Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Mi-a venit şi mie o idee, cred că de la Dumnezeu a fost, ca să adun nişte cuvinte de la părinţii duhovnici şi de la călugării bătrâni care au trăit în linişte, au fost mai luminaţi, au apucat o altă generaţie de duhovnici, alţi părinţi mari, pe care astăzi nu-i mai avem. Şi mi-a venit în gând să merg pe la ei să cer nişte sfaturi.
În anul 1984 Părintele Ioanichie publică primul volum din cea de-a treia carte a trilogiei sale închinate spiritualităţii monahale româneşti: Convorbiri duhovniceşti.
Nu a fost uşor pentru Părintele Ioanichie să-i abordeze pe toţi aceşti părinţi (Cleopa Ilie, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Paisie Olaru, Arsenie Papacioc, Teofil Părăian etc.). Pentru unii era cunoscut, alţii însă nu-l cunoşteau şi, în acea perioadă tulbure, erau bănuitori faţă de necunoscuţi. La această dificultate se mai adăuga şi faptul că în acea vreme Părintele Ioanichie nu dispunea de mijloacele modeme de înregistrare de astăzi. Iată cum îşi amintea sfinţia sa de greutăţile prin care a trecut până a reuşit să consemneze convorbirile sale: „Mi-a venit şi mie o idee, cred că de la Dumnezeu a fost, ca să adun nişte cuvinte de la părinţii duhovnici şi de la călugării bătrâni care au trăit în linişte, au fost mai luminaţi, au apucat o altă generaţie de duhovnici, alţi părinţi mari, pe care astăzi nu-i mai avem. Şi mi-a venit în gând să merg pe la ei să cer nişte sfaturi. Celor care erau mai simpli - duhovnici şi călugări - nu le-am spus în faţă că vreau să public despre ei ceva şi nici nu le-am dat un chestionar: «Părinte, cutare...», că, dacă mă vedeau că scriu, ziceau că sunt informator la securitate. Că mi s-a întâmplat aşa, nu de puţine ori, li se părea că am o misiune. Şi atunci am apelat la darul lui Dumnezeu şi la memorie, întrebam şi, cum ieşeam de la ei afară, aveam caietul pe undeva şi un creion şi mă apucam pe un colţ de gard să scriu ideile principale ca să nu le uit. Şi în afară de aceasta mă mai duceam de două sau de trei ori şi aşa reuşeam să reconstitui un dialog cu un duhovnic călugăr foarte bun, dar care se putea sminti când mă vedea că scriu ceva în fața lui. Nu că se temea, dar omul se inhiba și nu scoteam nimic.”
(Mi-e dor de Cer, Viata părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 380)

[cristiboss56]

Soţul o îndemna la avort, dar nişte rude o sfătuiau să nu facă. Acest vis l-a avut în noaptea dinainte de a se duce la doctor.
Elena G. din Iaşi, la vârsta de 22 ani, fiind în Roman a visat într-o noapte pe Sfânta Parascheva în biserică, cu mai multă lume, unde parcă toţi aşteptau ca sfânta să se scoale şi să vorbească cu cineva. Într-adevăr sfânta s-a ridicat din raclă şi i s-a adresat astfel: „Fetiţo, tu eşti însărcinată, dar să nu te duci să avortezi, că apoi o să ai mari greutăţi în continuare şi o să mori. Dacă o să mă asculţi, o să naşti o fată frumoasă, deşteaptă şi milostivă şi o să-ţi meargă bine în continuare şi nu o să ai necazuri prea mari în viaţă.”
Soţul o îndemna la avort, dar nişte rude o sfătuiau să nu facă. Acest vis l-a avut în noaptea dinainte de a se duce la doctor. A doua zi a plecat totuşi la doctor, dar cu oarecare frică şi nehotărâre. Ajungând la doctor, a luat-o frica pe sală când trebuia să intre şi s-a întors acasă. Apoi a născut o fetiţă de 4,5 kg, foarte frumoasă, care acum are 34 de ani şi este foarte inteligentă (ştie cinci limbi străine), deşteaptă şi cu adevărat milostivă şi credincioasă.
Încă de când era mică împărţea tot la săraci, iar acum este doctoriţă şi orice rugăciune care o face ea la Sfânta Parascheva, în orice necaz ar fi, imediat este ascultată. Aşa a scăpat Sfanta Parascheva pe această mamă de la moarte - ea însăși fiind credincioasă de mică copilă - şi pe această fiică care este de folos celor din jur cu inteligenţa sa, cu mila de săraci şi cu celelalte fapte bune.
(Despre contraceptive – Mărturii ale unor mame care au făcut avort, Biserica „Sf. Spiridon” – Spital, Piatra – Neamț, p. 25)

