Rolul familiei preotului in parohie - Parintele Constantin Galeriu

Rolul familiei preotului in parohie - Parintele Constantin Galeriu Mareste imaginea.

 

Familia are temei divin, este chipul originar, autentic al constitutiei si vocatiei umane. "Cea dintai familie s-a intemeiat in rai, avand ca preot si martor pe insusi Dumnezeu". Textul biblic reveleaza: "Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie. Si Dumnezeu i-a binecuvantat, zicand: Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul" (Facere 1, 27-28). Cuvintele binecuvantarii divine apar ca un ritual liturgic. Familia este "taina a creatiei". Inspirat, in Duhul Sfant, Psalmistul pune in lumina acest caracter sacru: "Ce este omul ca-Ti amintesti de el? Sau fiul omului, ca-l cercetezi pe el? Micsoratu-l-ai pe dansul cu putin fata de ingeri, cu marire si cu cinste l-ai incununat pe el" (Psalm 8, 4-5). Adanc semnificativ, in ritualul ortodox al Tainei Cununiei, indata dupa asezarea cununilor pe capetele mirelui si miresei, arhiereul sau preotul binecuvinteaza rostind (de trei ori) aceste cuvinte ale Psalmistului: "Doamne, Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste incununeaza-i pe dansii".

In acelasi timp, de observat, aceasta binecuvantare este data dupa ce, intr-una din rugaciunile de mai nainte, citim: "insuti, Stapane, Cel Ce din inceput ai zidit pe om si l-ai pus pe dansul ca pe un stapan al fapturii si ai zis: "Nu este bine sa fie omul singur pe pamant; sa-i facem lui ajutor dintr-insul; si luand una din coastele lui, i-ai zidit femeie, pe care vazand-o Adam a zis: iata acum os din oasele mele si trup din trupul meu; aceasta se va numi femeie, caci din barbatul sau s-a luat ea" (A doua rugaciune).

Astfel, familia este binecuvantata dintru inceput in Adam, "stapan al fapturii", "imparat peste toata faptura". Familia este imparateasca. Adam, cum observa Sf. Vasile cel Mare, are "capul indreptat in sus pentru a privi inaltimile cu care se inrudeste... ale cerului". Pentru care si Patriarhul Calist il vede daruit "cu putere stravazatoare si prooroceasca", adaugand: "si era impreuna creator cu Dumnezeu, sau un al doilea dumnezeu dupa har". Familia, intemeiata in Adam, imparat, profet si parinte dupa trup al neamului omenesc: "Dumnezeu a plasmuit pe Adam privind la cei multi", este asezamant fundamental care perpetueaza aceste atribute ale instituirii ei in lume.

De aceea, rugaciunea citata din ritualul Tainei, binecuvinteaza, succesiv, pe Avraam si Sara..., Iacov si toti Patriarhii, sau Moise si Semfora... culminand pilduitor cu familia preotului Zaharia si a Elisavetei, parintii Sf. loan Botezatorul, despre care Mantuitorul a rostit: "Adevarat zic voua: Nu s-a ridicat dintre cei nascuti din femeie unul mai mare decat loan Botezatorut (Matei .11, 11). Astfel, de-a lungul Vechiului Testament, cu asemenea modele, paradigme, citate, fie dintr-o anume ordine consacrata prin chemare, fie din Tribul preotesc, cel al lui Levi, exceptand cazuri negative (Levitic 10, 1-2; I Regi 2, 12-17), exemplara ne apare familia preotului.

