Depresia-abordare religioasa

[sophia]

Eu stiu ca exista forme diferite de boli psihice.
Si depresia este de mai multe feluri. Exista de exemplu manici-depresivi (tulburari bipolare, daca nu gresesc). Am inteles ca faza manica este urata si trebuie tratata in spital.
La fel formele mai grave de depresie, sau alte probleme psihice.

Eu as vrea sa se se faca totusi o diferenta intre schizofrenie si depresie.
Nu stiu, nu sunt medic, dar stiu ca sunt clase diferite de boli. Stiu ca schizofrenia impreuna cu alte boli (paranoia, parafrenia si etc.) fac parte dintr-o grupa aparte, imi scapa acum numele.

Si mai stiu ca sunt boli la care oamenii trebuie internati, pentru ca pot fi pericol public.

Acum nu stiu daca un om cu depresie (fara manie) ar trebui internat in spital pentru terapie. Nu stiu daca spitalul nu face mai mult rau.
Dar se poate ca persoana sa se simta foarte rau si sa aibe nevoie de ingrijire speciala. Forme mai grave.

Cea mai buna solutie este o cura la anumite intervale in centre speciale (sanatorii se numeau) undeva la munte, natura.

Depresia se asociaza cel mai adesea cu burn-out, adica acea oboseala cronica psihica (uneori si fizica). O epuizare dupa traume, sau chiar dupa prea multa munca, stres, poate duce la depresie. Mi-am adus de termenul medical: astenie, sau psihastenie.

Am inteles ca multi medici deja spun ca nu exista burn-out ci doar depresie.
Eu inclin sa cred ca exista amandoua si adeseori se combina. Cumva rezultatul asteniei este depresia.

Am observat ca in tara depresia este pusa la un loc cu schizofrenia si altele din grupa acesteia si oamenii suferinzi nici nu se duc la terapie, de rusine mai ales. Lumea ii ia in ras considerandu-i nebuni.
Dar depresia nu este nebunie si se poate trata. E mai rau sa nu te tratezi si sa o duci pe picioare.

Inca n-am inteles cum poate trata un preot depresia, concret.

[DragosP]

M A N I A C A L, nu manic.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de AlinB

Ar fi primul spital de psihiatrie de care am auzit, unde oamenii ajung din proprie initiativa, eventual dintr-o necesitate pe care o admit personal.
Ce diagnostic au mai exact?

Spre deosebire de psihotici şi de mulţi dintre caracteropaţi, nevroticii, în general (precum poate ştii bine) au conştiinţa bolii lor,
îşi dau seama că sunt tulburaţi şi că au nevoie de ajutor specializat.
Problema lor e că nu pot face faţă acţiunii covârşitoare/coercitive (cel puţin în unele momente, în unele situaţii de viaţă) ale nucleului lor morbid, intrapsihic. Nu pot reprima tendinţa morbidă (spre insomnie, dezordine, varii conduite compulsive, tristeţe, furie etc.).

Situaţie similară cu a credinciosului obişnuit: îmi dau seama că păcătuiesc, nu pot opri păcatul, fac răul deşi voiesc binele (Apostolul Pavel), aşadar cer ajutor: "Doamne....", respectiv merg la slujbe, mă spovedesc etc.

Ce este oare un creştin care se spovedeşte şi care se roagă, dacă nu unul care conştientizează limitele condiţiei sale umane căzute şi care zice "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!..."?
Ce era vameşul, spre deosebire de fariseu?

La fel şi cu nevroticii, Aline...

Vino cu mine, ca să terminăm cu tărăşenia asta penibilă! Pune mâna pe telefon şi contactează-mă, ne vedem la spital şi te introduc eu să cunoşti singur: cel puţin jumătate din pacienţii de pe secţie (şi e una dintre cele mai mari din Obregia) sunt pacienţi internaţi la cerere. Au nevoie de asta, pentru sănătatea lor şi a familiilor lor şi a oamenilor din jur - serviciu etc. Vei afla din ce motive, dacă ai dispoziţia să vorbeşti cu ei.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de sophia

Inca n-am inteles cum poate trata un preot depresia, concret.

