Biserica si Psihologia

[Decebal]

În prealabil postat de laurastifter

Într-adevăr, Biserica este singurul loc unde Hristos poate fi, cu adevărat, găsit; fiindcă întregul univers este biserica şi templul Celui preaînalt şi binecuvântat în veci!

Zău? Ia nu mai spune! Învăţătura ortodoxă este aceea că lumea este o biserică, un templu în devenire, fiind ca un aluat în care s-a pus drojdia Bisericii lui Hristos pentru ca să dospească toată frământătura. Altfel spus lumea devine Biserică pe măsură ce realităţile ei intră în Biserică, pe măsură ce oamenii şi popoarele se încreştinează şi se nasc şi trăiesc ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu în Hristos şi Duhul Sfânt. Ceea ce se vede totuşi la ora actuală este că în lumea, asta pe care o cunoaştem şi atât cât o cunoaştem sau nu, există, şi se vede, foarte multă potrivnicie faţă de Hristos şi Biserică, oamenii sunt încă departe foarte de a realiza la un nivel global îmbisericirea lumii, şi mai e clar că sunt destui care oricum nu vor aşa ceva.

În prealabil postat de laurastifter

Acesta este, cred, secretul înţelegerii corecte a uimitoarei afirmaţii din "Păstorul" lui Herma: "Biserica există mai înainte decât toate şi pentru Biserică a fost creată lumea".

Nu ştiu dacă este corectă, dar în acest caz uimitoarea afirmaţie nu face parte din Sfânta Scriptură, iar pe de altă parte Biserica nu avea cum să existe mai înainte decât toate decât în conceptul şi planul lui Dumnezeu, adică să zic aşa la nivelul ideilor lui Dumnezeu, iar nu ca realitate realizată din punct de vedere istoric.

[dobrin7m]

Cezar sigur ca Dumnezeu este pretutindeni insa nu este in tot si in toate. Laura a spus: pe Hristos il gasim in flori, in natura, ca Biserica e universul tot. Ori asta este panteism. Dumnezeu nu este in natura ci se afla pretutindeni. Este o mare diferenta a fi in ceva sau a se afla pretutindeni. Iar Biserica este vazuta si nevazuta si nu cuprinde si lucrurile materiale.

[DragosP]

Corect: "DUMNEZEU ESTE TOTUL ÎNTRU TOATE SI ÎNTRU NIMENI, NIMIC."

[antiecumenism]

Parintele Cleopa- DUMNEZEU ESTE TOTUL ÎNTRU TOATE ŞI ÎNTRU NIMENI, NIMIC
http://carteromaneasca.wordpress.com...-nimeni-nimic/

După Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin: «Dumnezeu este totul întru toate şi întru nimenea nimic».

Uite cum este: În lumea minerală, adică lumea care n-are viaţă ca: soarele, luna, stelele, pământul, pietrele şi tot ce există ca lume minerală, Dumnezeu este totul întru toate ca şi Creator, că El le-a făcut cu una din energiile Sale, cu puterea Sa cea atotlucrătoare, şi întru nimenea nimic după fiinţă, că de fiinţa Lui nu se atinge lumea minerală.

Toate le-a creat prin cuvânt: El a zis şi s-au făcut; El a poruncit şi s-au zidit. Dar puterea Sa cea creatoare nu se atinge de fiinţa Lui. Aşa-i totul întru toate ca şi Creator al lumii văzute şi nesimţitoare, şi întru nimenea nimic după fiinţă. De fiinţa Lui nici heruvimii nu se ating, nici serafimii. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.

În lumea vegetală, adică tot ce-i verde sub cer: păduri, codri, munţi, dumbrăvi, câmpii, văi, dealuri, grădini, recolte; tot, tot, tot ce este, care creşte şi scade şi înverzeşte, Dumnezeu este totul întru toate ca dătător de suflete fără de simţiri, viaţă a firii, şi întru nimenea nimic după fiinţă.

– Asta cum este?

– Iată cum este: Copacul care îl vezi că creşte, iarba, florile şi toate plantele, toate cresc şi scad, deci au viaţă, dar au suflete fără de simţiri. Cum fără de simţiri? Eu iau toporul şi tai copacul.

Îl doare? Nu-l doare, că n-are suflet cu simţire. Eu iau o coasă şi cosesc iarba de aici. O doare? N-o doare. Dar are viaţă? Are, căci creşte şi scade. Ele au suflete fără de simţiri, au viaţa firii, cum o numesc Sfinţii Părinţi. Toate câte cresc şi scad au viaţa firii, au suflete fără de simţiri, că nu au durere.