[cristiboss56]

Prin anul 1996 a venit să se închine la noi la mănăstire o familie de ruşi foarte credincioşi, de viţă nobilă, care locuiau în Belgia (făceau deci parte din diaspora rusă). I-am dus să viziteze mănăstirea, pe urmă am urcat cu dânşii la Părintele Cleopa, să ia binecuvântare, şi apoi seara am mers la Părintele Ioanichie. Cu Părintele Ioanichie au discutat direct în franceză. Aveau o mare dorinţă: aveau un singur copil şi mai voiau unul. Se vede că de mult doreau aceasta.
Părintele, după ce a stat de vorbă cu ei, le-a citit rugăciuni şi i-a binecuvântat. În paranteză fíe spus, puţini părinţi am văzut care să iubească copiii şi mamele care nasc prunci precum îi iubea Părintele Ioanichie, căci şi el provenea dintr-o familie cu mulţi copii şi îndemna familiile să aibă mulţi copii (şi dacă va fi posibil, unul să-l dea la mănăstire).
După vreo zece luni, am primit o scrisoare de la cei doi, în care îmi spuneau că acum li s-a născut şi cel de-al doilea copil, rodul rugăciunilor Părintelui Ioanichie. Am mers într-un suflet la părintele cu scrisoarea, iar sfinţia sa, cu un zâmbet larg, plin de bucurie, mi-a spus: „Slavă lui Dumnezeu! Mai am vreo 50 de astfel de copii”, desigur referindu-se la cei dobândiţi de credincioşi ca rod al rugăciunilor sale.
(Mi-e dor de Cer, Viata părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 459)

[cristiboss56]

În locurile Apamiei, în a doua eparhie a Sirei, exista un sat care se chema Gonagon.
Cândva, la distanţă de o milă de sat, câţiva copii păşteau animalele lor. Pe când se jucau, au hotărât împreună să săvârşească Sfânta Liturghie, aşa cum vedeau la preot în biserică. Au ales deci un „preot şi alţi doi „diaconi". După aceea s-au apropiat de o stâncă unde ca pe un jertfelnic au aşezat pâini şi un vas de lut cu vin.
„Preotul" s-a aşezat în mijloc şi cei doi „diaconi" de-a dreapta şi de-a stânga lui. A început deci să spună rugăciunea anaforei, în timp ce „diaconii făceau vânt cu pălăriile lor în loc de ripide. Micul „preot ştia rugăciunea anaforei, pentru că obişnuia la sfintele slujbe să stea - ca toţi copiii - în faţa sfintei mese, şi aşa să audă şi să înveţe rugăciunile.
După ce s-au făcut toate după rânduiala bisericească, pe când se pregăteau să taie pâinile, s-a întâmplat ceva cutremurător. A căzut foc din cer şi a făcut scrum toate câte erau oferite şi stânca. Nu a rămas nici cea mai mică urmă!
Copiii, de frică, au căzut jos şi au rămas acolo pe jumătate morţi, fără să poată să articuleze un cuvânt. Părinţii s-au îngrijorat din cauza întârzierii lor. Căutând, i-au găsit în această stare şi i-au dus în sat. Întrebau insistent să afle care este cauza stării lor, dar nu primeau răspuns.
Mai târziu, după ce copiii şi-au revenit au povestit toate câte au făcut şi au păţit. Curând episcopul a aflat de această minunată întâmplare, care s-a dus cu toți preoţii la locul minunii şi a văzut semnele focului ceresc. Atunci, deci, a pus copiii într-o mănăstire şi pe locul focului a zidit biserică şi în jurul acesteia o frumoasă mănăstire.
(Minuni și descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Ed. Egumenița, p. 12)

[cristiboss56]