Iisus Hristos cinstind, cu totul aparte pe Profet si familia lui, reveleaza mai departe: "totusi cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el, si consacra desavarsit cununia, familia ca Taina a harului. El participa impreuna cu ucenicii la nunta de la Cana Galileii, o binecuvinteaza si savarseste aici primul semn minunat caruia Andrei Criteanul ii da talcul: "Nunta cinstita este si patul neintinat, ca Hristos amandoua le-a binecuvantat mai inainte, ospatandu-Se trupeste, si in Cana Galileii la nunta apa in vin a prefacut, aratand intaia minune, ca tu sa te prefaci, o, suflete" . Asa cum a prefacut apa in vin iar vinul, euharistie se preface in sange divin, iubirea in familie se spiritualizeaza, se indumnezeieste indumnezeindu-ne, si confera nuntii caracterul ei indisolubil si transfigurator in har. De aceea, la ispita fariseilor: "Se cuvine oare omul sa-si lase femeia sa pentru orice pricina?", Iisus a raspuns: "N-ati citit ca Cel Ce i-a facut de la inceput i-a facut barbat si femeie? Si a zis: Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup. Asa incat nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu omul sa nu desparta" (Matei 19, 4-6). Intemeiata si traita divin, se sting motivele de despartire. In Biserica, nunta, precum Iisus Hristos a consacrat-o, se instituie ca Taina. De la inceput, orice mirean, implicit cei din cinul bisericesc, puteau fi si casatoriti, capi de familie, avand in vedere "caracterul deplin crestin al casatoriei". Sf. Apostol Pavel, in epistolele catre ucenicii sai Tit si Timotei, deveniti episcopi, ofera chipul crestin autentic al familiei preotesti. Redam textul dupa Epistola catre Timotei: "Vrednic de crezare este cuvantul: de pofteste cineva episcopie, bun lucru doreste. Se cuvine, dar, ca episcopul sa fie fara de prihana, barbat al unei singure femei, veghetor, intelept, cuviincios, iubitor de straini, destoinic sa invete pe altii. Nebetiv, nedeprins sa bata, neagonisitor de castig urat, ci bland, pasnic, neiubitor de argint. Bine chivernisind casa lui, avand copii ascultatori, cu toata buna-cuviinta. Caci daca nu stie cineva sa-si randuiasca propria lui casa, cum va purta grija de Biserica lui Dumnezeu?" (I Timotei 3, 1- 5).

Precum se observa, Apostolul il are in vedere indeosebi, aici, pe episcop, care in perioada apostolica si post-apostolica, putea fi si casatorit. Se cunoaste ca imparatul Iustinian "printr-o novela din anul 531, impune episcopilor celibatul". Aceasta randuiala a celibatului pentru episcop s-a definitivat in timp mai ales prin canoanele 12, 13 ale Sinodului V-VI Ecumenic, de la Constantinopol, cand unor Intai-Statatori, ridicati la episcopat dupa casatorie, le era ingaduit sa vietuiasca in continuare impreuna cu propriile lor sotii. Pentru a feri, in Biserica, de "poticnire si sminteala", spre folosul turmei duhovnicesti, s-a decis incetarea unei asemenea convietuiri.
In schimb, pentru clerul inferior (prezbiteri, diaconi si ipodiaconi) s-a perpetuat in Traditia Rasariteana randuiala casatoriei. Mai mult, s-a pus accentul cuvenit pe unele decizii ale Bisericii care cinstesc Taina nuntii. Astfel, la primul Sinod Ecumenic, cand curentul ascetic extremist a vrut sa preconizeze celibatul preotilor sub pretextul ca sfintenia Liturghiei si oficierea Euharistiei sunt incompatibile cu viata conjugala, cel care a influentat hotararea Sinodului, facand sa se prescrie starea conjugala a preotilor a fost Episcopul Pafnutie, calugar si unul dintre ascetii cei mai aspri". In acest spirit, canonul 51 apostolic hotarase: "daca vreun episcop sau prezbiter sau diacon, sau oricine din cinul preotesc, se tine deoparte de nunta si de carnuri si de vin, nu pentru infranare, ci din scarba, trecand cu vederea ca toate sunt foarte bune si ca barbat si femeie l-a facut Dumnezeu pe om, ci hulind a cleveti faptura, or sa se indrepte, or sa se cateriseasca, sa se indeparteze din Biserica". La fel decidea si Sinodul de la Gangra in canoanele 9 si 10: "daca cineva se dedica fecioriei si infranarii, nu pentru bunatatea si sfintenia fecioriei, ci pentru ca scarbindu-se se indeparteaza de casatorie, sa fie anatema". Si iarasi: "daca cineva dintre cei ce traiesc in feciorie pentru Domnul, si-ar bate joc de casatoriti, sa fie anatema".

