Am nevoie de un sfat

[catalin2]

În prealabil postat de ovidiu b.

A şti e una, a înţelege şi a face e cu totul altceva. Bineînţeles, nu poţi face fără a şti. Însă, cu siguranţă, cu cât vom cunoaşte mai mult şi mai bine, cu atât vom fi judecaţi mai aspru, dacă nu vom trăi cum se cuvine.

E adevarat ce spui. ca sa nu se inteleaga gresit, in cazul tau nu consider ca ai o intreaga conceptie modernista (ci doar unele neintelegeri).

Cătălin, tu negi realitatea, tu negi Tradiţia, tu negi o relitate vie - atâţia Sfinţi Părinţi care au fost pentru acel altceva pe care am impresia că tu l-ai înţeles greşit. Acel altceva nu exclude spovedania (Doamne fereşte!), doar că îţi dă posibilitatea să te spovedeşti sistematic (de exemplu la 3 săptămâni sau la o lună) şi să te împărtăşeşti (mai des) cu binecunvântarea duhovnicului - doar dacă nu s-a săvârşit păcat de moarte. Acest altceva nu e pentru oricine, ci celor care au trecut de prima etapă, cea de început a penitentului.

Mai cerceteză, nu te lăsa influenţat de prejudecăţi. Pe lângă scrieri ţi-am pus realităţi pe care nu le poţi nega. Sunt duhovnici care sunt pentru o deasă împărtăşire şi care confirmă că se văd roadele. De Hristos avem nevoie tot timpul, mai ales când avem căderi şi ispite. „Fără Mine nu puteţi face nimic”.

Dacă vom cerceta şi vom cugeta mai mult la mesajele Sfinţilor Părinţi vom vedea că majoritatea au fost pentru o deasă împărtăşire şi că scopul Sfintei Liturghii este împărtăşirea credincioşilor. Ne împărtăşim şi de cuvânt şi de comuniune şi de multe alte daruri prezente în Biserică, dar cel mai mare dar este a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Să cugetăm mai mult acest lucru, să ne pregătim conştiincios, nu numai înainte de a ne împărtăşi, ci tot timpul să avem cugetul că urmează să ne împărtăşim. Acesta să fie gândul nostru pentru veşnicie: unirea noastră cu Hristos.

Şi cred că o împărtăşire mai deasă ne-ar da acea trezvie care ne lipseşte, ne-ar scoate din starea de "constipaţi" duhovniceşte. Comparativ cu grecii eu aşa văd: suntem nişte constipaţi. Te duci la greci şi îi vezi cât de firesc îşi fac o cruce, cât de firesc se mişcă în biserică, cât de firesc se împărtăşesc. Noi facem cruci peste cruci, ne închinăm de parcă am fi la gimnastică încercând, chipurile, să arătăm cât de evlavioşi suntem, însă pierdem sensul adevăratei evlavii şi, până la urmă, sensul vieţii noastre creştine.

Apoi, te rog, citeşte rugăciunile citite în taină de preot la Sfânta Liturghie. Cugetă la aceste rugăciuni şi vezi, de fapt, pentru ce sunt ele pregătitoare. Care mai e scopul acestor rugăciuni, care mai e scopul chemării preotului?
A întoarce spatele, a ne socoti mereu nevrednici, a nu dori să fim "vrednici", părere mea, este păcat. Acum nici să ne împărtăşim oricum, în orice stare. Nu! Cu discernământ, cu binecuvântarea duhovnicului. Aici poate că şi duhovnicii ar trebui să lucreze mai mult la conştiinţa penitentului de fi într-o permanentă stare de pregătire şi pocăinţă. Probabil că vremurile pe care le trăim şi le-am trăit (cele ale comunismului) au impus această regulă pe care tu o ştii şi o susţii, dar nu poate fi infailibilă din moment ce avem atâtea exemple din istoria Bisericii, dar şi exemple contemporane.

[Ioan_Cezar]

Orice activitate omenească, fără excepţie, porneşte dintr-un imbold (motiv) şi tinde spre atingerea unui scop. Între motivaţie şi scop folosim unelte psiho-comportamentale pentru a atinge scopul. De exemplu, dacă scopul unui elev este să ia examenul la facultate, elevul animat de anumite motive îşi activează instrumentele sufleteşti (puterile, stihiile) şi le pune în slujba scopului; astfel gândeşte, memorează, imaginează, comunică, percepe, scrie, rezumă etc. Astfel, prin acţiuni şi procese corespunzătoare scopului propus, elevul devine capabil să atingă scopul proiectat, ceea ce se soldează şi cu o anumită satisfacţie personală şi cu mulţumirea altor persoane (părinţi, prieteni, profesori etc.) precum şi cu nemulţumirea altora...:) (contracandidaţii, să zicem; in-amicii)