Era un bărbat minunat. La vederea lui sufletul se cutremura. Ochii îi erau necontenit înlăcrimați; iar când începea a vorbi despre Dumnezeu, vorbea cu mult simțământ și cu un chip smerit, și toți cei ce-l ascultau primeau bucurie și mângâiere. Cuvântul îi era puternic, pătruns de frica lui Dumnezeu și de dragoste; era cu adevărat ca un vultur printre părinți. Vorbind cu el, oamenii se schimbau sufletește, și văzându-i sfânta viață, se smereau. Prin cuvântul său întărea din nou sufletele, și pe mulți a ridicat din căderi. Auzindu-l, sufletul uita de cele pământești și fierbinte se avânta către Dumnezeu.
De două ori a cercetat Sfântul Munte un pustnic caucazian, Părintele Stratonic. De neam era din gubernia Harkovului; în lume fusese negustor, avea prăvălia sa; avea și copii. Și i s-a aprins sufletul de marele foc al pocăinței, și părăsindu-și familia și avuțiile s-a dus în Caucaz.
Era un bărbat minunat. La vederea lui sufletul se cutremura. Ochii îi erau necontenit înlăcrimați; iar când începea a vorbi despre Dumnezeu, vorbea cu mult simțământ și cu un chip smerit, și toți cei ce-l ascultau primeau bucurie și mângâiere. Cuvântul îi era puternic, pătruns de frica lui Dumnezeu și de dragoste; era cu adevărat ca un vultur printre părinți. Vorbind cu el, oamenii se schimbau sufletește, și văzându-i sfânta viață, se smereau. Prin cuvântul său întărea din nou sufletele, și pe mulți a ridicat din căderi. Auzindu-l, sufletul uita de cele pământești și fierbinte se avânta către Dumnezeu.
Statura lui era puțin peste cea mijlocie; avea fața plăcută, părul închis la culoare; toți îl îndăgeau. Nevoitorii Caucazului îl aveau la cinste, iar aceasta după vrednicie; purta nevoințe grele; răbda zăduful și frigul; iarna umbla desculț, răbdând pentru dragostea lui Dumnezeu, și niciodată nu era în gura lui cârtire împotriva lui Dumnezeu, ci sufletu-i se dăduse voii lui Dumnezeu și cu bucurie purta toate suferințele. El propovăduia o pocăință înflăcărată și pe mulți i-a adus dintr-o grea negrijanie la o nevoință plină de osârdie. În cuvintele sale limpede se simțea harul lui Dumnezeu, iar acesta renăștea mințile oamenilor și-i smulgea de la pământ.
Odată nevoitorii Caucazului l-au dus la un îndrăcit, și când Părintele Stratonic l-a văzut, de multă dragoste a plâns și a zis: "O, nefericită făptură a lui Dumnezeu, cum este ea chinuită de draci", și a făcut asupră-i semnul crucii, cu cuvintele: "Tămăduiască-te Domnul Iisus Hristos", și bolnavul dintr-o dată s-a înzdrăvenit. Așa putere avea credința și rugăciunea acestui bărbat.
O, minunate iubitor al plânsului, iubitul nostru Părinte Stratonic, unde locuiești acum? Vino la noi, și-ți vom zidi o chilie într-un munte înalt, și vom căuta asupra sfintei tale vieți, și în măsura puterilor urma-vom marii tale nevoințe. Vremea lacrămilor tale, Părinte, a trecut. Acum tu în ceruri auzi cântările heruvimice și vez slava Domnului, pre carea a iubit sufletul tău pre pământ, și tinzând către Dânsul s-a dat plânsului pocăinței. Domnul au iubit pre om, și au dat lui plânsul, ca sufletul să se spele în acea apă și să se curățească, spre a vedea pre Domnul în duhul iubirii și în frica cucerniciei.
Mai spunea Părintele Stratonic că vine vremea când monahii se vor mântui în vestminte mirenești.
(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p.506)

[cristiboss56]