Prin tot ce se petrece în Biserică.
Prin absolut tot ce ţine de demnităţile preoţeşti.
Prin fiecare din cele liturgice. Poartă ori "robinet" de har pentru tot omul credincios.

Problema e: crede bolnavul în Hristos? Participă la cele sfinte? Conlucrează cu harul?
Se vrea oaie cu Păstor? (sau, mai degrabă, rămâne capră râioasă cu capul sus....)
This is the question!!!

Dacă nu crede, poate veni Dumnezeu Însuşi şi tot în depresie rămâne.
(vezi dialogul lui Dostoievski - "Marele inchizitor" din Fraţii Karamazov)

[sophia]

În prealabil postat de cezar_ioan

Prin tot ce se petrece în Biserică.
Prin absolut tot ce ţine de demnităţile preoţeşti.
Prin fiecare din cele liturgice. Poartă ori "robinet" de har pentru tot omul credincios.

Problema e: crede bolnavul în Hristos? Participă la cele sfinte? Conlucrează cu harul?
Se vrea oaie cu Păstor? (sau, mai degrabă, rămâne capră râioasă cu capul sus....)
This is the question!!!

Dacă nu crede, poate veni Dumnezeu Însuşi şi tot în depresie rămâne.
(vezi dialogul lui Dostoievski - "Marele inchizitor" din Fraţii Karamazov)

Partial de acord.
Problema nu este la cel bolnav, sau nu numai.
In mod normal ar trebui sa fie asa si preotul, comunitatea, sa duca omului acolo liniste, sa-l invete si sa-l ajute sa traiasca si el credinta, sa-l invete sa umble cu lumea, sa-i aline suferintele.
Dar practic depinde de preot, de comunitate, de biserica. Sunt cazuri in care iti face mai mult rau biserica: preoti care gresesc, lipsa de organizare, tulburari in biserica, lipsuri materiale care duc la acestea (vezi bisericile din diaspora), lipsa de preoti care duce si asta la tulburari.

Cred ca nu s-a inteles bine ce am spus eu: nu inteleg mecanismul prin care un preot poate vindeca o tulburare psihica. Ah, stiu o exceptie. Parintele Galeriu. El stia sa umble cu omul, stia sa se roage cu el intr-un fel anume, sa discute cu el, stia ce are nevoie concret. Dar el a fost si este unul singur...

Si mai sunt traumele din afara: din familie, de la serviciu (sau lipsa lui), boli fizice etc. Ca sa te vindeci sufleteste trebuie mai intai rezolvate aceste cauze. Cum te ajuta preotul in aceste cazuri, concret. Aceasta este intrebarea mea.

Si inca ceva: sa nu confundam credinta, cu preotul si cu biserica (comunitatea formata din oameni). Ca un om poate avea destula credinta si vointa sa faca lucrurile pe care le spui tu, dar poate nu stie preotul sa-l ajute.
Preotii nu au pregatire psihologica (din cate am inteles eu nu fac asa ceva in facultate), iar harul nu o poate inlocui, sau nu intotdeauna.

[cezar_ioan]

Sophia, voi încerca să-ţi descriu, cât pot mai concis, o situaţie din propria mea experienţă de viaţă ca fiu duhovnicesc şi ca pacient suferind de depresie.

Cu ani în urmă am trecut printr-un şir de evenimente despre care, noi psihologii, spunem că sunt "traumatice", fiind experienţe ale unor pierderi majore. În acest caz al pierderilor, oamenii trăiesc de obicei aşanumitele stări de stres la cote foarte înalte, înregistrînd scoruri severe la scalele de stres. Iar stresul, de la un nivel al intensităţii încolo, induce boala (fizică şi psihică) şi uneori moartea.
Cele mai severe experienţe generatoare de stres sunt: moartea unei persoane (sau a mai multora) foarte semnificative în plan afectiv; separarea (de exemplu, divorţul sau pierderea unui copil sau a mai multora, pierderea colegilor sau prietenilor etc.); eşec în încercări importante pentru persoană (de exemplu ratezi examenul de licenţă sau ţi se respinge dosarul pentru ocuparea unui loc de muncă la care ţineai foarte mult); pierderea unui ideal (poftim: s-a măritat cu altul fata pe care o iubea Vasile de ani buni şi pe care nădăjduia s-o ia de nevastă) sau chiar pierderi ale unor componente care ţin de imaginea de sine (credeam că sunt valoros şi am descoperit că sunt mediocru, credeam că sunt prost şi am descoperit că sunt... genial! - vei râde, însă nu-i de glumă cu modificările imaginii de sine, unde nu contează întotdeauna sensul abaterii cât mai mult intensitatea/gradul modificării); pierderea unei funcţii a corpului (am orbit, mi-am pierdut o mână); pierderea libertăţii personale (am ajuns la puşcărie) etc. etc.

