Vorbele care ucid!

[Jonnyw2013]

Observ că tot mai multă lume reuşeşte să se certe pe Facebook aşa cum nu s-ar fi certat în cadrul vreunei comunicări tete-a-tete. Certuri de la fleacuri, de la vorbe spuse în pripă, de la neînţelegeri mărunte. Certuri din cauza unui schimb de replici de rutină şi dintr-o răbufnire de emoţii, care, odată scrise, îşi fac efectul toxic.

E din cauza că nu sesizăm nuanţele, nu vedem sclipirea şugubeaţă din ochii celui cu care comunicăm, nu auzim şi nu ne este auzită intonaţia caldă a vocii, nu sunt văzute mimica şi gesturile paşnice.

Cu alte cuvinte, nevăzându-ne reciproc, nu putem empatiza. Nu sunt activaţi neuronii-oglindă, cei care, în condiţii fireşti, ne ajută se ne echilibrăm străile emoţionale cu cel de vizavi. În consecinţă, un dialog scris se poate transforma lesne într-un dialog lacunar şi alterat. Parcă ar fi reflectat printr-o oglindă strâmbă. Suntem cu toţii supuşi acestor riscuri.

Pe Facebook riscăm să interpretăm greşit spusele interlocutorului, atribuim valenţe negative intenţiilor acestuia, ne supărăm uşor pe comentariile şi replicile care ne vizează. Şi, la rândul nostru, la fel de uşor îi supărăm pe alţii.
Ironia altora o considerăm insultă, afirmaţiile le considerăm sfidare a propriilor convingeri, apropourile le considerăm atac la persoană. Polemica se transformă în duel veninos, divergenţa de opinii în ostilitate. De aici, e un pas ca frenzii să strice o prietenie cândva viguroasă.
Din spatele ecranului e mai simplu să-ţi exprimi supărările. Şi e mai simplu să superi.
Poate că lucrurile serioase şi sensibile nu ar trebui discutate pe Facebook. Şi, probabil, multe cupluri ar trebui să evite reglarea conturilor pe reţelele de socializare, deoarece riscă să jignească şi să agraveze situaţia şi mai mult. În comunicarea online, empatia adeseori sucombează, la fel ca şi toleranţa. Ochii care nu se văd, se ceartă.

Luata de aici:http://adevarul.ro/news/facebook-mag...a1c/index.html

Din punctul meu de vedere Facebook este mai curand o retea antisociala.Ma rog pana a-mi sterge contul am vazut, si auzit diverse lucruri care pe zi ce trece din nefericire, se adeveresc si mai mult.

[Ioan_Cezar]

A fost odată un scriitor francez căruia până şi eu (!) i-am uitat numele...
El a scris o frumoasă poveste de dragoste între doi tineri care s-au cunoscut din întâmplare, la telefon (el a format un număr în mod greşit şi a răspuns ea).
Ei doar vorbeau la telefon.
Lungi convorbiri (alternînd taxa inversă), în care îşi deschideau reciproc sufletele. Până când au conştientizat că se iubeau cu adevărat şi că erau sortiţi unul altuia. Au hotărât să se întâlnească, în sfârşit.
Romanul (de buzunar) se termină printr-un capitol scurt şi trist. Citez din memorie:
"Când s-au întâlnit, faţă în faţă, s-au privit o singură clipă şi fiecare a înţeles că iubirea lor luase sfârşit.
Ea nu era mai frumoasă ori mai urâtă decât îşi imaginase el. Iar el nu era mai înalt sau mai scund decât crezuse ea.
Ei erau altcineva."

*
O cunoştinţă a trăit o poveste similară. De data aceasta pe internet. Şi pentru că, aşa cum ne-am obişnuit, viaţa bate cartea (ori filmul), ei au ajuns până acolo încât ... s-au căsătorit.
Ea a plecat în Argentina ca să-l întâlnească. Şi ca să se căsătorească. (Fotografiile de la nuntă sunt foarte reuşite! Iar povestirile miresei, cu atât mai emoţionante...)
El a venit în România, ca să ...divorţeze. (Îmi amintesc cum, pe Lipscani, beat mort îl îndemnam în sumara mea engleză: "Fight! Fight for your love!" - el zâmbea, pe jumătate încurcat, pe jumătate amuzat... Ea căsca.)
Am şi acum o pereche de pantaloni de trening (originali!, de fotbal!, de la un club argentinian renumit) de la el. Şi o ceaşcă de cafea "araucană", cum o numesc eu.