Deci Dumnezeu, în lumea vegetală, este dătător de suflete fără de simţiri, cu energia puterii Sale cea atotlucrătoare, dar nu se atinge de fiinţa Lui nimic, că întru nimenea nu-i nimic după fiinţă.

În lumea animalelor, tot ce-i dobitoc, adică animal sau fiare din pădure, târâtoare, şerpi, toţi peştii din apă, toate păsările cerului, toate albinele, muştele, ţânţarii şi furnicile, tot ce există viu sub cer, Dumnezeu este Atotcreator al lor şi le-a dat suflete cu simţiri, dar fără de minte.

Le-a dat Dumnezeu suflete cu simţiri, că un miel dacă îl tai, îl doare, un viţel sau o pasăre şi toate fiarele din lume, toate târâtoarele şi toţi peştii au viaţă, au suflete cu simţiri, dar fără de minte.

Sfântul Efrem Sirul, când vorbeşte de cele zece puteri ale omului – cinci în partea văzută, cele cinci simţiri: văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul, de care se serveşte trupul, şi cinci puteri nevăzute ale sufletului: mintea, gândul care izvorăşte din minte, ca raza de soare, cugetarea, alegerea şi hotărârea –, care vorbeşte şi de a unsprezecea putere a omului, care este instinctul sau priceperea firească.

Această putere, a unsprezecea, care nu face parte din minte, ci din instinct, a dat-o Dumnezeu la toate vieţuitoarele de sub cer şi din ape şi din cer şi de pe pământ, ca să-şi întreţină viaţa, să se păzească de duşmanii lor, să ştie la ce vreme să vină şi să plece.

Aceasta-i priceperea firească. Şi calul şi câinele şi papagalul şi măgarul şi boul şi oricare vezi că au pricepere, aceasta nu-i minte, este a unsprezecea putere a omului: priceperea firească sau instinctul, prin care ele să-şi apere viaţa, cunosc pe stăpânii lor, ştiu să se păzească de primejdii, ştiu să se hrănească, ştiu să se ferească. Aceasta le-a dat Dumnezeu şi lor pentru viaţa de aici, dar nu-i minte, este pricepere firească. Dacă vom zice că-i minte, cădem în cealaltă extremă, împotriva Duhului Sfânt.

Deci acestea toate au suflete cu simţiri, au instinct, pricepere firească, dar nu au minte, şi de aceea nici nu se ating de fiinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este totul întru toate ca dătător de suflete cu simţiri, însă fără de minte, dar în nimeni nu-i nimic, că de fiinţa Lui nu se atinge.

Omul este sâmburele universului. În om sunt adunate cele patru lumi: lumea minerală, lumea vegetală, lumea duhurilor şi mai presus de lumea duhurilor, icoana Sfintei Treimi, dumnezeirea.

Dumnezeu este totul întru toate în om, şi în nimeni nu-i nimic, la fel ca şi în celelalte zidiri. Pe om l-a făcut suflet cuvântător. Are minte, are voinţă, are imaginaţie, are mânie, are poftă, are alegere, are discernământ, are hotărâre, are voie liberă. Toate puterile pe care le arată Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatică.

Da. Dumnezeu este totul întru toate şi în om, dar nimic nu este în om din fiinţa lui Dumnezeu. Omul se face fiu, dar nu după fiinţă ca Hristos, ci după dar. Are darul punerii de fii în baia naşterii de a doua şi a înnoirii Duhului Sfânt. Prin botez am căpătat darul punerii de fiii şi ne-am făcut fiii lui Dumnezeu după dar.

Omului i-a dat suflet cu simţiri, i-a dat şi pricepere, i-a dat şi minte şi l-a făcut şi dumnezeu, dar nu după fiinţă, ci după dar, căci spune la psalmi: Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt (89, 6). Şi Apostolul Pavel zice: Aţi luat darul punerii de fii şi al înfierii în baia naşterii de-a doua şi al înnoirii Duhului în Botez.

Deci omul se împărtăşeşte şi de minte şi de pricepere şi de cele patru puteri şi de viaţă şi de toate. Dar de fiinţa lui Dumnezeu nu se atinge, că este fiul lui Dumnezeu după dar, nu după fiinţă.

