă (ca să forţez o analogie cu fizica).
Mai greu e când se ceartă între ei şi îmi revendică, fiecare, iubirea doar pentru el / doar pentru ea, iubirea întreagă şi "dreptatea". Atunci le spun: "să ne liniştim, mai întâi!". Şi bag seamă că Dumnezeu ne zice şi nouă acelaşi lucru...

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Pentru că Revelaţia are caracter de relaţie inter-personală. Persoana autentică nu striveşte persoana, nu o obligă, nu o constrânge ci o iubeşte, se smereşte luînd aminte la semen (în sensul în care Domnul ne-a numit fraţi), la particularităţile lui ontologice, unice şi originale. Aşadar, pentru că Dumnezeu e smerit înaintea scriitorilor pe care i-a inspirat.

Pentru că Dumnezeu e bogat, neîncăpînd sub pălăria unui singur om/scriitor şi pentru că, desigur, Dumnezeu nu e obiect - ca să încapă precum caisa într-un borcan.

Pentru că unul şi acelaşi mesaj se poate comunica în multe moduri, funcţie şi de cel ce receptează.

Pentru că informaţia e un produs de relaţie, nu unul absolut, în sine. Ţine de întâlnirea dintre două persoane, e rod al relaţiei, aşadar diferă nu numai din pricina bogăţiei Sursei ci şi din pricina specificului receptorului. Şi e duh, lucru pe care îl uită mereu obiectualiştii raţionalişti şi mecanicişti, sărmanii.

Pentru că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi.

Pentru că eu, ca tată, unul sunt şi îi iubesc cu aceeaşi intensitate pe toţi copiii mei: şi pe Petru şi pe Tudor şi pe Maria. Cu toate acestea, într-un fel comunic cu Petru, altfel cu Maria. Deşi tot eu sunt, unul şi acelaşi tată şi tot aceleaşi conţinuturi le comunic, neavînd o învăţătură diferenţiată sau alt sentiment decât iubirea părintească, una, izotropă (ca să forţez o analogie cu fizica).
Mai greu e când se ceartă între ei şi îmi revendică, fiecare, iubirea doar pentru el / doar pentru ea, iubirea întreagă şi "dreptatea". Atunci le spun: "să ne liniştim, mai întâi!". Şi bag seamă că Dumnezeu ne zice şi nouă acelaşi lucru...

Încă un răspuns excepţional! Şi iar nu mai găsesc ce să comentez... rămânându-mi doar să mă bucur şi să mă mir de aceste cuvinte minunate!
Hristos în mijlocul nostru, domnule profesor!

[AlinB]

În prealabil postat de cezar_ioan

Pentru că eu, ca tată, unul sunt şi îi iubesc cu aceeaşi intensitate pe toţi copiii mei: şi pe Petru şi pe Tudor şi pe Maria. Cu toate acestea, într-un fel comunic cu Petru, altfel cu Maria. Deşi tot eu sunt, unul şi acelaşi tată şi tot aceleaşi conţinuturi le comunic, neavînd o învăţătură diferenţiată sau alt sentiment decât iubirea părintească, una, izotropă (ca să forţez o analogie cu fizica).
Mai greu e când se ceartă între ei şi îmi revendică, fiecare, iubirea doar pentru el / doar pentru ea, iubirea întreagă şi "dreptatea". Atunci le spun: "să ne liniştim, mai întâi!". Şi bag seamă că Dumnezeu ne zice şi nouă acelaşi lucru...

Eu nu cred ca ii spui lui Petru ca Papa este loctiitorul lui Hristos pe pamant, iar lui Tudor ca toti episcopii sunt egali si ca nu exista un loctiitor a lui Hristos pe pamant, Mariei ca impartasania se face cu paine dospita ia lui Petru cu azima, etc.
Ca sa nu mai vorbim ca, extinzand exemplul si la alte confesiuni care se vor in legatura cu Dumnezeu, lucrurile se complica si mai mult iar in loc de pretinsa "unitate in diversitate" reusim sa conturam un "dumnezeu" ipocrit si mincinos.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de AlinB

Eu nu cred ca ii spui lui Petru ca Papa este loctiitorul lui Hristos pe pamant, iar lui Tudor ca toti episcopii sunt egali si ca nu exista un loctiitor a lui Hristos pe pamant, Mariei ca impartasania se face cu paine dospita iar lui Petru cu azima, etc.
...

