Impotenta - motiv de divort

[DragosP]

Este logic că-i acelaşi lucru.

[klamath]

Tot n-am inteles. Poate spune cineva mai pe scurt care e scopul casatoriei dpdv ortodox? Mentionez ca nu ma intereseaza parerile unuia sau altuia (pt ca oameni suntem si putem gresi) ci ce zice Biserica Ortodoxa. Va rog sa fiti mai concisi, sa nu ne pierdem in detalii. Multumesc

[DragosP]

Mântuirea. Din punct de vedere ortodox toate cele ce-s binecuvântate de Dumnezeu ("Tu, cel care la Cana ai binecuvântat nunta şi deci naşterea de fii") sunt pentru şi în vederea mântuirii.

[AlinB]

În prealabil postat de DragosP

Mântuirea. Din punct de vedere ortodox toate cele ce-s binecuvântate de Dumnezeu ("Tu, cel care la Cana ai binecuvântat nunta şi deci naşterea de fii") sunt pentru şi în vederea mântuirii.

I-ai dat un raspuns cam abinguu, nu-ti trebuie o mare intuitie ca sa-ti dai seama cam pe unde bate de fapt, chiar daca nu vrea sa spuna mai direct (sau chiar trebuie mai direct?).

Un lucru este clar: infertilitatea (si impotenta cade in aceeasi categorie pana la urma) NU este motiv legitim de divort.

Realitatea: cea care intr-o prima faza se ascunde in spatele ortodoxiei pentru a divorta sub pretextul impotentei va divorta oricum, chiar si daca i se demonstreaz alb pe negru ca nu este legitim dpdv ortodox asa ceva.

Cel care e impotent are de dus o cruce. Nu degeaba Dumnezeu l-a lasat asa. Daca vrea sa duca o viata curata, lui ii este mai usor. Poate fi un pustnic sau un calugar bun, daca intelege chemarea lui Dumnezeu.

Daca vrea sa se casatoreasca, atunci are nevoie de mult ajutor de la Dumnezeu pentru a gasi o sotie dornica de mantuire care sa-l inteleaga si sa-l ajute sa se trateze. Totul e ca pe langa impotenta sa nu mai aiba si alte patimi sufletesti grave, sa fie sincer si sa comunice deschis. In caz contrar, e greu de convietuit, e mucenicie...

E o cruce si pentru o femeie sa aiba un astfel de sot. Depinde de ea daca si-o asuma sau daca o refuza.

[AlinB]

În prealabil postat de antoniap

Cel care e impotent are de dus o cruce. Nu degeaba Dumnezeu l-a lasat asa. Daca vrea sa duca o viata curata, lui ii este mai usor. Poate fi un pustnic sau un calugar bun, daca intelege chemarea lui Dumnezeu.
Daca vrea sa se casatoreasca, atunci are nevoie de mult ajutor de la Dumnezeu pentru a gasi o sotie dornica de mantuire care sa-l inteleaga si sa-l ajute sa se trateze.

Geniule, e vorba de divort, deci e casatorit deja.
Scrie si in titlul topicului.

În prealabil postat de antoniap

Totul e ca pe langa impotenta sa nu mai aiba si alte patimi sufletesti grave, sa fie sincer si sa comunice deschis. In caz contrar, e greu de convietuit, e mucenicie...
E o cruce si pentru o femeie sa aiba un astfel de sot. Depinde de ea daca si-o asuma sau daca o refuza.

Haha, nu credeam sa aud de la o persoana asa induhovnicita ca e mare crucea femeii care nu-si ia sistematic portia de ...... , dar neaparat de ..... ca altceva ar fi zero, ce sa mai e chiar mucenicie curata :))

Dar se pare ca se ascund multe idei intortochiate chiar si sub cele mai imbrobodite baticuri.

În prealabil postat de AlinB

Geniule, e vorba de divort, deci e casatorit deja.
Scrie si in titlul topicului.

Bine, dar poate citeste si cineva care nu s-a casatorit inca...

În prealabil postat de AlinB

Haha, nu credeam sa aud de la o persoana asa induhovnicita ca e mare crucea femeii care nu-si ia sistematic portia de ...... , dar neaparat de ..... ca altceva ar fi zero, ce sa mai e chiar mucenicie curata :))

Dar se pare ca se ascund multe idei intortochiate chiar si sub cele mai imbrobodite baticuri.