Oamenii puternici şi bine educaţi să facă faţă pierderilor trec cu brio peste altfel de încercări, însă, când ele se cumulează într-un timp relativ scurt, Iov de-ai fi şi tot te zguduie niţel...

Eu am experiementat vreo 4-5 ani succesivi, poate chiar mai mulţi, pierderi majore pe toate planurile vieţii mele. Cele enumerate mai sus, aproape toate, plus altele la care aş adăuga instabilitatea unui loc de muncă şi lipsa unui domiciliu unde să mă simt cât de cât în siguranţă, acasă. Nu de puţine ori am dormit în stradă, în bar sau în gări, de jenă să mai deranjez încă o noapte pe unul dintre bunii mei prieteni care mă găzduiau cu schimbul. Cu ocazia acestor ture de noapte prin baruri, unde mă aciuam ca să pot pune câteva ore capul pe o masă, am deprins şi băutul constant. Nu beam mult, ci constant, iar asta m-a adus, cu anii, în condiţia de dependent de alcool. O bere, două, de obicei (rar exageram şi niciodată singur ci cu amicii, luîndu-ne la vorbă, la mici turnee de şah etc.), dar nu puteam traversa o zi să nu beau bere. Devenisem dependent. Şi e foarte periculos ca un om aflat în stări ale depresiei să mai şi bea, fie chiar cât şi cum beam eu, adică puţin ori moderat. Treptat, mintea se rătăceşte, apărîndu-se de durere, în castele de iluzii, nu neapărat frumos colorate...

În acest context al condiţiei mele de viaţă ajunse la un punct extrem, au apărut primele gânduri cu totul paralizante - pe scurt, ele sunau cam aşa:
1) nimic nu are sens, omul trăieşte o mare cacialma numită viaţă;
2) zădărnicie e totul, nu durează nimic oricât te-ai strădui şi oricât de bun ar fi ce faci, nu durează nimic, totul e praf şi pulbere; so, nu merită să faci nimic, nici măcar să petreci;
3) nu poţi avea încredere în oameni; vine o clipă când cel mai bun prieten te drădează;
4) religiile sunt o adunătură de tâmpenii al căror singur rost e unul consolator, o vreme; eventual nişte şmecheri mai scot un ban de pe urma prostiei şi credulităţii semenilor;
5) viitorul nu poate fi decât îngrozitor, unul al sfâşitului, al destrămării; sfârşitul lumii nu e o metaforă, vine cu certitudine şi apoi se instalează nimicul, nimicnicia;
6) aşteaptă-te la tot ce e mai rău; bucură-te de ziua de azi, oricum ar fi fost ea, pentru că mâine va fi şi mai rău;
7) fereşte-te de oameni; de la ei nu te poţi aştepta decât la rău.

Şi aşa mai departe, gânduri pe care le găseşti (desigur, în alt context şi în cu totul alt sens) şi în Ecclesiastul, în Iov, în alte cărţi din Biblie.