...............:)
Corect!
Dar analogia e un pic invers. Problema nu e ce le spun eu, ci cum rodeşte ce spun eu în fiecare.
Nu Dumnezeu e pricina diferendelor dintre noi (sau poate că e!, într-un fel care ne scapă), ci modul nostru personal de a fi, de a alege, de a rezona şi lucra Voia Lui.

Uneori suntem mai centraţi pe unitate, alteori pe diversitate. Nu-i bai.
Rău îmi pare a fi, însă, atunci când hrănim contrarii şi contradicţii. Slujim dezbinătorului.
Între conflictele personale, lăuntrice şi dispoziţia spre conflictul cu semenii (în mod cu totul special în chestiunile de credinţă) cred că e o legătură straşnică.
Prea mult nevrotism şi paranoia, prea mult în creştinismul nostru cu sârmă ghimpată. Sârmă care-i pusă de noi, ortodocşii, nu de Domnul.
Ghimpele atitudinii, ghimpele resentimentului şi al simţământului vădit fariseic. Nu avem stofă de vameşi, nu avem...
Gheo al nostru îşi închipuie, sărmanul, că e bun creştin. În fapt, toată ziua îşi vede de dumnezeul lui, chiar când se roagă. Nu pricepe însă, nu remarcă, grobianul fariseu, cum e treaba cu Dumnezeul nostru, al creştinilor. Şi când nu-i iese ciunga, când voia lui e surpată din te miri ce pricini, se crede îndurerat şi lovit în aripa sfinţeniei. Mamă, ce mai acatiste trage atunci Gheo, sărmanul! Şi invers, când îi pică bine zarul, trăieşte neroada impresie că e mare şi tare... plăcut lui Dumnezeu. Iar pe semen fireşte că îl invidiază ori îl dispreţuieşte, după caz. Pământ bocnă împietrit, Gheo ăsta, adică majoritea creştinului de pe la noi, ortodoxul cică.
Majoritatea creştinului din mine, mai întâi! Că altfel nu-l întrezăream nici pe Gheo. Uite, însă, că îl mai descopăr oarecînd, că doar n-oi fi mereu boul boilor să neg sau să raţionalizez la nesfârşit mişcările perfide de sub draperia fină a conştiinţei mele. Mă mai trezeşte harul, Mila lui Dumnezeu şi mă surprind uneori, prea rar comparativ cu frecvenţa pe care o bănuiesc ca fiind reală în adîncul inimii, cum/cât Îl îndurerez pe Hristos, mutilîndu-mă şi surghiunindu-mă singur în ţara nebuniei şi a morţii. Slavă Domnului că-mi arată, încă, starea mea!

Sfântul Siluan, Părintele Sofronie, Gheron Iosif, Părintele Paisie - nu umblau cu sârma ghimpată după ei. Îşi vedeau de rugăciune, de împărtăşirea bucuriei în Domnul, de lacrimile căinţei.
Avem şi alte pilde vii printre noi, astăzi. Un exemplu ar fi Părintele Rafail. Să-i remarcăm atitudinea, tonul, duhul! Să luăm aminte la nuanţele gândului inimii sale...
Doamne ajută!

[AlinB]

În prealabil postat de cezar_ioan

...............:)
Corect!
Dar analogia e un pic invers. Problema nu e ce le spun eu, ci cum rodeşte ce spun eu în fiecare.
Nu Dumnezeu e pricina diferendelor dintre noi (sau poate că e!, într-un fel care ne scapă), ci modul nostru personal de a fi, de a alege, de a rezona şi lucra Voia Lui.