Ma bucur ca adaugi sare si piper in aceasta discutie. Da, de ce sa ne ascundem dupa deget. Vorbeam despre cei care au si alte handicapuri morale pe langa impotenta. Vorbeam despre cei care nu-si asuma duhovniceste astfel de probleme. Daca ai fi pentru o luna femeie, ai avea mai multe sanse sa intelegi.

Intr-o astfel de situatie, o femeie trebuie sa lupte calugareste cu propriul trup si n-o povatuieste nimeni cum sa lupte in mod concret. Gaseste ironii si batjocura peste tot. Rar gaseste un sfat mai util.

Una e sa te duci la manastire si sa stii ca trebuie sa lupti prin post si rugaciune cu trupul tau si alta e sa gatesti bine, sa stai in mijlocul lumii si sa mai mergi si la petreceri, pozand in doamna fericita.

In schimb. daca admiti ideea ca aceasta e o cruce, mai citesti si despre viata calugareasca, da, crucea se mai usureaza.

[zaharia_2009]

În prealabil postat de antoniap

Bine, dar poate citeste si cineva care nu s-a casatorit inca...





Ma bucur ca adaugi sare si piper in aceasta discutie. Da, de ce sa ne ascundem dupa deget. Vorbeam despre cei care au si alte handicapuri morale pe langa impotenta. Vorbeam despre cei care nu-si asuma duhovniceste astfel de probleme. Daca ai fi pentru o luna femeie, ai avea mai multe sanse sa intelegi.

Intr-o astfel de situatie, o femeie trebuie sa lupte calugareste cu propriul trup si n-o povatuieste nimeni cum sa lupte in mod concret. Gaseste ironii si batjocura peste tot. Rar gaseste un sfat mai util.

Una e sa te duci la manastire si sa stii ca trebuie sa lupti prin post si rugaciune cu trupul tau si alta e sa gatesti bine, sa stai in mijlocul lumii si sa mai mergi si la petreceri, pozand in doamna fericita.

In schimb. daca admiti ideea ca aceasta e o cruce, mai citesti si despre viata calugareasca, da, crucea se mai usureaza.

Stiu ca nu aveti nevoie de parerile mele, dar sa-mi vorbersc in barba spunindu-mi parerea nu-mi este interzis.
Altfel spus, cred ca esti aproape de realitate... desi nici opozantul tau nu este prea departe.
Diferenta intre voi este de masura .

[cezar_ioan]

În prealabil postat de klamath

Tot n-am inteles. Poate spune cineva mai pe scurt care e scopul casatoriei dpdv ortodox? Mentionez ca nu ma intereseaza parerile unuia sau altuia (pt ca oameni suntem si putem gresi) ci ce zice Biserica Ortodoxa. Va rog sa fiti mai concisi, sa nu ne pierdem in detalii. Multumesc

Din câte ştiu eu, scopul căsătoriei este, pentru un mădular al Bisericii, mântuirea.
Secundar, naşterea şi creşterea/educaţia/îmbisericirea copiilor.

Logodna şi Taina Cununiei ne leagă pentru devenirea împreună. Inelul de logodnă aceasta şi simbolizează: devenirea împreună, devenirea noastră în cetăţeni ai Împărăţiei, în Eshaton.

Omul are două căi de devenire: celibatul şi devenirea-împreună, în Taina Cununiei.
Monahii se ţin la prima cale, mirenii căsătoriţi merg pe a doua.

Aşadar, pentru noi ca mireni, crucea o purtăm înlăuntrul căsătoriei, nevoindu-ne întru Hristos împreună şi în raport cu soţul sau soţia.

Cred că este foarte greu, pentru omul din noi, omul natural, să practicăm o căsătorie în alb, cât suntem tineri / în puteri. Impotenţa sau frigiditatea scad din farmecul vieţii de cuplu, fireşte, însă cine poate bate ispita asta, cine îşi ia foarte în serios mântuirea, cred că face un mare salt duhovnicesc, purtînd cu bărbăţie propria neputinţă.