Având experienţa unor ani de lucru cu depresivii, cu toate soiurile de dependenţi şi cu sinucigaşii, mi-am dat seama, din vreme, că începusem să devin ca ei... Că nu întâmplător mă pusese Domnul, atâţia ani, să le fiu oprelişte şi-întoarcere din drumul spre pierzare...
Dar nu ştiam ce să fac! Eu, care am dres pingelele altora ani şi ani, ajunsesem, vai, desculţ... Îmi trebuia un pantofar sau o pereche nouă de sandale...:) Un puternic şi profund refresh (ori, mai degrabă, un apăsat reset!)...
Aşa am ajuns la medicul psihiatru (pe care de obicei îl vizitam pentru a discuta despre evoluţia pacienţilor noştri comuni), cerînd de data asta, cu ultimele puteri, ajutor. Am solicitat internare de urgenţă. Eram sfârşit.

[cezar_ioan]

Sophia,
după câteva zile despre care nu îmi mai amintesc nimic (eram la primul tratament cu psihotrope şi creierul meu a reacţionat prin somn la greu şi prin uitare, parcă totu-i şters, aproape totul, mici fuioare de lumină a conştiinţei îmi brăzdează uneori cerul minţii când mă întorc acolo, la primele zile ale internării), am început să fac primii paşi ai noii mele vieţi sau ai intrării într-o nouă viaţă.
Fiindu-mi dor de oameni, medicul m-a sfătuit să merg la întrunirile AA (care se ţineau şi încă se mai ţin, laudă Domnului, în incinta secţiei), să mai ascult, să mai schimb o vorbă de mângâiere... Am început să frecventez, internat fiind, AA-ul (cu vremea s-au strâns peste 1500 de prezenţe). Mare bucurie şi mângâiere, mai ales că acolo erau şi câţiva oameni credincioşi, mult recuperaţi din boală, unii de-a dreptul minunaţi. Să le dea Dumnezeu sănătate şi viaţă veşnică, fericită, lor şi familiilor lor greu încercate, pentru ajutorul pe care l-am primit de la ei, prin simpla lor prezenţă, deseori.

În AA am aflat că Dumnezeu nu a murit, cum credeam eu luat de oceanul depresiei, ci că Este Pururi Viu şi Se manifestă în mod evident şi statornic în viaţa noastră, în varii chipuri, prin harul Lui, prin oameni ş.a.m.d.
Am aflat că nu El, ci doar eu murisem niţel, o vreme...:)

Aflînd vestea asta bună, adică Evanghelia, am purces deîndată la o biserică. Nu spun care e, întrucât ducîndu-mă acolo să mă spovedesc (aşa mă sfătuiseră fraţii din AA şi medicul), preotul m-a repezit, m-a dat practic afară din lăcaş dar, cu o ultimă brumă de omenie şi de aducere aminte de preoţie a zis că totuşi, să mai trec pe-acolo într-o zi, poate mai vorbim, vedem noi... în fine, să revin.
Nu am mai revenit şi, pentru o clipă, iarăşi mi s-a părut că nu poţi avea încredere în nimeni, că Dumnezeu e mort ş.a.m.d. M-am speriat şi, dărâmat de vinovăţie, nu am mai ieşit din cameră câteva zile bune.
Atunci m-au vizitat câţiva fraţi de orientare nu ştiu care - baptişti, iehovişti, ceva de genul... Amabili, s-au străduit să îmi dea nădejde şi, desigur, câteva repere ale adevăratei credinţe... Slavă lui Dumnezeu, i-am ascultat politicos şi i-am rugat să nu mai vină. Şi nu au mai venit.
La externare, după vreo 3 săptămâni, am intrat în prima biserică de care mi-am amintit: biserica de lângă chiar blocul unde locuisem cu soţia şi copiii. Ani de zile o avusesem sub ochi, îi auzeam (ca şi acum) clopotele care cheamă pe credincioşi la slujbe, dar pentru mine totul se oprea la a vedea şi auzi. Mai departe nu făceam click, nu procesam nimic. Ba, uneori, procesam invers..., amuzat mai ales..., foarte rar chiar şi ironic ori duşmănos. Foarte rar, mulţumesc lui Dumnezeu!
Am intrat, am rugat preotul să mă spovedesc, părintele m-a ajutat prompt să înţeleg cum e cu spovedania şi m-a chemat a doua sau a treia zi, dîndu-mi să citesc până atunci o carte mică de catehism şi o cărticică ajutătoare pentru spovedanie.

