Suntem vreodata indreptatiti sa discriminam, maltratam aproapele?

[Yasmina]

În prealabil postat de fallen

Cand il vad atat de nefericit alaturi de mine imi dau seama cat rau i-am facut in toti anii astia. Avea si el niste asteptari: sa strangem bani (adic asi eu, nu numai el), sa ne luam o casa, sa facem un copil,s a intemeiem o familie. El lupta pt astea inca decand era cu rima sotie, care si ea a fost un model de femeie luptatoare in acest sens, pana cand a avut un moemnt de ratacire si deznadejde si a abandonat cauza (adica a calcat stramb, apoi a incrcat sa revina, dar...el nu a putut trece peste aceasta ratacire, infidelitate a ei). apoi si-a pus toata nadejdea in mine, insa si eu l-am dezamagit, esuand profesional si cazand intr-o stare de... blazare, de lasare in voia Domnului. Lasare pe care el nu ovede cu ochi buni, ci ca pe o incetare a luptei pt existenta, ca pe o resemnare si renuntare la orice ambitii...si asta a fost inceputul sfarsitului...
Partea proasta e ca acum mi-a facut bucata urat de tot: a zis sa plec la mama si s ama intorc luni seara...dc ar fi pt el, nu m-as mai intoarce ever, ca m-a cam lovit cu chestia asta, ce e la mama, hotel, sa stai acolo pana-i trec lui nervii? Insa saptamana viitoare e canonul cel mare si voiam neaparat sa merg la noi la biserica, seara cand veneam de la munca...asa ca pt asta fac orice sacrificiu, ca dc nu era biserica plcam de mult. Stiu ce nu e corect fata de el, e ipocrizie crasa, dar...Despartira de el ar insemna despartirea si de biserica si de duhovnic, ceea ce ar fi deosebit de dureros. Nu stiu daca as mai gasi in alta parte atmosfera care am gasit-o aici si ma tem ca dupa cateva cautari as renunta. Prea multa lume spune ca multi isi fac treaba doar pt bani si unii chiar nici macar nu cred in Dumnezeu...Imi pare rau, stiu ca e pacat mare sa-l urasc pe al meu din cauza asta, si sa ma doara mai rau ca ma desparte de biserica si de duhovnic decat ca ma despart de el, dar...this is how i feel right now...stiu ca a gresit si el si greseste in continuare ca in tot ceeea ce face exclude pe Dumnezeu din ecuatie, ceea ce e foarte rau, si il deplang pt asta, dar...asa sunt majoritatea oamenilor din pacate, si majoritatea prietenilor mei, afara de voi siinca cativa, si chiar fratii si parintii mei, ma vor considera vinovata sau mai bine zis vor considera biserica si credinta vinovata de aceasta ratacire care va urma....

Eu nu sunt in masura sa-ti dau sfaturi,caci nu sunt experta in relatii,casatorii si nici nu sunt psiholog sau psihoterapeut in probleme de cuplu...
Probabil ca ce ti-as spune ar fi destul de subiectiv si nu cred ca ar fi corect.
Mai apoi,urasc sa fiu eu aia care te impinge sa te desparti de acest om ca mai incolo sa-mi reprosezi mereu acest lucru,adica nu-mi iau aceasta raspundere :)
Numai Dumnezeu stie ce va rezerva viata impreuna,va puteti pocai amandoi si va puteti schimba ca oameni noi...sau nu!

Voiam doar sa-ti ofer o imbratisare virtuala,asa ca intre surori,sa te fac sa te simti mai bine,mai iubita si mai acceptata in toate aceste lupte interioare,care te macina.
Incearca sa te ierti mai mult,sa nu dai atata importanta greselilor commune :telefoanele se sparg cel mai des... pe al meu l-am scapat in Jacuzzi la cateva luni dupa cumparare;acum o saptamana am spart o sticluta de ulei esential de oregano,pe gresie in bucatarie si nici acum nu a iesit mirosul...in ziua urmatoare,am spart vasul de la blender,care s-a facut tandari,la fel pe gresia din bucatarie :)

Ce pot sa fac acum?Ma bucur ca a fost numai atat,ca nu m-am ranit eu si nu am ranit pe altcineva. Asta este cel mai important!


PS-imi amintesc care era"educatia"parinteasca romaneasca neaosa.Cand pierdeam ceva sau stricam din neatentie,eram pedepsita si privata de lucrul respectiv caci ei nu-mi mai cumparau altul daca s-a intamplat ceva cu primul obiect.
Tocmai,ca nu sunt de acord cu acest fel de abordare,mai ales ca am invatat asta la modul cel mai greu,pe spinarea mea.Adica eu am ales sa nu duc mai departe,generatiilor viitoare,copiilor mei(daca voi avea)acest gen de"educatie".
Cred ca aveam vreo 11-12 ani cand dr.stomatolog a observant ca am dintii cam ingramaditi si m-a trimis sa-mi faca aparat ortodontic.Zis si facut,toate bune si frumoase,abia ce aveam aparatul de vreo 2 luni ,l-am dat jos din gura pt ora de sport(nu stiu de ce,minte de copil),l-am pus in buzunarul gecii,am bagat geaca in banca si am plecat.Cand m-am intors,ia aparatul de unde nu-I...Ce scandal mi-au facut ai mei acasa,este de anticipat...Problema este ca s-au razbunat pe mine si nu mi-au mai luat alt aparat asa ca m-am trezit cu tot felul de probleme dentare chiar cand paseam spre 20 de ani.Trecand peste orice jena si dezgust a trebuit sa port aparatul la maturitate.
Pana unde poate sa ajunga aceasta educatie dusa la extrem!

Adica ce asteptari inalte poti avea de la un copil? Chiar si de la un adult?!
Poti avea asteptari care tin mai degraba de morala,de etica,de bune maniere dar nu de banalitati(sa jignesti pe cineva ca si-a uitat jacheta la restaurant,ca-i prost sau idiot).
Fleacuri!!!