Şi aşa, în felul acesta, şi în lumea oamenilor, a întregilor popoare, Dumnezeu este totul întru toate ca dătător de suflete cu simţiri, dătător de minte, de imaginaţie, de memorie, de toate puterile sufletului, dar în nimenea nimic, după fiinţă. Că de fiinţa lui nu se ating nici heruvimii."

[Parascheva16]

În prealabil postat de dobrin7m

Cezar sigur ca Dumnezeu este pretutindeni insa nu este in tot si in toate. Laura a spus: pe Hristos il gasim in flori, in natura, ca Biserica e universul tot. Ori asta este panteism. Dumnezeu nu este in natura ci se afla pretutindeni. Este o mare diferenta a fi in ceva sau a se afla pretutindeni. Iar Biserica este vazuta si nevazuta si nu cuprinde si lucrurile materiale.

Parintii de la Oasa spunt cu totul altceva. Il poti descoperi pe Dumnezeu si in natura. Te uiti la ea si te intrebi de unde a aparut, cine a creat aceasta minunatie. Apoi, nu trebuie despartit materialul de spiritual.

[antiecumenism]

Rolul familiei preotului in parohie - Parintele Constantin Galeriu

http://www.crestinortodox.ro/morala/...riu-70833.html

"...Sunt indeobste cunoscute si controversate de-a lungul intregii istorii a omului aceste doua patimiri umane, exacerbate astazi, am numit erotismul si violenta, expresii ale afectelor sufletului de dupa Cadere, in povarnirea lui catre pacat: pofta si iutimea, care sunt o primejdie pentru familie si cu atat mai grave pentru familia preotului. Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti le-au denuntat neincetat si au oferit ratiunii umane si armele pentru a le birui. Si precum subtil s-a observat, nu e vorba de anularea, nimicirea lor si, o data cu ele, a sufletului. Evidentiam mai sus cum Sf. Maxim a vazut adanc: exista in om, in suflet, placerea, dorinta naturala de Dumnezeu, de bine, de adevar, de frumusete. Aceasta dorinta harica, fireasca a fost pervertita in pacat, prin coruperea simturilor, in senzualitate, in patimi. Or, ca raspuns, ca metoda de lucru, in experienta vie, Biserica, Parintii au aratat ca vindecarea se infaptuieste nu prin vreun fel de negare si distrugere a firii, ci prin restaurarea ei in ordinea originara si, mai mult, prin transfigurarea ei in Iisus Hristos. In acest sens, cu atata profunzime si arta experiaza si da marturie Grigorie Palama. El arata: "Nepatimas este cel ce a pierdut deprinderile rele si s-a imbogatit in cele bune, cel ce s-a intiparit de virtuti asemenea celor impatimiti de placerile rele, cel ce si-a supus iutimea si pofta... puterii cunoscatoare, judecatoare si rationale a sufletului, asa cum cei impatimiti si-au supus puterea rationala laturii pasionale". Si adauga inca si mai concret: "Prin pofta dobandeste in inima iubirea, iar prin iutime agoniseste rabdarea. Nu omorand aceasta latura, caci in acest caz ar fi nemiscat si nelucrator chiar in slujirea lui Dumnezeu, ci prin ascultarea de mintea purificata el tinde, prin pomenirea neincetata a lui Dumnezeu, la Dumnezeu, si prin aceasta sa ajunga la deprinderea dispozitiei dumnezeiesti si s-o ridice pe aceasta la cea mai desavarsita treapta. Iar aceasta este iubirea de Dumnezeu... si din aceasta invata, lucreaza si dobandeste iubirea curata si desavarsita fata de aproapele, cu care este cu neputinta sa nu se afle impreuna si nepatimirea". Aceasta este, esential, calea, neincetat veche si noua, de tamaduire, pe care au mers Sfintii si credinciosii dintotdeauna. In ultimul timp, lupta cu patimile a devenit mai acuta, mai agresiva si mai subtila. Secularizarea le-a alimentat nociv.