Şi uite, Sophia, pe scurt ce s-a întâmplat: mergeam mereu la slujbe, aproape la toate; ascultam cu toată atenţia şi cu inima deschisă fiecare cuvânt al preotului, fiecare ton şi nuanţă a rugăciunii şi a cântării; făceam tot ce îmi zicea părintele; mă spovedeam des, cât de des mă putea primi părintele; citeam zilnic Scriptura şi toate cărţile care mă puteau lămuri (Filocalia, cărţile noastre de prin pangare, ziditoare de suflet); primisem pravilă de rugăciune, dimineaţa, la prânz şi seara şi mi-o urmam cu bucurie şi cu stricteţe; mă rugam aproape neîncetat, după modelul din "Pelerinul rus", "Rugăciunea lui Iisus" - părintele Cleopa, Sbornicul (mai târziu), capete din Filocalia etc.
De la post eram oprit de părinte, care, în acord cu medicul, mi-a spus că postul trupesc nu e pentru mine (evident nu mai puneam gura pe alcool, 3 ani nu am atins picătură de alcool, prin har iar nu prin voinţa mea inexistentă), în schimb mă învăţa ce înseamnă postul sufletesc. Uneori am ţinut şi post, cu oprire de la hrană şi celelalte şi, treptat, modul de a mânca şi conţinutul hranei s-au schimbat, iar postul s-a întărit reciproc cu rugăciunea şi cu faptele de milostenie; spoream în toate acestea întrelaolaltă, văzînd cu ochii.
Ani de mare bucurie am trăit astfel. Bucurii în biserică, la slujbe; bucurii acasă, la şcoală, peste tot; bucurii ale familiei, indiferent că uneori aveam diverse neînţelegeri cu soţia şi copiii - bucurii ale credinţei, ale rugăciunii, ale cântării din mine care mergea singură, ale iertării aproapelui şi ale căinţei, da, bucurii de nespus ale căinţei (cine are urechi de auzit a auzit deja şi, încă, îmi mai poate spune şi mie, că-s dornic încă să mai aud din acestea, chipurile, paradoxale).

Sophia,
Preotul:
1) rosteşte Cuvântul (citind Evanghelia), dîndu-ne prirn această rostire, nouă celor însetaţi şi flămânzi, harul Duhului lui Hristos;
2) cântă, rugîndu-se iar prin această cântare la care participăm şi noi, sufletul nostru se curăţeşte şi se găteşte, se înalţă şi se mlădiază frumos, cum şade bine la întâlnirea cu Mirele Ceresc;
3) sfinţeşte şi stropeşte capul, corpul, casa noastră;
4) pune mâinile pe capul nostru, rostind cuvântul de îndreptare şi dezlegarea de păcate, de toate păcatele noastre;
5) povăţuieşte, îndeamnă prin cuvânt;
6) însărcinează, dînd credinciosului o demnitate nouă, în Casa Domnului şi în lume;
7) lămureşte, prin predică şi cateheză, desnodînd iţele încurcate ale sufletului fiecărui credincios prezent la slujbă;
8) discerne şi comunică nouă gândul nostru bun de gândul nostru înşelător;
9) ascultă mărturisirea şi se căieşte cu noi, pentru noi, puindu-se garanţie lui Hristos pentru noi;
10) se roagă fierbinte pentru noi, precum şi noi ne rugăm fierbinte pentru el;
11) ne laudă pentru fapte bune şi ne certă pentru cele rele, orientîndu-ne astfel, pe Cale, de câte ori binevoim să-i arătăm cum stăm şi să-i cerem ajutorul;
12) ne ţine vie nădejdea în Mila Domnului, în viaţa veşnică lângă Hristos, în urcuşul sufletului deseori hărţuit şi obosit, către Acasă;
13) ne dă Pâinea şi Vinul care alungă tulburarea minţii şi a inimii, care dă putere de a îndura cele ale vieţii omeneşti în trup;
14) primindu-ne darurile pentru morţii noştri şi pomenindu-i pe cei răposaţi la rugăciune, ne dă şi nouă, celor ce le-am rămas pe pământ, nădejdea că dragii noştri, cei de dincolo, sunt bine şi că vor avea şi ei parte de Tatăl nostru Cel din Ceruri. Iar această mângâiere a noastră ne face bine şi nouă, în credinţa noastră, sporindu-ne bucuria şi pacea şi puterea spre alte făptuiri vrednice de făptura umană re-alipită de Inima Domnului.
15) ne învaţă recunoştinţa faţă de Dumnezeu; iar unde e recunoştinţă, Sophia, iată nu-i depresie.