Similar, în activitatea desfăşurată în biserică (mă refer la Sfânta Liturghie) creştinul are ca scop principal nimic altceva decât mântuirea şi desăvârşirea continuă. "Împărăţia Cerurilor se ia cu asalt", aşadar creştinul ţinteşte în mod activ (asalt e un termen din limbajul luptei) la Veşnicie, îşi foloseşte stihiile în vederea acestui scop măreţ şi desfăşoară o mulţime de activităţi care sunt mijloace/căi prin care năzuieşte să atingă ţinta. Nu comentez acum faptul că numai Dumnezeu oferă mântuirea şi că oricâte eforturi ar face un om, decidentul este Domnul, nu omul. Subliniez însă partea omului, contribuţia lui la dorita sa mântuire şi sfinţire, care este formulată de Dumnezeu şi ca poruncă, de fapt ("Fiţi sfinţi...!").
Scopul urmărit de creştin e Împărăţia, iar Sfânta Împărtăşanie este mijlocul cel mai important, oferit de Mântuitorul pentru ca noi să accedem la Împărăţie. Ca urmare, este nevoie absolută, vitală, de acest mijloc, fără de care, în ciuda motivaţiei şi a scopului nobil nu putem face nimic. "Fără Mine nimic nu puteţi face". Indiscutabil aşadar că Sfânta Împărtăşanie trebuie, la modul cel mai propriu, să facă parte din viaţa creştinului care năzuieşte la mântuire.
Numai că, acum încep să apară mulţime de piedici şi apropierea de Împărtăşanie devine o problemă. Nu ne putem repezi în orice fel, în orice ipostază ne aflăm, la Sfânta Împărtăşanie. Nu intrăm oricum la gală, la nunta Împăratului. Avem nevoie de o anumită ţinută, e nevoie să fim în starea potrivită cu situaţia de viaţă.

Dar poate că, atraşi de universul scopului şi al căii, de complexitatea acţiunilor dintre motiv şi scop, uităm tocmai de punctul iniţial: motivaţia personală.
Ce ne împinge spre o viaţă plină de sacrificiu (faţă de anumită plăceri şi măriri lumeşti/deşarte, ca să dau foarte simplu un reper), ce ne susţine, ce ne stimulează şi energizează? Ce ne ajută să rămânem "pe drum" în ciuda piedicilor şi poticnelilor uneori grozave, înspăimântătoare?
Aici s-au dat şi se dau nenumărate răspunsuri. De la dorul de Dumnezeu, la frica de Dumnezeu, la har, comuniune şi desigur, la Însăşi Împărtăşania. Depinde din ce unghi abordăm întrebarea.

Ajuns aici, eu cred că este decisiv ce fel de motivaţie avem. Suntem atraşi, doritori, năzuitori spre bucuria Vieţii Veşnice sau, dimpotrivă, suntem împinşi de frică, de tot felul de frici şi pedepse. Sunt două forme principale care îl motivează pe creştin (o motivaţie cu simţăminte negative şi una cu simţăminte pozitive, care coexistă) şi, precum ştim, în istoria Bisericii ele au fost folosite împreună, după fiecare situaţie şi persoană în parte. Teama de moartea veşnică, de pedeapsă veşnică, de chinurile iadului se îmbină cu nădejdea în Înviere, cu bucuria împărtăşirii de Lumina Vieţii.
A pune accent doar pe una dintre componente, fără a o considera pe cealaltă, este dovedit că nu ajută. Timoratul ca şi exaltatul au aceeaşi soartă: eşecul.

De obicei, oamenii timoraţi sunt şi foarte drastici, rigorişti, rigizi. Frica adâncă, una copleşitoare, îi "constipă", îi ariceşte, îi blochează în libertatea şi bogăţia expresiei, îi încorsetează. Le dă o anumită încrâncenare, îi pietrifică. O motivaţie centrată pe astfel de sentimente nu ajută în procesul devenirii întru Fiinţă. Creştinului îi şade bine şi cu veselia, măcar uneori. Dominanţa crispării e semn că undeva nu funcţionează ceva... Prea mult apel la rigoare, prea mult apel la lege, prea mult accent pe nesfârşite avertismente mă duce cu gândul mai degrabă la deznădejde şi, în fond, la necunoaştere şi necredinţă. Oricât s-ar trâmbiţa opusele.
Invers, optimismul superficial, garanţia hohotitoare a mântuirii, triumfalismul de orice fel mă face să cred că anunţă tot ratarea, poate în mod compensatoriu pentru o aceeaşi necunoaştere şi lipsă de credinţă din fundal.

