Atenţia

[florin.oltean75]

În prealabil postat de cezar_ioan

Ca şi "Personalitatea" ori, bunăoară, "Mântuirea", termenul "Atenţie" ridică din capul locului o dilemă: cum vom vorbi în mod obiectiv, generalizînd şi abstractizînd (sau mai degrabă în ordine inversă), despre un fenomen al cărui sens e roditor doar ca act concret, subiectiv, strict personal?
O dilemă asemănătoare avem de înfruntat şi când vorbim despre "eu", "conştient", "subconştient", "păcat", "mândrie", "smerenie", "bucurie" ş.a.m.d.
Toţi termenii prin care noi dorim să desemnăm o manifestare sau alta a vieţii sufleteşti se lovesc de aceeaşi piedică: vorbim "despre" când, de fapt, deja suntem conţinuţi înlăuntrul fenomenului dezbătut. Şi uneori, numindu-l, el îşi ia, spontan, zborul... Spre continua împrospătare a conştiinţei noastre....

Acest frumos obstacol face parte, cred, din darurile lui Dumnezeu pentru om!

Am voit să propun acest subiect deoarece ieri, într-o discuţie cu un bun prieten (Tudor), am fost întrebat: "Cum să fiu, concomitent, atent la: lumea din jur, lumea mea interioară şi totodată la Dumnezeu? Că-mi e tare greu... Uneori sunt atent la lucruri dar nu mai sunt atent la mine şi la Domnul, alteori sunt atent la un gând sau la o emoţie însă dau cu capul în uşă, alteori sunt atent la Domnul, rugîndu-mă, dar mă împiedic de oameni pe stradă... Cum să fac, oare? Deşi, îmi dau seama, am început să pun uneori întrebări prea grele pentru un singur om..." - Voi întreba, în acest caz, pe forum - am replicat eu.

Un monah, a continuat Tudor, e un om care, dacă înţeleg bine, a unit printre altele şi orientările atenţiei într-o singură "poiană". Când şarpele vine să fure mărul de aur, a continuat el, imaginînd cu larga mea încurajare decorul, se opreşte în ierburi; pentru că ele sunt dintr-odată săbii tăioase, prin harul atras de rugător. Dar dacă omul uită să se lege de Dumnezeu prin rugăciune, şarpele trece uşor printre gânduri şi printre alte plante sufleteşti şi pătrunde în lumina poieniţei, iar noi credem atunci că e o floare de-a noastră, nu ştiu cum devine posibil asta, iar noi o primim bucuroşi şi ne tot minunăm de ea. Dar nu-i aşa! Ci e doar o păcăleală, pentru că nu am fost atenţi la toate câte ni se-întâmplă deodată. Alegem înainte să avem toate datele problemei, nu-i aşa?
Un monah poate lucra toată viaţa unimea atenţiilor (că sunt măcar trei) şi dacă reuşeşte să înveţe ceva, atunci el devine gheron prin nevoinţă şi har, nu-i aşa?

Frumoasa (cred) şi neaşteptata dilemă pe care mi-a expus-o Tudor, iată o propun spre dezbatere aici: Avem nevoie să fim atenţi la trei deodată? Dacă da, ce ne împiedică s-o facem? Şi cum putem să aducem în comuniune, concomitent sau, mă rog, cât mai frecvent, atenţia externă cu atenţia internă şi cu atenţia la Dumnezeu?

Sau, poate, m-am pripit să dau prea multă atenţie unor copilării?...

P.S. Am ales să propun subiectul la secţiunea "Pocăinţa" întrucât pocăinţă fără strunirea atenţiei nu prea văd să se poată desfăşura. De fapt, în afara atenţiei toate merg strâmb (sau nu?) în planul conştient al omului, presupun.

“Precum in cer asa si pe pamant”

Unimea atentiilor: atentia la lume, la gandurile proprii si la Dumnezeu – intr-o singura simtire si lucrare sfanta - in adancul inimii – a fost invatata de catre Hristos in rugaciunea Tatal Nostru “precum in cer asa si pe pamant”.

Privirile noastre pacatoase percep un mediu contaminat, cu oameni contaminati de pacate.

Sfintii nu o vad astfel.

Aceasta perceptie gresita judeca instantaneu semenii. Este pacatul din noi care vede pacate. Si astfel ramanem sub pacat.

Voia Lui Dumnezeu este sa ne sfintim ochiul inimii.

Pana nu unim in simtirea noastra “pamantul si cerul” atentia noastra va fi impartita.

Ne asemanam cu cineva care are aripi dar, in acelasi timp, si pietroaie mari legate de picioare.

Aripile bat, dar pietroaiele perceptiilor si conceptiilor noastre despre lume ne trag cu putere spre pamant.

Inima se inalta cand este in rugaciune dar se raceste, mai repede sau mai incet, atunci cand este expusa lumii.

Ce insemna a uni “cerul si pamantul”?

Inseamna in primul rand sa corectam conceptia gresita despre modul in care exista cu adevat “pamantul” (toate fenomenele care ne inconjoara) iar in al doilea rand, pe baza adevarului, sa ne curatam perceptia si sa vedem ca toate purced din Dumnezeu, ca Dumnezeu este in toate, omniprezent.

Astfel iL avem pe Dumnezeu permanent in fata ochilor, indiferent ceea ce percepem. O astfel de minte se spune ca este “unitara” – simte acelasi gust in orice directie priveste, fie in afara, fie inlauntru.

Cele din launtru se regasesc in afara,
iar cele din afara se regasesc inlauntru.

Orice miscare a sa este rugaciune. Chiar si cand doarme.