Uneori suntem mai centraţi pe unitate, alteori pe diversitate. Nu-i bai.
Rău îmi pare a fi, însă, atunci când hrănim contrarii şi contradicţii. Slujim dezbinătorului.
Între conflictele personale, lăuntrice şi dispoziţia spre conflictul cu semenii (în mod cu totul special în chestiunile de credinţă) cred că e o legătură straşnică.
Prea mult nevrotism şi paranoia, prea mult în creştinismul nostru cu sârmă ghimpată. Sârmă care-i pusă de noi, ortodocşii, nu de Domnul.
Ghimpele atitudinii, ghimpele resentimentului şi al simţământului vădit fariseic. Nu avem stofă de vameşi, nu avem...
Gheo al nostru îşi închipuie, sărmanul, că e bun creştin. În fapt, toată ziua îşi vede de dumnezeul lui, chiar când se roagă. Nu pricepe însă, nu remarcă, grobianul fariseu, cum e treaba cu Dumnezeul nostru, al creştinilor. Şi când nu-i iese ciunga, când voia lui e surpată din te miri ce pricini, se crede îndurerat şi lovit în aripa sfinţeniei. Mamă, ce mai acatiste trage atunci Gheo, sărmanul! Şi invers, când îi pică bine zarul, trăieşte neroada impresie că e mare şi tare... plăcut lui Dumnezeu. Iar pe semen fireşte că îl invidiază ori îl dispreţuieşte, după caz. Pământ bocnă împietrit, Gheo ăsta, adică majoritea creştinului de pe la noi, ortodoxul cică.
Majoritatea creştinului din mine, mai întâi! Că altfel nu-l întrezăream nici pe Gheo. Uite, însă, că îl mai descopăr oarecînd, că doar n-oi fi mereu boul boilor să neg sau să raţionalizez la nesfârşit mişcările perfide de sub draperia fină a conştiinţei mele. Mă mai trezeşte harul, Mila lui Dumnezeu şi mă surprind uneori, prea rar comparativ cu frecvenţa pe care o bănuiesc ca fiind reală în adîncul inimii, cum/cât Îl îndurerez pe Hristos, mutilîndu-mă şi surghiunindu-mă singur în ţara nebuniei şi a morţii. Slavă Domnului că-mi arată, încă, starea mea!

Sfântul Siluan, Părintele Sofronie, Gheron Iosif, Părintele Paisie - nu umblau cu sârma ghimpată după ei. Îşi vedeau de rugăciune, de împărtăşirea bucuriei în Domnul, de lacrimile căinţei.
Avem şi alte pilde vii printre noi, astăzi. Un exemplu ar fi Părintele Rafail. Să-i remarcăm atitudinea, tonul, duhul! Să luăm aminte la nuanţele gândului inimii sale...
Doamne ajută!

As fi vrut sa pot da un raspuns care sa se ridice la inaltimea acestui mesaj.
Dar din pacate nu stapanesc arta lui "daca nu-i poti convinge, zapaceste-i".

Asadar, am incercat sa aplic tot vechiul meu stil: extrage ideile de baza, cauta neconcordantele, trateaza-le.

Dar iarasi, nu am reusit.

Este definita o pozitie, a celora cu sarma ghimpata dar fara a se mentiona in ce consta efectiv, este declarata o pozitie (aparent opusa) a unor nume sonore (dar iarasi nu stim in ce consta de fapt) iar la mijloc pica un personaj imaginar (Gheo) si unul real (autorul postarii) a caror conexiune cu cele doua pozitii si subiectul topicului iarasi e mai presus de intelegerea omului obisnuit asadar n-are sens sa-i iau si pe ei la disecat si ma opresc aici.

[cezar_ioan]

Nu poţi ieşi din "vechiul meu stil", e limpede. Te-ai gândit vreo clipă că e posibil ca eu să NU scriu pentru a ţine lecţii, sistematic, detaliat şi cu scop persuasiv ori lămuritor?
Probabil tu eşti obişnuit cu tine, care faci ceea ce eu arăt mai sus că nu fac. Poate că o fac uneori, aşa de amoru artei, dar nu mereu întrucât nu am chef şi pentru că nimeni nu mi-a cerut sau oferit acest rol pe forum.
Te nedumereşte, te zăpăceşte ce scriu şi cum scriu din cauză că, repet, tu îmi atribui o însuşire pe care nici nu o deţin pe forum nici nu o râvnesc: aceea de a prezenta totul clar, sistematic, ca şi cum aş da lecţii (clasice, în stil desuet), de a evalua şi conduce pe alţii, de a arăta cât ditamai adevăru am în muşchiu meu etc.
Confuzia pe care o trăieşti (şi care te trăieşte) este de natură proiectivă, colega. Ia aminte la propria mişcare a minţii, la tendinţa ei rutinieră înainte să pui etichete şi să ironizezi pe interlocutor!