Aceste canoane cinstesc nunta si apara constiinta de orice forma de dispret a creatiei. Dar, totodata, si invatatura Sf. Apostol Pavel isi pastreaza, diferentiat, aplicarea. Cuvantul paulin priveste integral pe episcop, preot, diacon, ipodiacon. Principial, familia oricarui slujitor din clerul de mir se compune din: capul familiei - preot sau diacon - , sotie si copii. 
Trecand la analiza textului sacru al Apostolului, sa urmarim care este starea de spirit a celui ce urmeaza a deveni diacon, preot; si, inainte de toate, in fata primului cuvant: "de pofteste cineva episcopie, bun lucru doreste". Adanc, este vorba aici de vocatia, de chemarea unui adevarat slujitor al Bisericii. De sesizat: Apostolul pune aici vocatia sub titlul de "pofta, dorinta". Sfantul Maxim Marturisitorul arata ca: " Dumnezeu, care a zidit firea omeneasca, nu a creat impreuna cu ea nici placerea, nici durerea din simturi, ci a dat mintii ei o anumita capacitate de placere, prin care sa se poata bucura in chip tainic de El. Aceasta capacitate e dorinta naturala a mintii dupa Dumnezeu".

Pentru a cunoaste, a surprinde vocatia trebuie plecat deci de la acest dat originar al "dorintei naturale (firesti) a mintii dupa Dumnezeu"; dorinta inradacinata in actul creator, anume: "omul a fost creat dupa Chipul lui Dumnezeu" (Facere 1, 27), la care nu trebuie omis: "si dupa asemanare" (Facere 1, 26), intelegand prin aceasta ca am fost creati "dupa Chip" si in perspectiva unei infinite asemanari cu Dumnezeu. Si, Biserica invata ca omul a fost creat: "dupa Chipul unicului Fiu al lui Dumnezeu intrupat la plinirea vremii in Domnul nostru Iisus Hristos". In adancul din noi este rasadit, "dupa Chip", "sufletul dat de la Dumnezeu" (Ecclesiastul 12, 7), prin "insuflarea cea dumnezeiasca si facatoare de viata" (din Randuiala inmormantarii), cu aceasta dorinta, sete dupa Dumnezeu, dupa Model, dupa Ziditorul, dupa insusi Fiul Parintelui ceresc, Dumnezeu-Cuvantul; de aceea omul si are cuvant de la zidirea lui, de la inceput, in acest fel, dupa cum invata tot Sfantul Maxim Marturisitorul, sufletul ni se dezvaluie drept "ecoul indepartat al vocii Cuvantului". Si arata explicit:" in raport cu existenta organica a trupului, el (sufletul) este esential altceva: e simplu si indivizibil in cel dispersat (trupul); e nelimitat in cel adunat, miscandu-se catre un scop spre care el este miscat"   de Creator. Aceste caractere inspirat sesizate si expuse de Sf. Maxim se insumeaza in "unicitatea" fiecarui suflet uman; unic, fiecare dintre noi fiind miscat de raza unica a iubirii Cuvantului unic al lui Dumnezeu.        

De observat in Duhul Adevarului, ceea ce astazi incepe sa devina un fapt curent, ultimele cercetari in stiinta vin in intampinarea acestei invataturi sacre a Sfintei Scripturi si Traditii. John Eccles (laureat al Premiului Nobel pentru medicina - 1963) considera intre "adevarurile primare... certitudinea ca fiecare dintre noi exista ca o autoconstiinta unica" si constata precizand: "problemele legate de unicitatea resimtita de fiecare eu au fost neglijate de filosofia contemporana. Se poate presupune ca aceasta se datoreaza materiarismului ambiant care nu vrea sa vada problemele fundamentale pe care le pune experienta spirituala. Eu ma voi concentra - continua el - asupra evenimentului cel mai extraordinar din campul experientei noastre, adica aparitiei fiecaruia dintre noi ca autoconstiinta unica. E un miracol - zice Eccles - pentru totdeauna (a tout jamais), dincolo de posibilitatile de explicare ale stiintei". Pentru a conclude apoi: "intrucat solutiile materialiste sunt incapabile sa explice experienta unicitatii noastre, eu ma simt contrans sa atribui unicitatea eu-lui (sau a sufletului), unei creatii spirituale de ordin supranatural. Pentru a ma exprima in termeni teologici: fiecare suflet este o creatie divina noua implantata in foetus la un moment cuprins intre conceptie si nastere. Este certitudinea existentei unui nucleu launtric de unica individualitate care face necesara ideea acestei creatii divine".        