Aşa lucrează preotul pe cele dinlăuntrul nostru, pe cele ale depresiei, vindecîndu-ne, treptat, prin harul Domnului, de toată suferinţa înşelării şi de cursele care ne răpesc libertatea - doar de voim şi noi aceasta, doar de voim, doar aşa, ajută nouă, Hristoase Dumnezeule! AMIN+

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Sophia,
după câteva zile despre care nu îmi mai amintesc nimic (eram la primul tratament cu psihotrope şi creierul meu a reacţionat prin somn la greu şi prin uitare, parcă totu-i şters, aproape totul, mici fuioare de lumină a conştiinţei îmi brăzdează uneori cerul minţii când mă întorc acolo, la primele zile ale internării), am început să fac primii paşi ai noii mele vieţi sau ai intrării într-o nouă viaţă.
Fiindu-mi dor de oameni, medicul m-a sfătuit să merg la întrunirile AA (care se ţineau şi încă se mai ţin, laudă Domnului, în incinta secţiei), să mai ascult, să mai schimb o vorbă de mângâiere... Am început să frecventez, internat fiind, AA-ul (cu vremea s-au strâns peste 1500 de prezenţe). Mare bucurie şi mângâiere, mai ales că acolo erau şi câţiva oameni credincioşi, mult recuperaţi din boală, unii de-a dreptul minunaţi. Să le dea Dumnezeu sănătate şi viaţă veşnică, fericită, lor şi familiilor lor greu încercate, pentru ajutorul pe care l-am primit de la ei, prin simpla lor prezenţă, deseori.

În AA am aflat că Dumnezeu nu a murit, cum credeam eu luat de oceanul depresiei, ci că Este Pururi Viu şi Se manifestă în mod evident şi statornic în viaţa noastră, în varii chipuri, prin harul Lui, prin oameni ş.a.m.d.
Am aflat că nu El, ci doar eu murisem niţel, o vreme...:)

Aflînd vestea asta bună, adică Evanghelia, am purces deîndată la o biserică. Nu spun care e, întrucât ducîndu-mă acolo să mă spovedesc (aşa mă sfătuiseră fraţii din AA şi medicul), preotul m-a repezit, m-a dat practic afară din lăcaş dar, cu o ultimă brumă de omenie şi de aducere aminte de preoţie a zis că totuşi, să mai trec pe-acolo într-o zi, poate mai vorbim, vedem noi... în fine, să revin.
Nu am mai revenit şi, pentru o clipă, iarăşi mi s-a părut că nu poţi avea încredere în nimeni, că Dumnezeu e mort ş.a.m.d. M-am speriat şi, dărâmat de vinovăţie, nu am mai ieşit din cameră câteva zile bune.
Atunci m-au vizitat câţiva fraţi de orientare nu ştiu care - baptişti, iehovişti, ceva de genul... Amabili, s-au străduit să îmi dea nădejde şi, desigur, câteva repere ale adevăratei credinţe... Slavă lui Dumnezeu, i-am ascultat politicos şi i-am rugat să nu mai vină. Şi nu au mai venit.
La externare, după vreo 3 săptămâni, am intrat în prima biserică de care mi-am amintit: biserica de lângă chiar blocul unde locuisem cu soţia şi copiii. Ani de zile o avusesem sub ochi, îi auzeam (ca şi acum) clopotele care cheamă pe credincioşi la slujbe, dar pentru mine totul se oprea la a vedea şi auzi. Mai departe nu făceam click, nu procesam nimic. Ba, uneori, procesam invers..., amuzat mai ales..., foarte rar chiar şi ironic ori duşmănos. Foarte rar, mulţumesc lui Dumnezeu!
Am intrat, am rugat preotul să mă spovedesc, părintele m-a ajutat prompt să înţeleg cum e cu spovedania şi m-a chemat a doua sau a treia zi, dîndu-mi să citesc până atunci o carte mică de catehism şi o cărticică ajutătoare pentru spovedanie.