În ce mă priveşte, sar din termen în termen sau de la un fir la altul pentru că nu mă stresează prea mult că X sau Y îşi închipuie vrute şi nevrute despre cine sunt şi ce intenţionez. M-am prezentat deja, de la bun început. Nu sunt un secret pentru nimeni, nu am nimic important de ascuns.
În ciuda faptului că o mulţime de paranoizi de pe forum şi-au închipuit că am ba o intenţie ba altele, eu am una şi bună: să exprim ce gândesc, ce simt în legătură cu oamenii şi cu viaţa de credinţă, aşa cum mă taie capul, cum cunosc. Socializez şi eu, vorba prostului generalizat din zilele (sau nopţile care nu se mai termină ale) României de azi, desfigurata.

Nu ţin lecţii. Dacă ţi-aş fi profesor (ghinionul tău că nu m-ai avut la vreo disciplină) ai putea abia atunci să vezi cum înţeleg eu lucrul sistematic, clar pentru toată lumea, coerent şi limpede, predarea cu metodă, relaţia centrată pe cunoaştere etc. Dar o astfel de perspectivă e exclusă. Printre altele pentru că de-o vreme am învăţat să îmi aleg elevii, anume după criteriul flexibilităţii mintale şi al productivităţii, iar nu după rigoarea critică a raţionamentului rigid. Sterilitatea cugetului rigorist e o pacoste între oamenii care vor să se bucure de libertatea de a fi om.

Aşadar te rog să accepţi că scriu după chef, cu oarecare pasiune conform firii mele şi interesului pentru viaţa creştină, avînd doar grijă să nu spun tâmpenii prea mari (am şi eu respectul meu pentru învăţătura Bisericii, pe care o consider cu adevărat dumnezeiască, capabilă să învie morţii, fie şi indirect) şi să nu lezez pe careva peste măsură.
Nu sunt prea stresat când arunc o vorbă prin tastele astea. Sunt stresat doar atunci când întâlnesc oameni care nu se mai satură să îşi lăfăie răutatea şi neputinţele, fluturîndu-le ca şi cum ar fi virtute, sărmanii. Ştiu însă că e vorba de oameni necăjiţi, însinguraţi, bolnavi de prea puţină experienţă de viaţă, care nu au de oferit semenilor decât mârâituri, critică rece şi, eventual, citate (prost alese)...


P.S. Ţi s-a întâmplat vreodată, în ultimi 20 ani, să te surprinzi fluierînd uşor un cântecel? Aşa, aiurit, cu oarecare zâmbet pe chip, cu nostalgie sau vreun ţâr de veselie, distrat...
Nu e nevoie să-mi răspunzi. Oricum mi-ai răspuns prin tot ce postezi, din cămaşa ta de rigoare programatică, de când te ştiu pe forum.
Scuză-mă că nu am prea multe cuvinte de mângâiere pentru tine. Nu-mi plac roboţeii cinici, diagnosticieni şi castratori.
(Precum nici robotiţele.)

[AlinB]

În prealabil postat de cezar_ioan

Nu poţi ieşi din "vechiul meu stil", e limpede. Te-ai gândit vreo clipă că e posibil ca eu să NU scriu pentru a ţine lecţii, sistematic, detaliat şi cu scop persuasiv ori lămuritor?

Sigur ca mi-am dat seama, si de asta ma gandesc ca la scrieri din astea "geniale" cel mai bun raspuns este strofa a doua din poezia "Criticilor mei" a lui Mihai Eminescu. :)