Un tânăr evlavios din Atena, dintr-o familie bogată, şi-a pierdut mama din pricina unei boli grele şi după putină vreme, pe neaşteptate, a murit şi tatăl lui.
Moartea părinţilor lui l-a zguduit atât de mult încât i s-a făcut pricină să filozofeze la deşertăciunea acestei lumi. Şi-a împărţit aşadar toată averea la săraci, a lăsat angajaţilor săi marele său magazin şi a venit în Sfântul Munte.
Trecând pe la noul Schit, l-a cunoscut pe părintele neofit, care locuia la Chilia Sfântului Dimitrie. Aici a fost găzduit şi s-a mărturisit. Părintele Neofit i-a povestit multe fapte minunate despre asceţi.
Iar când a auzit despre pustnicii ce locuiesc în vârful Athonului, atunci inima lui s-a aprins de dumnezeiasca dragoste. Atunci a cerut binecuvântare de la părintele Neofit să rămână în obştea lui, să-l tundă monah, după care să-i dea binecuvântare să pustnicească sus, pe Athon.
Părintele Neofit văzându-l foarte smerit şi evlavios l-a primit, dar l-a ţinut în hainele mireneşti şi l-a pregătit duhovniceşte, în ascuns, cinci ani, fără ca ceilalţi să ştie scopul cel sfânt al tânărului, care evita chiar şi întâlnirile cu părinţii schitului.
După ce l-a format duhovniceşte cinci ani, stareţul Neofit l-a făcut monah, numindu-l Serafim şi i-a dat binecuvântarea să pustiiască sus, pe Athon, fără să vadă om.
După trei ani, precum mi-a povestit părintele Dionisie, din obştea părintelui Neofit, a venit să mărturisească stareţului ispitele ce le-a avut la început.
Spunea că diavolii îl ameninţau mereu, într-o noapte i-au aruncat tabla cea veche pe care o pusese în fata peşterii, ca să împiedice puţin vântul cel puternic şi ploaia. Părintele Serafim nu numai că nu s-a tulburat, ci zâmbind a spus diavolilor:
- Dumnezeu să vă ierte! Bine aţi făcut, căci îmi urâţisem peştera cu tablă pe care am pus-o.
Părintele Serafim a mai apărut şi altă dată, după cinci ani, iar părintele Neofit i-a dat o cutiuţă cu Sfintele Taine. A plecat iarăşi pe vârful Athonului şi nu s-a mai arătat niciodată.
Părintele Serafim devenise înger, serafim. Şi cum să nu zboare, când pe toate le-a aruncat pentru Hristos.
Să avem binecuvântarea lui. Amin
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Flori din Grădina Maici Domnului, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004)

[cristiboss56]

Dar nefericitul a rămas numai cu aceste vorbe goale. Imediat ce s-a urcat furios pe utilaj și a pornit spre biserică, s-a stricat mașina, dar cel mai senzațional lucru a fost că el însuși și-a găsit pe neașteptate moartea.

În punctul cel mai central al Sofiei, jos, băgată în pământ, există o bisericuță frumoasă și străveche, a Sfintei Petka, adică a sfintei Paraschiva.[...] Nu a cunoscutei mucenițe fecioare, ci a unei cuvioase, care este mult cinstită acolo, și ale cărei sfinte moaște se află azi în România.
De această biserică se leagă evenimente impresionante și grozave, care i-au făcut pe Ťputerniciiť lumii să-și supună voința unei alte vreri și puteri de neînvins.
Pe la 1963 au hotărât oficialitățile orașului să lărgească strada centrală. Aceasta însemna că monumentul creștin trebuia să fie demolat. În felul acesta urmau să se descotorosească și de o construcție nedorită. Șantierul de demolare s-a pregătit îndată: rolul principal l-ar fi jucat atunci un buldozer. În căteva minute l-ar fi prefăcut în ruine. Așa socoteau ei lucrurile. Le-au ieșit însă pe dos. S-a cântat alt cântec și nu acela pe care îl doreau. Când porneau buldozerul și-l îndreptau înspre biserică, acesta se defecta într-una. Îl reparau, dar iar se strica ceva. Și era imposibil să se apropie de biserică. Și ca și cum nu le-ar fi ajuns aceasta, îndată ce se întoarce acasă muncitorul care cu ciudă se încăpățânase asupra demolării, îl găsește mort pe unul din membrii familiei sale.
Între timp, șeful acestei lucrări a fost informat că muncitorii nu au reușit să facă mai nimic. A aflat și amănunte asupra acestui fapt. I s-au părut toate stupide și înfuriat a spus: „Nu sunteți în stare de nimic. Numai de povești sunteți buni. Mâine am să mă duc să o demolez eu însumi!”.
Dar nefericitul a rămas numai cu aceste vorbe goale. Imediat ce s-a urcat furios pe utilaj și a pornit spre biserică, s-a stricat mașina, dar cel mai senzațional lucru a fost că el însuși și-a găsit pe neașteptate moartea. Înțelegeți ce durere, dar și ce spaimă a urmat! Nu le-a mai rămas nimic altceva decât să anuleze ordinul de demolare. Și ca să înfrumusețeze locul, făcură în acel loc ceva în genul unor magazine la subsol și o piață în jurul bisericii [...].
Astfel s-a făcut cunoscut în toată Sofia, că Sfânta Petka sau, mai degrabă, Acel Căruia i se închina ea, are o putere nemăsurată pe care, dacă ar purcede a o arăta vreodată, toți ar fi cuprinși de spaimă.
(Arhimandrit Daniil Gouvalis, Minunea credintei, Editura Bunavestire, pp.138-140)