Când mijlocul pe care l-am considerat a fi Sfânta Împărtăşanie este prezent şi ca motivaţie centrală, cred că avem cea mai bună şi sigură motivaţie. Să am nevoie de Împărtăşanie, ca de aer, să îmi fie foame şi sete de Trupul şi Sângele Domnului cred că este cea mai sigură îmboldire spre o viaţă mai curată, spre un efort mai sănătos de asceză. Ce te poate motiva mai mult, pe tine cel ce porţi dorul de Dumnezeu, decât să te împărtăşeşti de Hristos în cel mai concret mod cu putinţă, fie şi uneori, ca pe o pregustare a bucuriilor Veşnicei cu El?
Făcându-Se temei energizor al vieţii noastre, Domnul ne împinge pe Cale, precum ne şi cheamă, atrage. Ne este deopotrivă Imbold şi Îndrumător, precum şi Ţintă. Nicăieri psihologia noastră omenească nu este mai uimitoare decât în relaţia concretă cu Dumnezeul nostru, al creştinilor, Hristos.

Un creştin motivat de nevoia clară a Împărtăşirii este cu mult mai aproape, cred, de şansa mântuirii decât un creştin mânat de frică, de teama de a nu greşi, de a nu încălca vreo regulă ori, pur şi simplu poruncă. De ceea ce ţi-e frică, spune românul, nu scapi. Poate că e deosebit de alarmantă posibilitatea ca românul, de data asta, să nu fi greşit prea mult. Cel puţin la copii, tăria doctoriei se cere îmblânzită cu puţină dulceaţă, pentru ca medicamentul să devină buvabil. Altminteri copilul îl vomită. Şi moare.
Eu însă aleg viaţa. Şi astfel, cu această ultimă postare pe anul 2014, îmi iau la revedere de la voi, vă mulţumesc pentru tot binele pe care mi l-aţi dăruit, vă mulţumesc şi pentru doctoriile uneori amare, îmi cer iertare celor pe care v-am supărat şi vă urez tuturor LA MULŢI ANI, BINECUVÂNTAŢI DE BUNUL DUMNEZEU!

[catalin2]

În prealabil postat de ovidiu b.

Cătălin, tu negi realitatea, tu negi Tradiţia, tu negi o relitate vie - atâţia Sfinţi Părinţi care au fost pentru acel altceva pe care am impresia că tu l-ai înţeles greşit. Acel altceva nu exclude spovedania (Doamne fereşte!), doar că îţi dă posibilitatea să te spovedeşti sistematic (de exemplu la 3 săptămâni sau la o lună) şi să te împărtăşeşti (mai des) cu binecunvântarea duhovnicului - doar dacă nu s-a săvârşit păcat de moarte. Acest altceva nu e pentru oricine, ci celor care au trecut de prima etapă, cea de început a penitentului.

Nu am cum sa neg Traditia, pentru ca aceasta este pentru spovedirea inainte de impartasire, cel putin de 1500 de ani. Chiar parintele Pruteanu spune ca practica nespovedirii apare in Grecia in sec. XIX, deci pana atunci se spovedeau inainte. In plus, Didahia spune ca cel ce se impartaseste (frange painea) trebuie sa-si marturiseasca pactele inainte, pentru ca doar cel sfant se impartaseste. Argumentul adus de cei ce spun de impartasire fara spovedire inainte afirma ca cei ce se spovedesc ar putea sa vada aceasta ca o formula si sa nu se pocaiasca intr-adevar. Dar asta e valabil in general, nu doar in acest caz.
Cum se face cel mai bine curatarea, prin spovedanie. Printele Ioanichie spune ca si pustnicii cu viata sfanta veneau si se spovedeau inainte sa se impartaseasca. Asa spun si toti duhovnicii nostri.

În prealabil postat de ovidiu b.

Dacă vom cerceta şi vom cugeta mai mult la mesajele Sfinţilor Părinţi vom vedea că majoritatea au fost pentru o deasă împărtăşire şi că scopul Sfintei Liturghii este împărtăşirea credincioşilor.

Era un articol foarte bun, in care spune ca fiecare sa se impartaseasca in functie de vrednicie. daca e virtuos poate sa se impartaseasca si la o saptamana. Dar cu spovedire inainte. Eu nu am cum, pentru ca nu sunt asa.

Cătălin, duhovnicii pe care tu îi ştii se spovedesc de fiecare dată înainte de împărtăşire?
Te rog fii onest.

[catalin2]

În prealabil postat de ovidiu b.

Cătălin, duhovnicii pe care tu îi ştii se spovedesc de fiecare dată înainte de împărtăşire?
Te rog fii onest.

Ma refeream la parintii citati aici, Par. Arsenie, Cleopa, Calciu. Iar despre preoti am dat ce spune Par. Cleopa, trebuie sa se spovedeasca inainte sa faca Sfanta Liturghie, cu o zi inainte sau in aceeasi zi. Daca nu face asa e problema lui, nu a mea. Stii cum se zice, sa faci ce zice preotul, nu ce face. Probabil nu e intamplator ca aceste probleme au aparut mai ales in afara, unde nu sunt asa multi preoti sa se poata spovedi in fiecare duminica (desi o poate face sambata).