In consens stiintific, mai nou, Ian Tattersall - directorul Departamentului de antropologie la Muzeul american de istorie naturala din New York - afirma: "unicitatea omului incepe cu constiinta". Si arata explicit: "daca fiintele umane n-au incetat sa dezbata cu privire la natura constiintei lor, fara sa ajunga vreodata la concluzii ferme si universal acceptabile, ratiunea consta in aceea ca ea, constiinta se dezvaluie din experienta interioara si nu ne este data de lumea exterioara, desi ea intervine evident in maniera noastra de a o percepe pe aceasta din urma: ea este filtrul prin care noi privim si interpretam mediul nostru inconjurator, fara ca ea (constiinta -n.n.) sa faca parte din el... Certitudinea de a avea o constiinta este... o cheie pentru intelegerea unicitatii noastre".

Nu se cuvine sa omitem ca la noi, in stiinta romaneasca, Nicolae Paulescu, marele fiziolog, inca la inceputul secolului XX, explica: "zamislirea umana se face in momentul intalnirii celor doua celule sexuale, a carora unire formeaza oul fecundat. In acel moment, Dumnezeu trimite Sufletul, adica artistul incomparabil care, - supunandu-se poruncii divine, - se pune imediat pe lucru, ca sa-si construiasca trupul in care va vietui". Aceste date fundamentale, intre Revelatie si cunoastere stiintifica, astazi intr-un proces de armonizare, sunt capitale pentru constitutia, fiinta noastra; si sunt esentiale pentru tanarul care simte chemare la preotie. Si, revenind la ideea fundamentala a unicitatii, relevata de religie in consens cu stiinta de azi, intelegem ca tocmai in unicitatea fiecaruia dintre noi se afla si taina vocatiei.

Harul nasterii din nou prin Botez si darul fiecaruia, harisma, si ea unica in felul ei, ne sunt date originar ca un rasad divin, precum arata de asemenea Sfantul Pavel: "Dumnezeu in Biserica i-a pus pe unii: intai apostoli, al doilea prooroci, al treilea invatatori..." (I Corinteni 12, 28).
Fiecare dintre noi are o chemare si un dar. Iar a-ti cunoaste darul inseamna a-ti cunoaste sensul vietii; a sti pentru ce traiesti si pentru ce te jertfesti. Adolescentul sau tanarul care vine la examen pentru seminar sau facultate, si care va deveni el insusi, fie ca diacon, fie ca preot, cap de familie, trebuie sa fie constient si sa dea marturie sincera acestei chemari launtrice, care va fi o prezenta constanta si profund responsabila de-a lungul intregii lui vieti de slujire in fata judecatii lui Dumnezeu si a oamenilor.

Iar vocatia se probeaza vadit prin virtutile pe care le inviaza Botezul si celelalte Taine: Mirul, Euharistia, Spovedania si altele; virtuti esentiale: credinta, nadejdea, dragostea, virtuti teologice care-l formeaza ca teolog, ca preot, ca slujitor credincios neabatut lui Dumnezeu si devotat calauzirii celor pe care ii va pastori.  Esential, Sf. Grigorie Sinaitul ne da acest temei: "definitia dreptei credinte este a vedea si a cunoaste intru curatie cele doua dogme ale credintei, adica Treimea si doimea: Treimea a o privi si a o cunoaste in chip neamestecat si netaiat, in unitate, iar doimea firilor lui Hristos, intr-un ipostas, adica a marturisi si a sti pe un singur Fiu si inainte de intrupare si dupa intrupare, dar dupa intrupare slavit in chip neamestecat in doua firi si in doua vointe, dumnezeiasca si omeneasca".