Totodata, problema a trecut din domeniul moral in cel medical. Aici, indeosebi in primele abordari, sfarsit de secol XIX si in cea mai mare parte a secolului XX, cercetarile in interiorul sufletului omenesc au condus la aparitia celor doua scoli de psihanaliza initiate de Sigmund Freud (1856-1939) si Alfred Adler (1870-1937). In ambele scoli explorarea n-a patruns la ultima profunzime. N-au perceput sensul propriu-zis creator si de viata facator al existentei, ci au ramas la nivelul afectelor, al celor doua obsedante - placerea si vointa de putere - facand din ele principii psihologice de baza. Si de la acest nivel de a concepe viata, cele doua scoli si curente au inclinat balanta catre solutii medicale prin satisfacerea libertina a dorintelor senzuale lipsite de sensul creator, motivand in schimb ca nesatisfacerea lor provoaca suferinte - nevroze, psihoze, psihopatii. Asemenea conceptii, cu titlu stiintific, insotite si de alte fenomene sociale, spre exemplu: pauperizarea, au dus la ruinarea sanatatii si drama destramarii familiei.

Cum se cunoaste, aceste scoli au evoluat. Karl Gustav Jung, spre exemplu, (1875-1961), la inceput ucenic al lui Freud, cu o intelegere mai adanca, religioasa, patrunde in sufletul omenesc pana la asezamantul originar al crearii dupa Chipul lui Dumnezeu si elaboreaza cunoscuta teza a Arhetipului, conceput in viata ca un tipar comportamental. Nu intra in iconomia comunicarii noastre o analiza extinsa a viziunii acestui mare savant. In acelasi timp, inca mai clar si constructiv, se impune insa Prof. Viktor E. Frankl (1905-1997) - initiatorul celei de a treia scoli vieneze de psihanaliza: Logoterapia, altfel spus, terapia prin puterea vindecatoare a Sensului, a Logosului ca Sens.

Esential, in raport cu Freud si Adler, Frankl constata prin indelungata lui experienta medicala cum omul, in vocatia sa autentica, lupta pentru a gasi un sens in existenta si viata, care este forta motrice, motivationala, a persoanei umane. El precizeaza: "Iata de ce vorbesc despre dorinta (scopul) unui sens, in comparatie cu principiul placerii (sau, un alt termen scopul placerii) pe care pune accentul psihanaliza freudiana si in contrast cu scopul puterii pus in evidenta de filosofia adleriana". Drept urmare, nu "frustrarile sexuale", dupa Freud, nici "complexele de inferioritate", dupa Adler, nu acestea sunt la originea propiru-zisa a nevrozelor, psihozelor si psihopatiilor, ci, limpede, "vidul spiritual", lipsa de sens a existentei. Si, concludent, il citeaza pe dr. Stanley Crippner care a dovedit ca "tinerii dependenti de droguri, intr-un procent nu mai putin de suta la suta sufereau de faptul ca lor le aparea totul fara sens".
Si, in acest orizont divin-insorit, Frankl vede caracteristica "fundamental ontologica a existentei umane" in ceea ce defineste el prin expresia:"Selbst Transzendenz", corect traducand: "depasire, transcenderea din si in sinea ei a existentei"; transcendere posibila numai prin comuniunea, dialogul cu o Realitate radical alta.
Pentru el, sensul ultim este Dumnezeu."

-Viktor Emil Frankl (n. 26 martie 1905 la Viena — d. 2 septembrie 1997) a fost un psihiatru vienez, părintele logoterapiei, doctor în neurologie și filozofie; Frankl este fondatorul celei de ‘a treia școli vieneze de psihoterapie – Logoterapia’ (după psihanaliza lui Sigmund Freud și psihologia individuală a lui Alfred Adler).

Ideea centrală a lui Frankl este că principiul motivator fundamental din om este voința de sens, de a găsi și a da sens vieții sale. Frustrarea existențială este generată de frustrarea voinței de sens a omului, care nu vede sau nu găsește sens în viața sa. Frankl repetă în toate lucrările sale concluzia, validată empiric (atât în viața omului “de pe stradă”, cât și clinic, în viața bolnavilor sau persoanelor cu handicap, ori a bolnavilor în fază terminală, etc.), că “viața are sens până la ultima suflare… în orice circumstanțe, indiferent cât de mizerabile ar fi acestea”. De îndată ce omul (re)găseșțe un rost în viața sa, el se echilibrează lăuntric și devine capabil să facă față greutăților vieții și suferinței și să își trăiască viața în mod plenar, în pofida adversităților, a ceea ce Frankl numește în logoterapie “triada tragică”: vinovăția, suferința, moartea. Desigur, nu toate tulburările psihice își au cauza în frustrarea voinței de sens a omului, dar indiferent de cauza generatoare a tulburărilor psihice, terapia prin sens are darul de a pune la dispoziția individului resursele interioare, spirituale, care îl fac capabil să se reechilibreze lăuntric și să întâmpine viața cu curaj și bucurie de viață, în ciuda acelor fenomene care însoțesc “triada tragică”.
„Nu aș fi de acord cu fraza aceasta, dintr-o scrisoare pe care Sigmund Freud a scris-o cândva Prințesei Bonaparte: ‘dacă un om se îndoiește cu privire la sau se întreabă care este sensul existenței sale, înseamnă că este bolnav’. Eu nu cred că este într-adevăr bolnav, ci mai degrabă cred că aceasta este o manifestare a faptului că este om! Om cu adevărat! Nici o furnică, nici o albină, nici un animal nu își va pune vreodată întrebarea dacă existența sa are sau nu un rost, dar omul o face! Este privilegiul său să îi pese ca viața lui să aibă sens” (extras din Conferința lui Frankl: "Tineretul în căutarea sensului", Toronto Youth Corps, 1973)

