![]() |
![]() |
|
|
#1
|
|||
|
|||
![]()
Cu adevărat frumoasă această dilemă. Tudor ne surprinde din nou cu maturitatea problemelor pe care le pune. De fapt, n-ar trebui să fie surprinzător, dacă n-am uita că și noi am fost copii și am avut întrebări existențiale. Faptul că încă suntem preocupați de ele nu înseamnă că s-au născut azi, ci doar că am uitat când ni le-am pus prima dată.
Problema atenției - la Dumnezeu, la lumea noastră lăuntrică și la ceilalți - și-o pune orice creștin care conștientizează, asistat de obicei de scrierile sfinte, că are de lucru cu sine, pentru împlinirea dorinței care crește în el de a se uni cu Hristos. Și cum calea este lăuntrică iar drumul duhovnicesc, înțelege că trebuie să-și deschidă acest ochi, să-și exerseze această vedere. Atunci începe să se roage, și rugându-se, după cum bine știi, atenția se îndreaptă către Hristos și către sine, către inima sa. Atunci încep să se întâmple minuni. Omul constată că inima îi este un pietroi (vorba lui MariS) sau un ogor înțelenit sau plin de buruieni. Dacă se apucă de treabă, rugând întruna mila Domnului, ogorul inimii sale, însămânțat în prealabil de cuvintele sfinte, va primi ploaie și lumină dumnezeiască, se va înmuia și va începe încet, încet, să dea lăstari care vor crește până vor ajunge, cândva, să rodească. Poate am cam divagat, însă lucrarea aceasta este tocmai pocăința la care făceai referire, iar rugăciunea nu se poate fără atenție. Și minunea este că în rugăciunea aceasta care trebuie să devină a inimii, însuși Hristos - Logosul, Dumnezeu Cuvântul, Rațiunea divină, coboară în inima la a cărei ușă ne-a spus El că stă și bate. Noi credem că Îl chemăm, însă iată că El deja este acolo și așteaptă să-i deschidem. Celelalte atenții cred că sunt cuprinse în aceasta, către Dumnezeu, pentru că El cuprinde toate și pe toți. Omul care se roagă nu se închide în sine, nu se izolează de tot ce-l înconjoară, ci din contră, cu harul Domnului devine mai prezent și mult mai atent și conștient de lumea în care se află, mai receptiv. Sf. Serafim din Sarov (parcă) dădea îndată răspuns potrivit celor care veneau cu diverse probleme la el, rugându-se și pătrunzându-le într-o clipă, în profunzime (însă am cunoscut și în viață un astfel de rugător). Last edited by N.Priceputu; 03.08.2013 at 21:26:19. |
#2
|
|||
|
|||
![]()
Mulțumesc pentru răspuns! Foarte frumos, Cristian, iar asta îmi dă curaj să adâncesc tema (așa cum o percep eu acum): Tudor a văzut pe părintele Cleopa făcînd simultan două acțiuni - vorbea oamenilor, pe un pridvor și totodată mișca încet din degete, pe metanier. Acest detaliu l-a făcut să cugete la volumul (sau mobilitatea) atenției Părintelui și să realizeze că monahii sunt simultan atenți și la rugăciune și la oameni. A cugetat mai apoi că musai sunt atenți și la mișcările lor lăuntrice.
Ei bine, întreb acum: noi creștinii din lume, prinși în activitățile atât de solicitante, cu stimuli de tot felul, care de care mai pregnanți și mai acaparatori, cum putem păstra atenția lăuntrică (cu riscul de a produce vreun accident, risc real și teribil de periculos!)? Și cum o facem oare? Avem repere, indicii, semne de reper? Folosim simțurile corporale? Practicăm introspecția? De unde știm că nu ni se pare că un gând e o simplă reacție automată la un context, mai degrabă decât un steag fluturat dinlăuntrul inimii? (mai departe, referitor la văzduhurile lăuntrice, nu îndrăznesc deocamdată să întreb) Uite, ca termen de comparație: în domeniul relației de consiliere/psihoterapie suntem permanent instruiți să monitorizăm mișcările fizice, emoționale și mintale ale propriei ființe. (Valabil și în munca de profesor, în negocieri etc.) Când ai pierdut contactul cu mișcările tale lăuntrice înseamnă că, deja, ești în afara experienței de viață aici și acum, și ai fugit ... exclusiv în minte. În trecut sau în viitor. Ca urmare, proiectezi asupra clientului atât frustrările sau rănile trecutului tău cât și aspirațiile personale îndreptate spre viitor. Iar aceasta creează de obicei, în subiectivitatea semenului, impresia că nu e înțeles, că nu e ascultat etc. De aici probleme în relație, comunicare slabă/defectuoasă și de multe ori eșec terapeutic (școlar, marital, de afaceri etc.). Or, acest canon al profesiei de consilier cred că e tangent, cel puțin, cu lucrarea creștinului nevoitor, indiferent de profesia lui sau de vârstă. Mai întâi, așadar, exercițiul contactului cu sine. Dacă s-a prins deja și oarecare obișnuință a rugăciunii (forma cea mai scurtă face adevărate minuni, cred), am sesizat că se modifică și percepția mișcării interioare. Rugăciunea crește anumite senzații lăuntrice, moderează pe altele, tabloul interior se modifică, se reașază ca intensități, relief, lumini și umbre... În relația cu altul, efectul pe care îl cunosc mai bine este: asculți, mai degrabă decât vorbești. Și asculți modificat; mai îngăduitor, mai receptiv, meditativ. Ba chiar dubitativ... Unificarea celor trei direcții ale atenției moderează zvâcul intempestiv al intervenției. Scade iuțimea gestului verbal sau de alt gen. Comportamentul devine mai domol, mergi, parcă, în sfârșit la pas!... Nu mai gonești nebunește, îți amintești că exiști și tu, că Domnul e aproape, cauți să îți tragi sufletul, oleacă... Apar, însă, altele...:) |
#3
|
|||
|
|||
![]() Citat:
Întrucât, rugîndu-se creștinul și ajungînd la cuvântul "păcătosul", el se raportează clar, limpede și dureros către oamenii pe care i-a rănit, față de care a păcătuit înaintea lui Dumnezeu, ba chiar către orice alte ființe sau alcătuiri ale Creației. A te recunoaște drept păcătos, cred eu, implică prin Porunca Iubirii o conștientizare a eșecului tău în raport cu aproapele. Nu pot spune despre mine "păcătosul", fără să am în vedere oamenii pe care i-am rănit, desconsiderat, nedreptățit etc. Dimpotrivă, tocmai pentru că am făcut, vai, acestea, spun și eu în deplină cunoștință de cauză: "păcătosul". Altminteri ce rămâne? De nu o vorbă goală, insuficient înțeleasă/resimțită/asumată... Suntem, așadar, atenți și la acest cuvânt, de se poate ....:) |
|