Iubirea, bucuria, libertatea

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de forever...

Pentru ceea ce îmi face bine, am întâlnit un alt termen: "a se lipi" :-)
"Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine mă va sprijini dreapta Ta.” (Ps. 62, 8)
"Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului." (Ps. 72, 27)
...

"16. Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup.
17. Iar cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El." (I Corinteni, 6)

[forever...]

Mult ni s-a dat, mult ni se cere

Dumnezeu pune la încercare sufletele în multe şi variate feluri şi aşteaptă să vadă cum lucrează libertatea voinţei fiecăruia. Sunt unii care primesc harul dumnezeiesc foarte uşor şi repede, şi îndată ce devin credincioşi se roagă. Ei trăiesc în lume fără osteneală prea mare. Inţelepciunea lui Dumnezeu cea tainică doreşte să vadă dacă aceştia se bucură şi lucrează pentru El cu ajutorul harului pe care l-au primit fără multă trudă. Mult li s-a dat, mult li se cere. Repede li s-a dat, repede li se cere dovada recunoştinţei. Alţii însă sunt lăsaţi să se obosească mult în fel de fel de nevoinţe, în aşteptare îndelungată, în lacrimi neîncetate de cerere a Duhului Sfânt, şi foarte greu le răspunde Dumnezeu. Nu pentru că nu-i iubeşte - poate chiar pe aceştia îi iubeşte mai mult! -, ci pentru că vrea să le vadă străduinţa, răbdarea, încrederea. In tainica lui înţelepciune, Dumnezeu toate le face după un plan. Acei ce nu primesc harul cu repeziciune se aprind şi mai tare de dorul lui şi, dezlipiţi de lume, lepădaţi de toate, ei nu deznădăjduiesc în acest pustiu de aşteptare. Tocmai acest dor fierbinte vrea Domnul să-l încerce - dacă vor rezista la toate ispitele şi la toate luptele sau vor cădea în indiferenţă şi plictiseală de atâta aşteptare. Aşa se dovedeşte credinţa în Cel ce nu este un înşelător şi care va dărui cu siguranţă ceea ce a făgăduit celor ce-L roagă cu răbdare până la sfârşit.

Pentru cei credincioşi, credincios este Domnul! Aceştia neîncetat se cercetează şi se judecă să vadă cu ce L-au supărat pe Domnul de-i lasă atât de mult timp să aştepte venirea Duhului Sfânt peste ei. Şi neîncetat îşi descoperă greşeli, neînsemnate în fond, dar care în ochii lor par mari. Se căiesc amarnic şi se consideră cu adevărat nevrednici de venirea Duhului peste ei. Pe aceştia îi iubeşte Dumnezeu în ascuns şi îi ajută şi îi apără de răutăţile vicleanului.

Măsura dragostei fiecăruia este foarte variată şi Domnul cântăreşte lacrimile fiecăruia şi drepte sunt judecăţile Sale. El nu se uită la faţa omului, ci la gândurile sale ascunse. Nu evlavia aparentă şi nu practica religioasă exterioară le preţuieşte Dumnezeu mai mult, ci inima curată, înfrântă, duhul smerit; pe acestea le doreşte El.

Fiecare va da socoteală de ceea ce a primit sau de ceea ce i s-a oferit şi n-a primit, de ocaziile ce i s-au dat să afle, să caute, să înveţe şi pe care nu le-a luat în serios, de sfaturile şi îndemnurile Domnului venite prin gura oamenilor aleşi, care însă n-au fost primite, ci au fost dispreţuite. Cel cu adevărat credincios nu va fi niciodată sigur de sine însuşi. Chiar de va fi obţinut harul ceresc, el tot va crede că nu-l are şi nimănui nu va spune lucrul acesta. Toată munca şi tot zelul lui i se vor părea nimic şi veşnic va fi flămând şi însetat de Dumnezeu.