Dar, profund, Sf. Grigorie Sinaitul, de altfel ca toti Parintii, vede in simfonie cunostinta intru curatie. Castitatea celui chemat la preotie este, nu mai putin, esentiala, ca si cunostinta teologica a adevarului. Aceasta simbioza intre cunostinta si vietuire in adevar e o lege; aceeasi care fiinteaza, propriu-zis, in orice domeniu al activitatii umane. Nimeni nu va realiza lucru, opera autentica in stiinta, in arta, in carmuirea semenilor si cu atat mai mult in slujirea sfanta a preotului, in mantuirea sufletelor, fara conlucrarea virtutilor morale. Acestea, asumate de constiinta umana, dintotdeauna, cu numele lor: intelepciunea, dreptatea, barbatia sau curajul, cumpatarea, au constituit fondul, temeiul ordinii vietii. Intelepciunea, setea de intelepciune "miscata de Duhul" este inceputul, cum spune acelasi Grigorie Sinaitul, "prin ea fiinteaza celelalte, cum le numeste el: chibzuinta, barbatia, neprihanirea si dreptatea". Si toate, impreuna cu smerenia, rabdarea..., culminand in dragoste, toate, in ansamblul lor, formeaza si constituie ceea ce se cere prin canoanele Bisericii pentru hirotonie: castitatea tanarului. E de la sine inteles, virtutile se inradacineaza prin har si se dobandesc in viul vietii, prin vointa, spre a deveni deprinderi. Dar, castitatea vadita de adolescentul si tanarul candidat trebuie sa se arate ca o aurora, ca o dimineata si ca o fagaduinta a vietii lui, pe care sa o pazeasca, sa o cultive apoi in familie.

Totodata, in contextul actual, cand unele fenomene morbide: erotismul si violenta, comercial mediatizate, tind sa-l cucereasca agresiv pe tanar, formarea si informarea lui prin invatatura Bisericii si in acelasi timp a stiintei, in autenticitatea ei profunda, este de o insemnatate vitala. Sunt indeobste cunoscute si controversate de-a lungul intregii istorii a omului aceste doua patimiri umane, exacerbate astazi, am numit erotismul si violenta, expresii ale afectelor sufletului de dupa Cadere, in povarnirea lui catre pacat: pofta si iutimea, care sunt o primejdie pentru familie si cu atat mai grave pentru familia preotului. Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti le-au denuntat neincetat si au oferit ratiunii umane si armele pentru a le birui. Si precum subtil s-a observat, nu e vorba de anularea, nimicirea lor si, o data cu ele, a sufletului. Evidentiam mai sus cum Sf. Maxim a vazut adanc: exista in om, in suflet, placerea, dorinta naturala de Dumnezeu, de bine, de adevar, de frumusete. Aceasta dorinta harica, fireasca a fost pervertita in pacat, prin coruperea simturilor, in senzualitate, in patimi. Or, ca raspuns, ca metoda de lucru, in experienta vie, Biserica, Parintii au aratat ca vindecarea se infaptuieste nu prin vreun fel de negare si distrugere a firii, ci prin restaurarea ei in ordinea originara si, mai mult, prin transfigurarea ei in Iisus Hristos. In acest sens, cu atata profunzime si arta experiaza si da marturie Grigorie Palama. El arata: "Nepatimas este cel ce a pierdut deprinderile rele si s-a imbogatit in cele bune, cel ce s-a intiparit de virtuti asemenea celor impatimiti de placerile rele, cel ce si-a supus iutimea si pofta... puterii cunoscatoare, judecatoare si rationale a sufletului, asa cum cei impatimiti si-au supus puterea rationala laturii pasionale". Si adauga inca si mai concret: "Prin pofta dobandeste in inima iubirea, iar prin iutime agoniseste rabdarea. Nu omorand aceasta latura, caci in acest caz ar fi nemiscat si nelucrator chiar in slujirea lui Dumnezeu, ci prin ascultarea de mintea purificata el tinde, prin pomenirea neincetata a lui Dumnezeu, la Dumnezeu, si prin aceasta sa ajunga la deprinderea dispozitiei dumnezeiesti si s-o ridice pe aceasta la cea mai desavarsita treapta. Iar aceasta este iubirea de Dumnezeu... si din aceasta invata, lucreaza si dobandeste iubirea curata si desavarsita fata de aproapele, cu care este cu neputinta sa nu se afle impreuna si nepatimirea". Aceasta este, esential, calea, neincetat veche si noua, de tamaduire, pe care au mers Sfintii si credinciosii dintotdeauna. In ultimul timp, lupta cu patimile a devenit mai acuta, mai agresiva si mai subtila. Secularizarea le-a alimentat nociv.

