Exerciţii de gândire: probleme filosofice

[Mihailc]

În prealabil postat de Annyta

Aş veni cu nişte întrebări, sper să nu fie cu supărare:

Nu-i cu supărare!

* De ce ai ales topicul cu probleme filozofice, oare încerci să evaluezi o situaţie de viaţă într-o manieră filozofică? Adică nu topicul e o problemă... dar pare că vezi viaţa prea teoretic, ca şi când încerci să pui în practică nişte scheme gândite la un moment dat...
Poate e o părere eronată.

Nădăjduiesc că antipatia pentru cuvântul "teorie" nu-i o urmare a confortului iluzoriu conferit de lene sau de ignoraţa voluntară. Îmi dau seama că gândirea presupune efort, concentrare uneori e chiar primejdioasă fiindcă gândind ai oportunitatea de a descoperi detalii ale realului care pun în criză desfătarea ego-ului de el însuşi. Dincolo de derivatele moderne şi nuanţele peiorative, cuvântul theoria la origine înseamnă "a privi adevărul în faţă", "a te întoarce cu faţa pe adevăr".

Calist Catafygiotul, un autor filocalic foarte preţuit în spiritualitatea bizantină, spunea că "faptele (practica) urmează gândirii (teoriei) precum umbra corpul". N-am auzit ca o umbră să subziste de una singură şi nici ca o faptă să nu oglindească un mod de a gândi.
Cred opţiunea obsesivă pentru pragmatism este mult mai "teoretică", în sensul prost al cuvântului, întrucât este doar justificare mentală pentru vicii bine camuflate în "marca personalităţii" (lenea, comoditatea, frica de a-ţi folosi mintea mai aproape de proprietăţile ei specifice).

Dar uite că şi nominaţiile noastre foarte dragi contrazic amăgirea "pragmatismului prioritar":

Ne numim ortodocşi (doxa înseamnă opinie, părere, viziune, derivat credinţă bazată pe o părere care are acces la adevăr) nu ortopracşi (de la ortopraxie, praxis - faptă, practică, deprindere)

La baza vieţii duhovniceşti stă pocăinţa, metanoia (schimbarea minţii, a modului de gândire).

Mai sunt şi alte exemple.

* Primele întrebări sunt retorice. Pare a fi dilema dintre inimă şi minte....tu zici că poate reuşeşti să te minţi mental, dar inima ştie adevărul.

Dacă vreai să numeşti retorică, schisma/ruptura dintre minte şi inimă survenită în urma păcatelor şi înclinaţiei noastre naturale spre egoism şi protejarea ego-ului de orice simţire care l-ar putea incomoda, poţi să o numeşti aşa, dar cu preţul ieşirii din vizunea sobornicească a Bisericii şi trecerea în viziunea ta proprie şi exclusivă. Eu unul merg pe mâna Bisericii.

Dar de ce adevărul poate aduce suferinţă unui creştin?

Dar oare de ce a suferit Hristos pentru adevărul omului căzut în păcat şi incapabil să se ridice singur? Uite o întrebare potrivită pentru Săptămâna Mare!

* Se pare că tu mergi pe ambele variante, dar nu iese niciuna...
Aducând un pic de pragmatism, mai superficial probabil, genul din filmele americane: schimbă ce nu poţi accepta, acceptă ce nu poţi schimba şi roagă-te lui Dumnezeu să te ajute să deosebeşti cele două situaţii... parcă aşa era, nu mai ştiu bine...

Eu nu merg pe nicio variantă, am propus doar o situaţie ipotetică de care ne putem lovi în viaţă cu toţii.

De fapt vorba aceea este mult mai veche decât cinematografia americană, fiind la origine o rugăciune catolică atribuită lui Bernard de Clairvaux:

"Dă-mi Doamne puterea de a accepta ce nu pot schimba, curajul de a schimba ceea ce-mi stă în putinţă şi înţelepciune pentru a face diferenţa între ele"