Tatăl meu a suferit, tânăr, la vârsta de 39 ani, un accident cerebral care l-a lăsat paralizat pentru tot restul vieţii. A murit după 9 ani de suferinţă continuă, petrecîndu-şi timpul mai mult prin spitalele de neurologie, de obicei în Reanimare.
Mama mea avea 34 ani când s-a îmbolnăvit tata.
Şi-a însoţit soţul, aproape permanent, în toate încercările lui cumplite.
Inutil să spun că nu au mai "făcut sex", dată fiind natura bolii tatălui meu.
După moartea soţului, mama a continuat să traiască viaţa ei de văduvă, începută de fapt la 34 de ani, dacă ne referim la viaţa sexuală.
Părinţii mei au fost doi oameni frumoşi şi sănătoşi, în tinereţile lor, şi s-au iubit mult.
Îmi închipui că mamei i-a fost foarte greu să trăiască singură, fără bărbat, în toiul vieţii.

Atât în timpul cât trăia tata cât şi după moartea lui, mama a fost de mai multe ori curtată şi cerută de soţie. Majoritatea pretendenţilor spuneau că vor să "o ajute". Mama se supăra foarte tare când se întâmpla să mai apară câte un "îndrăgostit". Era o femeie frumoasă, foarte frumoasă (în satul nostru era considerată cea mai frumoasă fată din sat, îşi amintesc şi azi bătrânii) şi totodată era creştină. Ţinea la credinţa ei, aşa cum au ţinut toţi cei din familia ei.

Când tata era pe moarte, şeful secţiei de neurologie al spitalului unde era internat tata a invitat-o pe mama în cabinet şi, politicos, a ... cerut-o în căsătorie. Profesorul i-a spus mamei că o admiră foarte mult pentru jertfelnicia ei, că nu a crezut că se va bate pentru soţul ei şi pentru noi, copiii, timp de 9 ani atât de grei, că ar fi onorat să aibă aşa o soţie (Profesorul era văduv, de mulţi ani) şi să ne ajute pe noi, copiii, să avem o familie, toate cele necesare pentru şcoală şi viaţă, să avem un viitor etc.
Mama era foarte tulburată, îmi amintesc că a ieşit plângînd din cabinet, nu înainte de a-i reproşa doctorului că îi vorbeşte de căsătorie când soţul ei se zbate în chinurile morţii.

S-a abandonat cu totul în purtarea de grijă a Domnului.
Îmi închipui că mama, rămasă de tânără văduvă şi cu doi copii de şcoală, a fost o femeie fericită. Pe toate le vedea cu nădejde, pe toate le găsea purtate de Pronia Domnului şi nu cârtea niciodată. Pe copiii din clasa ei îi ducea săptămânal la biserică (mama era învăţătoare, pe vremea lui Ceuşescu). În vacanţe îi ducea în excursii scurte la mănăstiri.
Îmi închipui că fericită este mama şi acum. Aşa o cunosc, aşa o ştiu: în toate necazurile cumplite ale vieţii ei, mama mea purta în ochi şi pe chipu-i frumos o lumină binevoitoare, dătătoare de viaţă, cum nu am prea întâlnit. Pe mulţi i-a uimit şi i-a îmbărbătat cu lumina ochilor, vorbelor, faptelor ei. Deşi era o femeie rămasă văduvă din tinereţe.
Deşi în mare necaz, mama avea cu orice om de împărtăşit nădejde, bucurie, curăţie.
O dau exemplu de om creştin, de femeie creştină. Aş vrea să fi fost şi eu, vreodată pe măsura ei.
Poate nu întâmplător, în momentul slujbei înmormântării, în satul nostru cocoşii au cântat încontinuu, timp de aproximativ o oră, spre uimirea mea. Auzeam cu toţii şi ne minunam cum se amestecau în văzduh trâmbiţele cocoşilor din sat cu rugăciunile preotului şi cu cântecul corului. Vorba mamei: " a fost o înmormântare frumoasă". Pe vremea aceea, însă, nu o înţelegeam, eu crezîndu-mă ateu.

[dobrin7m]

În prealabil postat de cezar_ioan

Cred că este foarte greu, pentru omul din noi, omul natural, să practicăm o căsătorie în alb, cât suntem tineri / în puteri. Impotenţa sau frigiditatea scad din farmecul vieţii de cuplu, fireşte, însă cine poate bate ispita asta, cine îşi ia foarte în serios mântuirea, cred că face un mare salt duhovnicesc, purtînd cu bărbăţie propria neputinţă.