Totodata, problema a trecut din domeniul moral in cel medical. Aici, indeosebi in primele abordari, sfarsit de secol XIX si in cea mai mare parte a secolului XX, cercetarile in interiorul sufletului omenesc au condus la aparitia celor doua scoli de psihanaliza initiate de Sigmund Freud (1856-1939) si Alfred Adler (1870-1937). In ambele scoli explorarea n-a patruns la ultima profunzime. N-au perceput sensul propriu-zis creator si de viata facator al existentei, ci au ramas la nivelul afectelor, al celor doua obsedante - placerea si vointa de putere - facand din ele principii psihologice de baza. Si de la acest nivel de a concepe viata, cele doua scoli si curente au inclinat balanta catre solutii medicale prin satisfacerea libertina a dorintelor senzuale lipsite de sensul creator, motivand in schimb ca nesatisfacerea lor provoaca suferinte - nevroze, psihoze, psihopatii. Asemenea conceptii, cu titlu stiintific, insotite si de alte fenomene sociale, spre exemplu: pauperizarea, au dus la ruinarea sanatatii si drama destramarii familiei.

Cum se cunoaste, aceste scoli au evoluat. Karl Gustav Jung, spre exemplu, (1875-1961), la inceput ucenic al lui Freud, cu o intelegere mai adanca, religioasa, patrunde in sufletul omenesc pana la asezamantul originar al crearii dupa Chipul lui Dumnezeu si elaboreaza cunoscuta teza a Arhetipului, conceput in viata ca un tipar comportamental. Nu intra in iconomia comunicarii noastre o analiza extinsa a viziunii acestui mare savant. In acelasi timp, inca mai clar si constructiv, se impune insa Prof. Viktor E. Frankl (1905-1997) - initiatorul celei de a treia scoli vieneze de psihanaliza: Logoterapia, altfel spus, terapia prin puterea vindecatoare a Sensului, a Logosului ca Sens.

Esential, in raport cu Freud si Adler, Frankl constata prin indelungata lui experienta medicala cum omul, in vocatia sa autentica, lupta pentru a gasi un sens in existenta si viata, care este forta motrice, motivationala, a persoanei umane. El precizeaza: "Iata de ce vorbesc despre dorinta (scopul) unui sens, in comparatie cu principiul placerii (sau, un alt termen scopul placerii) pe care pune accentul psihanaliza freudiana si in contrast cu scopul puterii pus in evidenta de filosofia adleriana". Drept urmare, nu "frustrarile sexuale", dupa Freud, nici "complexele de inferioritate", dupa Adler, nu acestea sunt la originea propiru-zisa a nevrozelor, psihozelor si psihopatiilor, ci, limpede, "vidul spiritual", lipsa de sens a existentei. Si, concludent, il citeaza pe dr. Stanley Crippner care a dovedit ca "tinerii dependenti de droguri, intr-un procent nu mai putin de suta la suta sufereau de faptul ca lor le aparea totul fara sens".
Si, in acest orizont divin-insorit, Frankl vede caracteristica "fundamental ontologica a existentei umane" in ceea ce defineste el prin expresia:"Selbst Transzendenz", corect traducand: "depasire, transcenderea din si in sinea ei a existentei"; transcendere posibila numai prin comuniunea, dialogul cu o Realitate radical alta.
Pentru el, sensul ultim este Dumnezeu.

