Atenţia

Cu adevărat frumoasă această dilemă. Tudor ne surprinde din nou cu maturitatea problemelor pe care le pune. De fapt, n-ar trebui să fie surprinzător, dacă n-am uita că și noi am fost copii și am avut întrebări existențiale. Faptul că încă suntem preocupați de ele nu înseamnă că s-au născut azi, ci doar că am uitat când ni le-am pus prima dată.

Problema atenției - la Dumnezeu, la lumea noastră lăuntrică și la ceilalți - și-o pune orice creștin care conștientizează, asistat de obicei de scrierile sfinte, că are de lucru cu sine, pentru împlinirea dorinței care crește în el de a se uni cu Hristos. Și cum calea este lăuntrică iar drumul duhovnicesc, înțelege că trebuie să-și deschidă acest ochi, să-și exerseze această vedere.

Atunci începe să se roage, și rugându-se, după cum bine știi, atenția se îndreaptă către Hristos și către sine, către inima sa. Atunci încep să se întâmple minuni. Omul constată că inima îi este un pietroi (vorba lui MariS) sau un ogor înțelenit sau plin de buruieni. Dacă se apucă de treabă, rugând întruna mila Domnului, ogorul inimii sale, însămânțat în prealabil de cuvintele sfinte, va primi ploaie și lumină dumnezeiască, se va înmuia și va începe încet, încet, să dea lăstari care vor crește până vor ajunge, cândva, să rodească.

Poate am cam divagat, însă lucrarea aceasta este tocmai pocăința la care făceai referire, iar rugăciunea nu se poate fără atenție.
Și minunea este că în rugăciunea aceasta care trebuie să devină a inimii, însuși Hristos - Logosul, Dumnezeu Cuvântul, Rațiunea divină, coboară în inima la a cărei ușă ne-a spus El că stă și bate. Noi credem că Îl chemăm, însă iată că El deja este acolo și așteaptă să-i deschidem.

Celelalte atenții cred că sunt cuprinse în aceasta, către Dumnezeu, pentru că El cuprinde toate și pe toți. Omul care se roagă nu se închide în sine, nu se izolează de tot ce-l înconjoară, ci din contră, cu harul Domnului devine mai prezent și mult mai atent și conștient de lumea în care se află, mai receptiv.
Sf. Serafim din Sarov (parcă) dădea îndată răspuns potrivit celor care veneau cu diverse probleme la el, rugându-se și pătrunzându-le într-o clipă, în profunzime (însă am cunoscut și în viață un astfel de rugător).

[cezar_ioan]

Mulţumesc pentru răspuns! Foarte frumos, Cristian, iar asta îmi dă curaj să adâncesc tema (aşa cum o percep eu acum): Tudor a văzut pe părintele Cleopa făcînd simultan două acţiuni - vorbea oamenilor, pe un pridvor şi totodată mişca încet din degete, pe metanier. Acest detaliu l-a făcut să cugete la volumul (sau mobilitatea) atenţiei Părintelui şi să realizeze că monahii sunt simultan atenţi şi la rugăciune şi la oameni. A cugetat mai apoi că musai sunt atenţi şi la mişcările lor lăuntrice.
Ei bine, întreb acum: noi creştinii din lume, prinşi în activităţile atât de solicitante, cu stimuli de tot felul, care de care mai pregnanţi şi mai acaparatori, cum putem păstra atenţia lăuntrică (cu riscul de a produce vreun accident, risc real şi teribil de periculos!)? Şi cum o facem oare? Avem repere, indicii, semne de reper? Folosim simţurile corporale? Practicăm introspecţia? De unde ştim că nu ni se pare că un gând e o simplă reacţie automată la un context, mai degrabă decât un steag fluturat dinlăuntrul inimii? (mai departe, referitor la văzduhurile lăuntrice, nu îndrăznesc deocamdată să întreb)

Uite, ca termen de comparaţie: în domeniul relaţiei de consiliere/psihoterapie suntem permanent instruiţi să monitorizăm mişcările fizice, emoţionale şi mintale ale propriei fiinţe. (Valabil şi în munca de profesor, în negocieri etc.) Când ai pierdut contactul cu mişcările tale lăuntrice înseamnă că, deja, eşti în afara experienţei de viaţă aici şi acum, şi ai fugit ... exclusiv în minte. În trecut sau în viitor. Ca urmare, proiectezi asupra clientului atât frustrările sau rănile trecutului tău cât şi aspiraţiile personale îndreptate spre viitor. Iar aceasta creează de obicei, în subiectivitatea semenului, impresia că nu e înţeles, că nu e ascultat etc. De aici probleme în relaţie, comunicare slabă/defectuoasă şi de multe ori eşec terapeutic (şcolar, marital, de afaceri etc.).

Or, acest canon al profesiei de consilier cred că e tangent, cel puţin, cu lucrarea creştinului nevoitor, indiferent de profesia lui sau de vârstă.

Mai întâi, aşadar, exerciţiul contactului cu sine.
Dacă s-a prins deja şi oarecare obişnuinţă a rugăciunii (forma cea mai scurtă face adevărate minuni, cred), am sesizat că se modifică şi percepţia mişcării interioare. Rugăciunea creşte anumite senzaţii lăuntrice, moderează pe altele, tabloul interior se modifică, se reaşază ca intensităţi, relief, lumini şi umbre... În relaţia cu altul, efectul pe care îl cunosc mai bine este: asculţi, mai degrabă decât vorbeşti. Şi asculţi modificat; mai îngăduitor, mai receptiv, meditativ. Ba chiar dubitativ...

Unificarea celor trei direcţii ale atenţiei moderează zvâcul intempestiv al intervenţiei. Scade iuţimea gestului verbal sau de alt gen. Comportamentul devine mai domol, mergi, parcă, în sfârşit la pas!... Nu mai goneşti nebuneşte, îţi aminteşti că exişti şi tu, că Domnul e aproape, cauţi să îţi tragi sufletul, oleacă...
Apar, însă, altele...:)

[cezar_ioan]

În prealabil postat de N.Priceputu

Atunci începe să se roage, și rugându-se, după cum bine știi, atenția se îndreaptă către Hristos și către sine, către inima sa.

Şi către semeni! Către întreaga zidire.
Întrucât, rugîndu-se creştinul şi ajungînd la cuvântul "păcătosul", el se raportează clar, limpede şi dureros către oamenii pe care i-a rănit, faţă de care a păcătuit înaintea lui Dumnezeu, ba chiar către orice alte fiinţe sau alcătuiri ale Creaţiei.
A te recunoaşte drept păcătos, cred eu, implică prin Porunca Iubirii o conştientizare a eşecului tău în raport cu aproapele.
Nu pot spune despre mine "păcătosul", fără să am în vedere oamenii pe care i-am rănit, desconsiderat, nedreptăţit etc. Dimpotrivă, tocmai pentru că am făcut, vai, acestea, spun şi eu în deplină cunoştinţă de cauză: "păcătosul". Altminteri ce rămâne? De nu o vorbă goală, insuficient înţeleasă/resimţită/asumată...
Suntem, aşadar, atenţi şi la acest cuvânt, de se poate ....:)