Tatăl meu a suferit, tânăr, la vârsta de 39 ani, un accident cerebral care l-a lăsat paralizat pentru tot restul vieţii. A murit după 9 ani de suferinţă continuă, petrecîndu-şi timpul mai mult prin spitalele de neurologie, de obicei în Reanimare.
Mama mea avea 34 ani când s-a îmbolnăvit tata.
Şi-a însoţit soţul, aproape permanent, în toate încercările lui cumplite.
Inutil să spun că nu au mai "făcut sex", dată fiind natura bolii tatălui meu.
După moartea soţului, mama a continuat să traiască viaţa ei de văduvă, începută de fapt la 34 de ani, dacă ne referim la viaţa sexuală.
Părinţii mei au fost doi oameni frumoşi şi sănătoşi, în tinereţile lor, şi s-au iubit mult.
Îmi închipui că mamei i-a fost foarte greu să trăiască singură, fără bărbat, în toiul vieţii.

Atât în timpul cât trăia tata cât şi după moartea lui, mama a fost de mai multe ori curtată şi cerută de soţie. Majoritatea pretendenţilor spuneau că vor să "o ajute". Mama se supăra foarte tare când se întâmpla să mai apară câte un "îndrăgostit". Era o femeie frumoasă, foarte frumoasă (în satul nostru era considerată cea mai frumoasă fată din sat, îşi amintesc şi azi bătrânii) şi totodată era creştină. Ţinea la credinţa ei, aşa cum au ţinut toţi cei din familia ei.

Când tata era pe moarte, şeful secţiei de neurologie al spitalului unde era internat tata a invitat-o pe mama în cabinet şi, politicos, a ... cerut-o în căsătorie. Profesorul i-a spus mamei că o admiră foarte mult pentru jertfelnicia ei, că nu a crezut că se va bate pentru soţul ei şi pentru noi, copiii, timp de 9 ani atât de grei, că ar fi onorat să aibă aşa o soţie (Profesorul era văduv, de mulţi ani) şi să ne ajute pe noi, copiii, să avem o familie, toate cele necesare pentru şcoală şi viaţă, să avem un viitor etc.
Mama era foarte tulburată, îmi amintesc că a ieşit plângînd din cabinet, nu înainte de a-i reproşa doctorului că îi vorbeşte de căsătorie când soţul ei se zbate în chinurile morţii.

S-a abandonat cu totul în purtarea de grijă a Domnului.
Îmi închipui că mama, rămasă de tânără văduvă şi cu doi copii de şcoală, a fost o femeie fericită. Pe toate le vedea cu nădejde, pe toate le găsea purtate de Pronia Domnului şi nu cârtea niciodată. Pe copiii din clasa ei îi ducea săptămânal la biserică (mama era învăţătoare, pe vremea lui Ceuşescu). În vacanţe îi ducea în excursii scurte la mănăstiri.
Îmi închipui că fericită este mama şi acum. Aşa o cunosc, aşa o ştiu: în toate necazurile cumplite ale vieţii ei, mama mea purta în ochi şi pe chipu-i frumos o lumină binevoitoare, dătătoare de viaţă, cum nu am prea întâlnit. Pe mulţi i-a uimit şi i-a îmbărbătat cu lumina ochilor, vorbelor, faptelor ei. Deşi era o femeie rămasă văduvă din tinereţe.
Deşi în mare necaz, mama avea cu orice om de împărtăşit nădejde, bucurie, curăţie.
O dau exemplu de om creştin, de femeie creştină. Aş vrea să fi fost şi eu, vreodată pe măsura ei.
Poate nu întâmplător, în momentul slujbei înmormântării, în satul nostru cocoşii au cântat încontinuu, timp de aproximativ o oră, spre uimirea mea. Auzeam cu toţii şi ne minunam cum se amestecau în văzduh trâmbiţele cocoşilor din sat cu rugăciunile preotului şi cu cântecul corului. Vorba mamei: " a fost o înmormântare frumoasă". Pe vremea aceea, însă, nu o înţelegeam, eu crezîndu-mă ateu.

Minunat exemplu de iubire si devotament. este o pilda de viata, un indemn frumos.