Ne-am ingaduit acest excurs pentru ca priveste fundamental tema noastra. Am subliniat experienta Prof. Viktor E. Frankl, onest stiintifica, privind adevarul omului. Marturia lui, esential in acord cu dreapta-credinta a Bisericii, o armonie intre "duhul cunostintei si al bunei credinte" (Isaia 11,2), constituie un temei in stare sa apere constiinta de azi de flagelul patimilor evocate care provoaca rani adanci in trupul social si in cel eclezial, precum: violenta, abandon, divort.
Toate conditiile pentru hirotonie si preotie puse in lumina de Sfantul Apostol Pavel catre Timotei: "sa fie fara de prihana, barbat al unei singure femei, veghetor, intelept, cuviincios... destoinic sa invete pe altii, nebetiv, nedeprins sa bata, bland, pasnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, avand copii ascultatori cu toata buna-cuviinta"(I Timotei 3, 2-4), in intregul lor, sunt cuprinse in aceste cerinte esentiale: vocatia, cunostinta teologica a adevarului si castitatea. Nu trebuie uitata, insa, nici aceea de a fi "neagonisitor de castig urat", atat de grava, pentru care Apostolul spune: "iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta" (I Timotei, 6,10). Iar drept temei al virtutilor Sfantul Pavel vede preotul "ca un un iconom al lui Dumnezeu , neingamfat" (Tit 1, 7), deci smerit. Tot Apostolul vadeste mandria, "trufia - cauza si osanda a diavolului" (I Timotei 3, 6). Acest ansamblu de daruri si virtuti il construiesc pe Preot ca parinte duhovnicesc al unei Parohii si ca parinte, cap al familiei sale. In aceasta calitate el are o sotie numita adesea de popor: "maica preoteasa ". Cea mai mare parte din insusirile Preotului, evocate mai sus, constituie si vrednicia Preotesei, despre care un Ierarh al Bisericii gaseste de cuviinta sa spuna: " ...preotesele sunt jumatatea misionara a preotului in parohie". Insa privind ceea ce constituie fiinta cununiei, marturia Sfantului Apostol Pavel este fundamentala: "Taina aceasta mare este; iar eu zic in Hristos si in Biserica" (Efeseni 5,32). Paradigma ei, deci, este in unirea lui Iisus Hristos cu Biserica avandu-si modelul in Vesnicul Arhiereu Care-Si sfinteste Biserica prin Jertfa Lui. Nunta isi dezvaluie fundamental un caracter sacerdotal si aceasta pune o deosebita pecete pe familia Preotului. Asa precum "Hristos este Cap Bisericii, barbatul este cap femeii". Cand Adam contempla in femeia luata din coasta lui: "...os din oasele mele, trup din trupul meu..." (Facere 3, 23) prefigureaza Taina lui Hristos, Caruia Biserica, noi, ii suntem "Madulare ale Trupului Lui din carnea Lui si din oasele Lui" (Efeseni 5,30).

Iar copiii, dupa cuvantul Apostolului: "ascultatori cu toata buna-cuviinta" (I Timotei 3,4), reprezinta o plinire a existntei, a familiei. Omul se inplineste prin aceasta intreita cale: prin dreapta credinta in Dumnezeu care ii sfinteste, printr-o chemare, vocatie in care isi afla un rost al vietii si prin urmasi: fii sau ucenici. Urmasii, indeosebi copiii, sunt un semn adanc al iubirii, al unitatii. Mantuitorul spune, privind barbatul si femeia: "... nu mai sunt doi, ci un trup (Mat. 19, 6). Copilul reveleaza aceasta unitate. Din pruncul odraslit si nascut, cei doi parinti nu se mai pot retrage niciodata, prezenta lor in copil este irevocabila, pe totdeauna, aici se desvaluie profund misterul asemanarii. Este cea mai profunda icoana, "a asemanarii" (Facere 1, 26), a vesnicei prezente a Parintelui Ceresc in Fiul Cel vesnic si in Duhul Sfant.  Atunci ni se desvaluie, intelegem cat de grav este avortul, ca o faradelege - ucidere a vietii, a unitatii. De asemenea nonsensul divortului, al homosexualitatii.