Cel care se compară cu altul şi se crede mai luminat şi mai înălţat spre desăvârşire, acesta - vai! - a şi căzut din smerenie în mândrie, şi toate ostenelile lui sunt zadarnice. Judecarea altora este întotdeauna dovada trufiei din inima celui ce judecă. Numai cel care îi iartă pe toţi, îi apără, abia acela a ajuns la smerenie. Cel care dezvăluie păcatele altora este, de asemenea, plin de mândrie şi toată evlavia lui este o prefăcătorie. Şi nu este suficient ca limba să tacă, să nu mai clevetească, ci trebuie ca mintea însăşi să ajungă să nu mai gândească niciodată rău despre nimeni. Căci păcatul trufiei în minte nu este numai pe limbă. Abia atunci când în gânduri şi în vorbe se face un gol total despre lume şi oameni şi Domnul este singura preocupare a minţii, a limbii, a urechii şi a ochiului, abia atunci sufletul a ajuns la acea fericire a sărăciei Duhului pe care Iisus o pune în fruntea celor nouă fericiri predicate de El.

Un creştin adevărat nu este niciodată sigur de ziua de mâine şi permanent se gândeşte la sfârşitul său, iar nu la cel al fratelui său. El este atent numai la el însuşi, la tot ceea ce se petrece în mintea lui, are mult de lucru cu propriile lui gânduri rele, pe care neîncetat se luptă să le alunge, şi niciodată nu are timp să observe ce face aproapele lui. El nu urmăreşte decât liniştea sufletului său, alungarea poftelor din el, fără să se lase în seama vreunui har special sau să se justifice în vreun fel anume.

Sfantul Macarie Egipteanul

Articol preluat din cartea "Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu", Editura Bizantina

[CristianR]

Într-adevăr, minunat. Are limpezimea Duhului Sfânt.

[Ioan_Cezar]

Aduce deopotrivă lacrimi, cutremur, mângâiere, blândă veselie (înseninare)...
Iniţial am crezut că e un text din Sfântul Siluan, după stil............:)

[Ioan_Cezar]

"Iar cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El." (1 Corinteni, 6)

"Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine mă va sprijini dreapta Ta." (Ps. 62, 8)
"Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului." (Ps. 72, 27)

*

Înţeleg mai întâi că doar ceea ce e rupt poate fi lipit la loc. Pentru a fi din nou parte din întregul din care a fost rupt.
O parte, iniţial desprinsă din întreg, revine la unitatea cu întregul.
Ce înseamnă, în acest caz, a mă lipi de Domnul?
Păstrînd înţelesul primar al termenului de lipire, înseamnă că, deşi am fost rupt de Hristos, mă reîntorc la El. Mă hotărăsc să fac parte din Întreg, adică din Biserică. Mă hotărăsc să devin creştin, să împărtăşesc acelaşi duh cu Hristos.

Aşadar, cum este cel ce se lipeşte de Domnul? Cum anume este el, năzuitorul şi râvnitorul?
Ne spune Apostolul: "... este un duh cu El."

*
Ajuns în acest punct cu reflecţia, sunt conştient că începe o nesfârşită meditaţie pe care o găsim deja formulată în nenumăratele cărţi ziditoare din Comoara Bisericii, toate inspirate din acelaşi duh filocalic şi purtătoare ale lui.
Aleg să mă opresc, însă, la un aspect anume: modelul creştinului, Dumnezeu-Omul. Hristos. Modelul şi totodată înţelegerea Lui de către creştini; mai puţin procesul modelării care ţine de taina pocăinţei.