Şi uite, Sophia, pe scurt ce s-a întâmplat: mergeam mereu la slujbe, aproape la toate; ascultam cu toată atenţia şi cu inima deschisă fiecare cuvânt al preotului, fiecare ton şi nuanţă a rugăciunii şi a cântării; făceam tot ce îmi zicea părintele; mă spovedeam des, cât de des mă putea primi părintele; citeam zilnic Scriptura şi toate cărţile care mă puteau lămuri (Filocalia, cărţile noastre de prin pangare, ziditoare de suflet); primisem pravilă de rugăciune, dimineaţa, la prânz şi seara şi mi-o urmam cu bucurie şi cu stricteţe; mă rugam aproape neîncetat, după modelul din "Pelerinul rus", "Rugăciunea lui Iisus" - părintele Cleopa, Sbornicul (mai târziu), capete din Filocalia etc.
De la post eram oprit de părinte, care, în acord cu medicul, mi-a spus că postul trupesc nu e pentru mine (evident nu mai puneam gura pe alcool, 3 ani nu am atins picătură de alcool, prin har iar nu prin voinţa mea inexistentă), în schimb mă învăţa ce înseamnă postul sufletesc. Uneori am ţinut şi post, cu oprire de la hrană şi celelalte şi, treptat, modul de a mânca şi conţinutul hranei s-au schimbat, iar postul s-a întărit reciproc cu rugăciunea şi cu faptele de milostenie; spoream în toate acestea întrelaolaltă, văzînd cu ochii.
Ani de mare bucurie am trăit astfel. Bucurii în biserică, la slujbe; bucurii acasă, la şcoală, peste tot; bucurii ale familiei, indiferent că uneori aveam diverse neînţelegeri cu soţia şi copiii - bucurii ale credinţei, ale rugăciunii, ale cântării din mine care mergea singură, ale iertării aproapelui şi ale căinţei, da, bucurii de nespus ale căinţei (cine are urechi de auzit a auzit deja şi, încă, îmi mai poate spune şi mie, că-s dornic încă să mai aud din acestea, chipurile, paradoxale).

Sophia,
Preotul:
1) rosteşte Cuvântul (citind Evanghelia), dîndu-ne prirn această rostire, nouă celor însetaţi şi flămânzi, harul Duhului lui Hristos;
2) cântă, rugîndu-se iar prin această cântare la care participăm şi noi, sufletul nostru se curăţeşte şi se găteşte, se înalţă şi se mlădiază frumos, cum şade bine la întâlnirea cu Mirele Ceresc;
3) sfinţeşte şi stropeşte capul, corpul, casa noastră;
4) pune mâinile pe capul nostru, rostind cuvântul de îndreptare şi dezlegarea de păcate, de toate păcatele noastre;
5) povăţuieşte, îndeamnă prin cuvânt;
6) însărcinează, dînd credinciosului o demnitate nouă, în Casa Domnului şi în lume;
7) lămureşte, prin predică şi cateheză, desnodînd iţele încurcate ale sufletului fiecărui credincios prezent la slujbă;
8) discerne şi comunică nouă gândul nostru bun de gândul nostru înşelător;
9) ascultă mărturisirea şi se căieşte cu noi, pentru noi, puindu-se garanţie lui Hristos pentru noi;
10) se roagă fierbinte pentru noi, precum şi noi ne rugăm fierbinte pentru el;
11) ne laudă pentru fapte bune şi ne certă pentru cele rele, orientîndu-ne astfel, pe Cale, de câte ori binevoim să-i arătăm cum stăm şi să-i cerem ajutorul;
12) ne ţine vie nădejdea în Mila Domnului, în viaţa veşnică lângă Hristos, în urcuşul sufletului deseori hărţuit şi obosit, către Acasă;
13) ne dă Pâinea şi Vinul care alungă tulburarea minţii şi a inimii, care dă putere de a îndura cele ale vieţii omeneşti în trup;
14) primindu-ne darurile pentru morţii noştri şi pomenindu-i pe cei răposaţi la rugăciune, ne dă şi nouă, celor ce le-am rămas pe pământ, nădejdea că dragii noştri, cei de dincolo, sunt bine şi că vor avea şi ei parte de Tatăl nostru Cel din Ceruri. Iar această mângâiere a noastră ne face bine şi nouă, în credinţa noastră, sporindu-ne bucuria şi pacea şi puterea spre alte făptuiri vrednice de făptura umană re-alipită de Inima Domnului.
15) ne învaţă recunoştinţa faţă de Dumnezeu; iar unde e recunoştinţă, Sophia, iată nu-i depresie.

Aşa lucrează preotul pe cele dinlăuntrul nostru, pe cele ale depresiei, vindecîndu-ne, treptat, prin harul Domnului, de toată suferinţa înşelării şi de cursele care ne răpesc libertatea - doar de voim şi noi aceasta, doar de voim, doar aşa, ajută nouă, Hristoase Dumnezeule! AMIN+

Minunată mărturisire de credinţă, minunată şi dătătoare de nădejde şi bucurie şi credinţă!
Este povestea unei convertiri, a unei învieri sufleteşti întru lumina lui Hristos, întru bucuria Duhului Sfânt!
Mi-aţi umplut inima de bucurie cu aceste rânduri!!!

[sophia]

Si iti multumesc pentru marturisire.
Uite, exact asemenea exemple sunt bune pe asa un forum si unii tot nu sunt de acord.

Din exemplul tau se desprinde clar ceea ce spuneam si eu: depinde de preot.
Primul preot la care te-ai dus nu a stiut ce trebuie sa faca, nu ti-a inteles situatia.
Si-a luat o mare raspundere alungandu-te. Nu stiu de ce a facut-o.
Dar se putea intampla ca din cauza lui sa te intorci din nou de unde ai plecat, la bautura, ba chiar mai rau.
In situatii ca astea cel mai important pentru omul in cauza este sa fie primit undeva, sa fie prins ca sa nu cada.

Al doilea preot a procedat bine si te-a salvat. Si chiar oamenii aceia de alta credinta, dar care totusi ti-au venit in ajutor in felul lor, au avut partea lor.
Spuneam ca al doilea preot te-a primit in biserica lui in primul rand, ti-a dat orientare, s-a ocupat de tine. Si te-a salvat si te-a readus in viata, pe drumul cel bun. A colaborat si cu medicul tau si nu te-a lasat sa postesti, ceea ce pentru tine nu ar fi fost atunci benefic.

Asa imi imaginez si eu ajutorul din partea unui preot.
Si un preot nu poate sa rezolve traumele, afectiunile psihice (nu poate invia pe cel drag mort, sau sa-ti faca rost de bani sau serviciu etc.). Poate sa te ajute in alt fel, sa te prinda sa nu cazi "in prapastie", sa-ti dea putina putere sufleteasca, pace. Nu stiu, asa cred.

[AlinB]

În prealabil postat de cezar_ioan

Vino cu mine, ca să terminăm cu tărăşenia asta penibilă! Pune mâna pe telefon şi contactează-mă, ne vedem la spital şi te introduc eu să cunoşti singur: cel puţin jumătate din pacienţii de pe secţie (şi e una dintre cele mai mari din Obregia) sunt pacienţi internaţi la cerere. Au nevoie de asta, pentru sănătatea lor şi a familiilor lor şi a oamenilor din jur - serviciu etc. Vei afla din ce motive, dacă ai dispoziţia să vorbeşti cu ei.

Nevrotici nu stiu daca am avut ocazia sa cunosc.
Nu se ia medicamentatie, abulatoriu, in aceste cazuri?
Care e rolul internarii?
Un fel de vacanta cu program fix? Sedinta la psiholog? Medicamentatie de soc, injectabila?

Nu, nu ma pot deplasa doar pentru atat. :)