Se intelege ca numai o atmosfera sacra sustine familia in unitatea ei. Inainte de toate este darul rugaciunii. In cartea lui Tobit aflam modelul unei asemenea rugaciuni familiale. Fiind Tobie cu Sara, cea daruita lui de sotie, "Tobie s-a ridicat si a zis: Scoala, soro, sa ne rugam ca sa ne miluiasca Domnul. Si a inceput Tobie a zice: Binecuvantat esti Tu, Dumnezeul parintilor nostri, si binecuvantat este numele Tau Cel sfant si slavit intru toti vecii. Sa Te binecuvinteze pe Tine cerurile si toate fapturile Tale! - Tu ai facut pe Adam si Tu ai facut pe Eva, femeia lui, pentru a-I fi ajutor si sprijin, si din ei s-a nascut neamul omenesc. Tu ai zis: nu este bine sa fie omul singur, sa-ti facem un ajutor asemenea lui. Si acum, Doamne, nu placerea o caut, luand pe sora mea, ci o fac cu inima curata. Binevoieste deci a avea mila de ea si de mine si a ne duce impreuna pana la batranete. Si a zis si ea cu el: Amin!" (Tobit 8, 4-8). O asemenea atmosfera se cuvine, indeosebi, sa o arate casa si familia preotului. Parintele Patriarh Teoctist, cu sacra intelegere, vede in familie, "o imagine miniaturala a Bisericii". Asa se explica faptul ca de cateva ori, in Sfanta Scriptura a Noului Testament, descoperim ca sinonim pentru familia crestina, cuvantul "Biserica" (Romani 16, 5; I Corinteni 16, 19). Si, intr-adevar, in acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur, dupa Apostol, afirma: "familia, caminul, casa, este o mica Biserica". Iar pentru preot, familia lui este Biserica intr-o comuniune sfanta cu familia mai larga, ecleziala, a parohiei. Asa el vede in toti credinciosii, fii ai parohiei lui, fii lui duhovnicesti. Asa vede transfigurata, spiritualizata, legatura cu toti credinciosii.

Adanc, semnificativ, este aici urmatorul moment din Evanghelie cand Mantuitorul, vorbind multimilor, "I-au zis unii: Iata mama Ta si fratii Tai si surorile Tale ...Te cauta. Si, raspunzand lor le-a zis: Cine este mama mea si fratii mei? Si privind pe cei ce sedeau in jurul Lui a zis: Iata mama Mea si fratii Mei!. Ca oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu si sora Mea si mama Mea" (Marcu 3, 32-35). Se intelege, ca cea dantai care a facut voia lui Dumnezeu a fost insasi Mama Lui, care a raspuns chemarii divine la glasul Arhanghelului: "Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul Taul" (Luca 1, 38). In ea, in Maica Domnului nostru Iisus Hristos, este revelata paradigma nasterii duhovnicesti, a fiilor duhovnicesti. Si, pentru a starui o data mai mult, aceasta este legatura sacra intre familia preotului vazuta ca "o mica Biserica" si familia duhovniceasca a parohiei, a Casei Domnului. Si, iarasi dupa cuvantul Apostolului :"precum are, si se cuvine sa aiba, grija sa-si randuiasca propria lui casa" (I Timotei 3, 5), asa sa poarte grija de Biserica lui Dumnezeu. Sa fie o purtare de grija reala, in viul vietii: de batrani, ca de parintii lui; de tineri, ca de fiii lui, si, mai ales de copii, unii din ei lepadati, parasiti, ca de propriii lui copii. Intreaga parohie sa o slujeasca, sa o vada, sa o simta ca pe marea si sfanta lui familie, in Hristos Iisus.

                                                                                                                                
Parintele Constantin Galeriu

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 10056

Voteaza:

Rolul familiei preotului in parohie - Parintele Constantin Galeriu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE