Uluitoarea ignoranta dogmatica

[sophia]

Mai intai as vrea sa multumesc pentru (putinele) marturisiri de drum intru credinta de pe acest forum.
Cristian, Ioan-Cezar - am aflat ca ati ajuns mai greu la credinta la ortodoxie.
Si mai mult decat atat, ati ajuns la stadii avansate.
E nevoie de astfel de marturisiri/deschideri, pentru ca si prea multa perfectiune nu e buna si sperie chiar.
Sa nu uitati niciodata de unde si cum ati ajuns in credinta, ca sa puteti sa intelegeti si pe altii si sa nu-i judecati.

Pot sa spun ca am un drum foarte serpuit in credinta. Am apucat singura drumul, fara modele in familie si doar cu sumare ajutoare de la cei din jur.
N-am practicat la inceput. Mai tarziu am descoperit mai profund drumul si am inceput sa practic. Si am avut si conditii - biserici, unii preoti buni (Parintele Galeriu despre care am mai scris eu). Dar ata cat am putut sa descopar si sa inteleg eu singura.
De o vreme ma misc in alta lume unde mi se sfarama treptat fundamentul.
Si ma lupt ca acela care se ineaca in valuri, sa ma tin la suprafata.
La asta se adauga si problemele personale, dar si tot mai gravele probleme din jur, chiar si din biserica. Probabil si faptul ca m-am mai maturizat, ca am capatat anumite experiente de viata mai triste imi deschide tot mai multe nelamuriri.
Eram inainte copila, inocenta, nu stiam viata si greul.
Ma duceam la biserica, ascultam slujba, ma rugam. N-aveam treaba.
Acum este altfel...Sunt lucruri care apasa greu...

Sunt unii fii de preoti, sau cu studii teologice care ratacesc...
Ei, sunt multe de spus.


Un exemplu:

Se scrie peste tot despre moarte ca este viata totusi, ca e bucurie, ca e frumos dincolo, etc. Numai lucruri frumoase. Si preotul la predica la fel.
Dar eu am plans in ultimii ani o gramada de oameni dragi pana n-am mai avut lacrimi.
Anul asta am avut doua decese in familie, la interval de 2-3 saptamani, care m-au zguduit.
La o slujba s-a oprit preotul din slujba vazandu-ma cum plang si a spus cateva cuvinte despre cei morti spre incurajare.
Si atunci cum este cu moartea? Si exista vreun preot sau monah care nu plange la moartea rudelor sale? Care face petrecere la inmormantarea acestora?
Si cate alte exemple. In teorie (adica in dogme) e totul frumos si clar, dar in practica? Este o ruptura totusi.
Cu cata siguranta scriu unii despre moarte, despre viata de dincolo, desi nu stiu n-au vazut-o, au plans si ei langa sicrie.

Cu cata siguranta si usuratate scriu despre atatea alte lucruri despre care nici nu le stiu! Oare nimeni nu-si pune intrebari, nu are indoieli, nelamuriri? Oare toti aplica totul mot a mot? Unde este smerenia, iubirea de aproape?
Perfectiune la maximum.

Vorbim aici, mergem si ascultam slujba. Totul perfect. Dar nu stim ce traieste cel de langa noi in biserica, sau afara. Cate drame se intampla, nedreptati, razboaie si etc. Cum este asta ca oameni se roaga in biserica sau acasa si langa ei altii mor, este razboi?
Cum se aplica ceea ce spun dogmele? Ce se intampla intre altar/biserica si strada. Golul asta ma inspaimanta.
Nu stiu, eu consider si asa am inteles din acele dogme de la bsierica (pildele lui Iisus), ca ortodoxia nu se termina odata cu slujba. Ca ortodoxia nu este doar un sir de dogme ci este si un mod de viata.
Dar poate ca ma insel si atunci, daca este asa, nici nu mi-ar place ortodoxia.

Sigur ca ma duc cu placere la biserica si ma rog si ascult o slujba.
Dar cate se intampla pe langa...Nu vreau sa intru in detalii.

Ma duc in tara la biserica. Superb. Ma simt bine. Nu stiu, este altceva.
In fine nu mai spun.

Stim dogme, dar nu stim stim sau/si nu vrem sa le aplicam asa cum trebuie.
Acum ma rog si ma impartasesc si in minutul urmator il iau pe unul de guler si il judec si il cert. Si pleaca omul ala cu lacrimi in ochi de la biserica. La ce mi-a folosit dogma?
Sunt cazuri concrete, chiar si printre preoti.

Multumesc inca o data lui Iustin, care scrie si gandurile mele fara sa stie.

Inca o data spre clarificare anumite idei:

1. Dogma in sine nu face rau si nimeni nu se opune ei. Adica eu una, nu.
Apropos - exista si un termen derivat care cred ca e vinovat de multe neintelegeri: dogmatismul.

DOGMATÍSM s. n. 1. Atitudine bazată pe o dogmă, respingând îndoiala și critica. 2. Comportament al unei persoane dogmatice. – Din fr. dogmatisme. Cf. rus. dogmatizm.

Problema apare asa cum spune si Cristian la aplicarea ei si aici ne lovim si eu si Iustin si altii.

2. Rugaciunea este de doua feluri si coexista foarte bine. E aia care se citeste din carti (si preotul tot din care o citeste). Sunt unele superbe, desi se spun mai mult in secret.
Se cheama rugaciuni la diverse prilejuri, acatiste, paraclise si etc.
Cu termeni consacrati, forma consacrata, scrise de niste autori.

Si mai este rugaciunea individuala in care vorbesti tu cu Dumnezeu, sau Maica Lui sau cu vreun sfant, cu cuvintele tale. Si spui multumesc si te rogi sa te ajute, sa te ierte si etc.

Care este problema si de ce nu este de inteles?

Nu am nimic cu parintele Sofronie. Fereasca Dumnezeu!
Dar ce sa inteleg eu din fraza: "nu inteleg crestinismul nebisericesc"? La ce anume se refera? Ce inseamna la el nebisericesc? La mine inseamna in afara bisericii. Si daca spune ca nu-l intelege?