*
Sufletul meu tânjeşte să mă lipesc de Domnul. Să fiu un duh cu El. De la început, am fost hărăzit pentru aceasta, precum El Însuşi m-a voit, din vecie.
M-a voit om frumos, m-a voit desăvârşit, m-a voit după chipul şi asemănarea Lui.
Mi-a arătat pe Tabor cum am fost hărăzit să fiu şi îmi arată mereu cum sunt, de fapt...
Aşa mult a iubit Domnul pe om, încât nu a voit să Se bucure doar El de Sine ci a voit să mă bucur şi eu şi toată zidirea... S-a dat pe Sine, S-a dat Jertfă pe Cruce, pentru ca în mine, omul, să vieze Iubirea, bucuria, libertatea. Să fiu, adică, de un duh cu El. Să fiu asemenea Lui, pe Tabor.
Astăzi voiesc să mă lipesc de Domnul. Cu toată dragostea voiesc aceasta, cu toată buna voire, cu tot dorul. Cu toată nădejdea! Cu toată inima mea! Cu toată puterea mea. Pentru ca, lipindu-mă eu de Domnul, să fiu un duh cu El......

Dar sunt un duh cu El?............
Cum este El?

*
Nu sunt un duh cu El. Şi iată, în ciuda dorinţei mele de a mă lipi de El, eu rămân totuşi rupt, rămân alături. Şi pentru asta sufăr. Eu mă tânguiesc. Şi caut să aflu de ce... De ce nu sunt un duh cu El?

Cum este El?

Iar eu cum, oare, sunt...

*

Domnul ne-a oferit în dar Fericirile. Când ne dădea învăţătura sau cheia Vieţii Veşnice, ne vorbea despre El. Pe Sine, Domnul, Se dezvăluia în auzul nostru. Despre Sine, mai întâi, glăsuia, oferindu-Se nouă... Chemîndu-ne să fim de-un duh cu El!
Fericiţi cei săraci cu duhul...
Fericiţi cei ce plâng...
Fericiţi cei blânzi...
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate...
Fericiţi cei milostivi...
Fericiţi cei curaţi cu inima...
Fericiţi făcătorii de pace...
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate...
Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni...
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi...
Voi sunteţi sarea pământului...
Voi sunteţi lumina lumii...

Iată, o, taină a tainelor.... Iată, o, cutremur sfânt: Domnul Se dezvăluie nouă!...........

Lipeşte-te, suflete al meu, de Domnul .........

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de forever...

.... are mult de lucru cu propriile lui gânduri rele, pe care neîncetat se luptă să le alunge

Poate în completare la acest adevăr incontestabil (în sensul că lupta cu gândurile nu e un proces exclusiv interior ci e deschis spre duhovnic, în relaţia duhovnicească) iată o pagină pe această temă, o pagină cu "variaţiuni"...:), semnată de Arhim. Efrem Filotheitul, mezinul din obştea Stareţului Iosif Isihastul:

"Astfel a trecut viaţa noastră lângă el. Mă străduiam să fiu foarte curat în ochii lui şi să nu-i ascund nici cel mai mic gând. Simţeam ca pe o curvie duhovnicească faptul de a ţine ceva ascuns înlăuntrul meu.
...............
Însă atunci când ucenicul nu este sincer şi nu îşi dezvăluie sufletul înaintea Stareţului prin mărturisirea curată a gândurilor, nu poate să pună niciodată început bun. De aceea nici nu poate nădăjdui într-un sfârşit bun.
Atunci când un creştin (iată că aici nu e vorba doar despre ucenic şi Stareţ, ci despre oricare dintre creştini) nu cercetează toate gândurile pe care i le seamănă diavolul, în sufletul său se nasc patimile, pe care, dacă nu le curăţeşte prin Mărturisire şi pocăinţă, nu va putea să-şi afle niciodată sănătatea şi mântuirea sufletului său. Atunci când omul mărturiseşte toate cu smerenie, este ca şi cum ar scoate tot ce este bolnav înlăuntrul său.
..............
Ai văzut vreun monah care să cadă sau să dezerteze? Din nemărturisirea gândurilor i-a venit lui aceasta.
......
Ai văzut om înşelat? Din pricina gândurilor a pătimit aceasta."

("Stareţul meu Iosif Isihastul" - pp. 244, 245)

Mi s-a întâmplat, nu o dată, să scap de gânduri automate, pe care parcă le simţeam străine de mine (mă trezeam cu ele, fără voie, în conştiinţă), prin mărturisirea lor. Alteori, însă, ele au persistat. Am înţeles, cu vremea şi cu sfatul primit, că astfel de gânduri care revin în ciuda opoziţiei conştiinţei noastre, sunt semne că undeva în noi lucrează una sau mai multe patimi, puţina credinţă, neascultarea... Vrăjmaşul nu ar putea, cred, să aducă săgeţile lui în conştiinţa noastră, ispitindu-ne să acordăm atenţie şi să cădem, eventual, la învoială, dacă undeva înlăuntrul inimii nu ar găsi "trambulina" prielnică. Această trambulină e propria necurăţie, despre care adeseori nu bănuim mai nimic...

Iubirea, bucuria, libertatea vin aşa:
"Trăiam ca nişte troglodiţi. Cu toate acestea, binecuvântarea lui Dumnezeu ne acoperea şi nu simţeam nici o greutate. Viaţa noastră era mucenicească, dar plină de Har."
(Op. cit., pag. 249)

[CristianR]

Este mai ușor, probabil, să simți harul lui Dumnezeu atunci când trăiești ca troglodiții decât atunci când nimic nu-ți lipsește. Este unul dintre multele paradoxuri ale credinței, pe care, pentru a o trăi, trebuie să-ți întorci lumea cu susul în jos, căutându-ți fericirea, bucuria, pacea, împlinirea, în cele disprețuite de oameni: în sărăcie, în postire, în nedormire, în însingurare.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de CristianR

....pentru a o trăi, trebuie să-ți întorci lumea cu susul în jos, căutându-ți fericirea, bucuria, pacea, împlinirea, în cele disprețuite de oameni: în sărăcie, în postire, în nedormire, în însingurare.

Desigur, nu în ele de dragul lor...:)
Ci pentru că în asprimea unei astfel de vieţi, asemănătoare poate unei ierni, mor microbii duhovniceşti şi îşi face loc ghiocelul învingător al primăverii sufleteşti... Doar murind într-o lume, cred că putem renaşte în Alta.
Cine se încumetă la aşa nebunie?
Înţeleptul şi viteazul, am auzit...:) Cel rămas fidel până la capăt.

[forever...]

În prealabil postat de CristianR

Este unul dintre multele paradoxuri ale credinței, pe care, pentru a o trăi, trebuie să-ți întorci lumea cu susul în jos, căutându-ți fericirea, bucuria, pacea, împlinirea, în cele disprețuite de oameni: în sărăcie, în postire, în nedormire, în însingurare.

Poate că nu trebuie să căutăm cu dinadinsul lucrurile acestea, ci doar să le primim, atunci când Domnul le rânduieşte... să le primim cu credinţa că Domnul ni le trimite cu un scop, cu nădejdea şi liniştea că le vom putea duce, căci Dumnezeu nu ne dă doar încercarea, ci şi mâna de ajutor de a o scoate la capăt.

Citind tot felul de cărţi despre sfinţi şi încercări duhovniceşti, se întâmplă să tânjim după anumite nevoinţe, experienţe... căci sunt prezentate ca lucruri de laudă.
Dar poate nu suntem pregătiţi pt ele. Sau scopul nostru poate fi lauda. E greu să nimerim să avem atitudinea "potrivită". Dar lumea e o arenă a încercărilor, avem o viaţă de antrenamente şi un Tată în ceruri care ne veghează creşterea :-). Lăudat fie numele Lui!

[CristianR]

Da, nu cred că trebuie să căutăm nevoințele, ci pe Dumnezeu. Și căutându-L pe El, uneori ajungi inevitabil la nevoințe sau nevoințele ajung la tine.