-este interesanta Logoterapia lui Frankl ,am citit cateva zeci de pagini din cartea Omul-in-Cautarea-Sensului-Vietii:http://www.scribd.com/doc/34495392/V...ietii#download

[antiecumenism]

dau cateva citate din din cartea Omul-in-Cautarea-Sensului-Vietii:

"logoterapia, în comparaţie cu psihanaliza, este o metodă mult mai puţin retrospectivă şi introspectivă. Logoterapia se concentrează mai degrabă asupra viitorului, adică asupra sensului pe care pacientul urmăreşte să îl dea viitorului său. (Logoterapia este cu adevărat o formă de psihoterapie centrată pe sens.) Totodată, logoterapia rupe cercurile vicioase şi mecanismele de feedback care joacă un rol atât de mare în dezvoltarea nevrozelor. Astfel, autocentrarea, tipică nevroticului, este întreruptă, în loc să fie mereu încurajată şi întărită"

"în logoterapie pacientul este confruntat cu sensul vieţii sale şi reorientat către acesta. A-l face să devină conştient de acest sens poate contribui mult la sporirea capacităţii sale de a depăşi nevroza."

"Logoterapia sau, aşa cum a fost numită de unii autori, „Cea de a treia şcoală vieneză de psihoterapie"19, se concentrează asupra sensului existenţei umane si asupra căutării sensului de către om. Conform logoterapiei, această strădanie a omului de a găsi sens

în viaţa sa reprezintă forţa motivatoare primă în om. De aceea vorbesc eu despre voinţa de sens, în contrast cu principiul plăcerii (sau, cum l-am mai putea numi altfel, voinţa de plăcere) pe care se centrează psihanaliza freudiană, şi totodată în opoziţie cu voinţa de putere pe care se centrează psihologia adleriană (care foloseşte termenul de „luptă pentru superioritate").

"Nu orice stare internă conflictuală este neapărat una nevrotică; o anumită doză de conflict este normală şi sănătoasă. In mod asemănător, suferinţa nu este întotdeauna un fenomen patologic. în loc să fie un simptom de nevroză,suferinţa poate fi la fel de bine o creaţie omenească, în special dacă suferinţa se naşte dintr-o frustrare existenţială."

"Aş nega în mod categoric că în cazul în care o persoană caută sensul vieţii sau se îndoieşte cu privire la sensul vieţii sale, aceste fapte ar fi provocate de vreo boală sau ar conduce către ea. In sine, frustrarea existenţială nu este nici patologică, nici patogenă. Nici frământarea, ba chiar nici disperarea omului cu privire la valoarea vieţii sale nu reprezintă altceva decât o problemă existenţială, în nici un caz o boală mintală. Se prea poate ca interpretarea acestor probleme existenţiale în termenii unei boli mintale să motiveze un medic să îngroape disperarea existenţială a pacientului sub o grămadă de tranchilizante. Sarcina sa este mai degrabă să îşi îndrume pacientul pe timpul crizei existenţiale de creştere şi dezvoltare.
Logoterapia consideră că misiunea ei este de a ajuta pacientul să găsească sensul vieţii sale. întrucât logoterapia îl face conştient de logosul ascuns al existenţei sale, ea este un procedeu analitic. în această privinţă, logoterapia se aseamănă cu psihanaliza. Totuşi, în încercarea sa de a readuce un lucru în conştiinţă, logoterapia nu-şi restrânge activitatea la faptele instinctuale din subconştientul individului, ci se preocupă de realităţile sale existenţiale, cum ar fi sensul potenţial al vieţii pe care persoana îl are de împlinit, precum şi voinţa sa de sens. "

"Fără îndoială că demersul de căutare a sensului de către om poate să producă mai degrabă un dezechilibru, decât o stare de echilibru interior. Totuşi, tocmai această tensiune este condiţia indispensabilă pentru sănătatea mintală. Aş îndrăzni să spun că nimic altceva nu poate să ajute atât de eficient omul să supravieţuiască chiar şi în cele mai grele condiţii precum cunoaşterea faptului că viaţa lui are un rost. "

"sănătatea mintală se întemeiază pe un oarecare grad de tensiune, pe tensiunea dintre ceea ce ai făcut deja şi ceea ce ar trebui să mai realizezi, adică pe diferenţa dintre ceea ce eşti şi ceea ce ar trebui să devii. O astfel de tensiune este intrinsecă omului şi, de aceea, indispensabilă sănătăţii lui mintale. De aceea n-ar trebui să ezităm să-i aruncăm omului provocarea de a duce la îndeplinire un anumit sens potenţial. Numai în acest fel îi scoatem voinţa de sens din starea ei latentă. Consider că este o concepţie greşită si periculoasă despre igiena mintală presupunerea că omul are nevoie în primul rând de echilibru sau, aşa cum este numit el în biologie - de „homeostază", adică de o stare lipsită de orice tensiune. De fapt, omul nu are nevoie de o astfel de stare lipsită de tensiune, ci mai degrabă de strădania şi lupta pentru atingerea unui scop valoros, a unei sarcini liber asumate. Lucrul de care are el nevoie este nu să scape cu orice preţ de tensiune, ci omul are nevoie de chemarea pe care i-o adresează un anumit sens potenţial care se vrea realizat. Nu de homeostază are el nevoie, ci de ceea ce eu numesc „noodinamica", adică de o dinamică existenţială într-un câmp de tensiune polar, unde unul dintre poli este reprezentat de sensul care trebuie împlinit, iar cel de-al doilea pol, de către omul însuşi, care trebuie să-l împlinească. Şi nu trebuie să se creadă că acest lucru este adevărat doar în condiţii normale de viaţă; la nevrotici este cu atât mai valabil. Dacă arhitectul vrea să întărească un arc slăbit, el va creşte sarcina care apasă asupra arcului, căci în felul acesta părţile lui se unesc şi mai bine. Deci, dacă terapeutul vrea să protejeze sănătatea mintală a pacientului, el nu trebuie să se teamă să creeze un nivel rezonabil de tensiune, prin reorientarea pacientului către sensul vieţii sale.
Acum, că am arătat impactul benefic pe care îl are orientarea către sens, vreau să îmi îndrept atenţia asupra influentei nefaste pe care o exercită acel sentiment de care atât de mulţi pacienţi se plâng astăzi, respectiv sentimentul unei depline, extreme lipse de sens a vieţii lor. Aceştia sunt bântuiţi de trăirea golului lor interior, a vidului lăuntric. Ei se află prinşi în acea stare pe care eu o numesc de „vid existenţial".

Vidul existenţial se manifestă mai ales printr-o stare de plictiseală. Azi putem să-l înţelegem pe Schopenhauer când afirma că omenirea este sortită să oscileze la nesfârşit între două extreme, între necazuri şi plictiseală. Astăzi, plictiseala le dă mai mult de furcă psihiatrilor decât o fac necazurile vieţii.
De pildă, să luăm „nevroza de duminică", un tip de depresie care îi afectează pe oameni atunci când devin conştienţi de lipsa de conţinut din viaţa lor, când alergarea de peste săptămână a luat sfârşit şi golul din ei înşişi începe să se manifeste. Nu puţine cazuri de suicid se datorează vidului existenţial. Astfel de fenomene atât de răspândite precum depresia, agresivitatea şi dependenţa nu pot fi înţelese câtă vreme nu ţinem cont de vidul existenţial care le provoacă. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul crizei pensionarilor şi a persoanelor în vârstă."

"Ea denotă faptul că a fi om indică întotdeauna spre ceva sau cineva diferit de sine însuşi şi că omul se îndreaptă spre ceva sau cineva diferit de sine însuşi, fie că este vorba despre un rost care trebuie împlinit, fie despre o persoană pe care trebuie să o cunoască. Cu cât omul se uită mai mult pe sine însuşi dăruindu-se unei cauze pe care o slujeşte sau unet persoane pe care o iubeşte, cu atât este mai om şi cu atât se actualizează mai mult pe sine.

Conform logoterapiei, putem găsi sensul în viaţă pe trei căi diferite: (I) creând sau înfăptuind ceva; (2) experimentând ceva sau cunoscând pe cineva; (3) prin atitudinea pe care o avem în faţa unei suferinţe inevitabile.
Urmând cea de a doua cale, putem găsi sens în viaţă experimentând ceva - de pildă bunătatea, adevărul şi frumosul, admirând natura, bucurându-ne de cultură sau, nu în ultimul rând, cunoscând o altă fiinţă omenească în unicitatea ei, prin iubire.
SENSUL DRAGOSTEI

Dragostea este singurul mod în care putem cuprinde o altă fiinţă umană în nucleul cel mai lăuntric al personalităţii sale. Nimeni nu poate deveni pe deplin conştient de esenţa unei alte fiinţe omeneşti dacă nu o iubeşte. Dragostea ne face în stare să vedem trăsăturile şi caracteristicile esenţiale ale persoanei iubite;

SENSUL SUFERINŢEI

Nu trebuie să uităm niciodată că putem găsi un sens în viaţă chiar şi atunci când suntem confruntaţi cu o situaţie deznădăjduită, când avem de înfruntat o soartă pe care nu o mai putem schimba. Căci ceea ce contează atunci este să dăm dovadă de acel unic potenţial uman la cotele sale cele mai înalte, care constă în a transforma o tragedie personală într-un triumf, în a transforma o nenorocire într-o realizare omenească. Când nu mai putem schimba o situaţie - gândiţi-vă doar la o boală incurabilă, cum ar fi de pildă un cancer neoperabil - atunci suntem provocaţi să ne schimbam pe noi înşine.

suferinţa încetează să mai fie suferinţă din clipa în care îşi găseşte un sens, ca de pildă sensul sacrificiului.[ într-o conferinţă televizată (Africa de Sud, 1985), Frankl face următoarea afirmaţie: „Daţi-mi voie să vă confrunt cu o definiţie, întrucâtva stranie, a disperării. Disperarea poate fi pusă într-o formulă matematică: Disperarea = Suferinţă - Sens, adică disperarea este o suferinţă fără sens". De îndată ce omul găseşte un sens pentru suferinţa lui sau un sens pentru viaţa sa în pofida suferinţei, el devine capabil să o îndure şi nu ajunge la disperare."

[catalin2]

În prealabil postat de antiecumenism

Esential, in raport cu Freud si Adler, Frankl constata prin indelungata lui experienta medicala cum omul, in vocatia sa autentica, lupta pentru a gasi un sens in existenta si viata, care este forta motrice, motivationala, a persoanei umane.

Am scris si eu de mai multe ori despre Frankl, in mod pozitiv, in contrast cu teoriile lui Freud. Frankl a fost intr-un lagar de exterminare. El spune ca omul nu e conditionat automat de evenimentele din trecut sau prezent, pentru ca are vointa si poate alege intotdeauna cum sa se raporteze si sa reactioneze la orice eveniment. Si poate schimba oricand ceva. De exemplu Nicolae Steinhardt, desi se afla intr-o inchisoare comunista, el s-a simtit fericit.

[antiecumenism]

În prealabil postat de catalin2

Am scris si eu de mai multe ori despre Frankl, in mod pozitiv, in contrast cu teoriile lui Freud. .

-da asta am observat si eu marea diferenta intre Frankl cu logoterapia lui si Freud , Adler sau alti psihologi atei,materialisti...

[dobrin7m]

În prealabil postat de catalin2

Am scris si eu de mai multe ori despre Frankl, in mod pozitiv, in contrast cu teoriile lui Freud. Frankl a fost intr-un lagar de exterminare. El spune ca omul nu e conditionat automat de evenimentele din trecut sau prezent, pentru ca are vointa si poate alege intotdeauna cum sa se raporteze si sa reactioneze la orice eveniment. Si poate schimba oricand ceva. De exemplu Nicolae Steinhardt, desi se afla intr-o inchisoare comunista, el s-a simtit fericit.

exact. este important cum ne raportam noi la o anumita situatie pe care o traim. Ori fara Dumnezeu raportarea va fi intotdeauna gresita.