*
Ar fi un subiect demn de cercetat: cum acceptăm noi, oamenii, un lucru ( o persoană) ca fiind "real" în viaţa noastră.
Un criteriu oferit de Bătrâni e întrebarea simplă, din capul locului: "Cine eşti tu?" ("Cine sunt eu?")
Mai sunt şi altele...
Cert este că scornirile minţii din afară sunt nesfârşite. Cel puţin pentru unii dintre noi.
Sau nu?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

viaţa bate cartea

Am descoperit, pe strazile unei metropole bretone, in fata unei biserici, chiar la poarta curtii ei, o chestie ciudata. Era un fel de dulap cu picior, cu pereti de sticla si acoperis de tabla. Ceva care, de la distanta, parea loc de aprins lumanari.
Dar, de aproape, s-a dovedit un loc de schimb de carti. Pe principiul "pune aici cartea pe care ai citit-o si ia alta". Principiul era foarte simplu. Ridicai capacul sarcofagului de sticla si asezai acolo cartea, sau cartile, sau DVD-urile pe care le citisei/vazusei. Alegeai ceva ce nu citisei/vizionasei. Functiona ca o mediateca de imprumut de nimeni coordonata, in care fondul de carte/film era format din ce punea fiecare la mijloc.
Pe loc, ideea mi s-a parut formidabila. Citeste si da mai departe, ce poate fi mai altruist ? Mi-am adus si copiii, ca sa vada chestia. Cand le-a picat fisa cum functioneaza, fiica mea mi-a pus o intrebare dezarmanta. "Dar cum sa dai, tata, o carte care ti-a placut ?". M-am enervat. Mi s-a parut culmea mentalitatii egoiste. Mai ales daca ti-a placut, nu se cuvine sa o dai si altora, sa le placa si lor ?
Ei bine, reexaminand replica de copil, inclin sa cred ca avea dreptate pe undeva.

"Bine, bine" veti spune "si care e legatura intre ce discutam noi si ce spui dumneata ?". Este. Asa cum cartile insele au devenit "de consum", asa au devenit si vietile. Va amintiti cartile de pe vremea bunicilor ? Acelea legate in piele, uneori cu monograma pe ele, cartile acelea cu margini aurii si ex-libris stampilat ? In care capitolul, daca nu se termina in josul paginii, era urmat de vinieta. In care prima litera din capitol era desenata de miniaturisti.

Ei bine, cartile de acum sunt altfel. Coperta e mult mai stralucitoare si mai viu colorata. E partea cea mai scumpa dintr-o carte. "Coperta vinde cartea" imi spunea, cu justete, un editor. In interior, hartia de proasta calitate. Paginile se desfac din legatura, uneori la prima citire. Sunt carti de unica folosinta, ca sa zic asa. Le citesti odata, pe urma le arunci. Sau, in cazul optimist, le bagi in sarcofagul de sticla. Unde au, totusi, o soarta mai buna, in sensul ca pot fi citite inca de cativa oameni. Dupa un numar mic de citiri, ajung la reciclabile, unde se recupereaza hartia. Cartile de astazi sunt gandite ca sa se prefaca in hartie igienica.

Un capitol dintr-o carte de Alvin Toffler se numeste "Societatea care arunca". E vorba de lucruri create special ca sa aiba o viata scurta. Cand se ajunge la societatea care arunca si cartile, mai avem un pas pana la societatea care arunca oameni. Vieti de oameni.

Casatoria ca legatura pana la mormant ? Sa fim seriosi! "Crucea casatoriei" ? A se scuti. De unde "fight for your love" ? Nu e normal ca mirele sa zambeasca si mireasa sa caste ? Casatoria e o chestie pe care o iei din sarcofagul de sticla, o rasfoiesti si o returnezi. Pana la urma, dupa un numar mic de citiri, si vietile noastre se recicleaza.

[AlinB]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Am descoperit, pe strazile unei metropole bretone, in fata unei biserici, chiar la poarta curtii ei, o chestie ciudata. Era un fel de dulap cu picior, cu pereti de sticla si acoperis de tabla. Ceva care, de la distanta, parea loc de aprins lumanari.
Dar, de aproape, s-a dovedit un loc de schimb de carti. Pe principiul "pune aici cartea pe care ai citit-o si ia alta". Principiul era foarte simplu. Ridicai capacul sarcofagului de sticla si asezai acolo cartea, sau cartile, sau DVD-urile pe care le citisei/vazusei. Alegeai ceva ce nu citisei/vizionasei. Functiona ca o mediateca de imprumut de nimeni coordonata, in care fondul de carte/film era format din ce punea fiecare la mijloc.
Pe loc, ideea mi s-a parut formidabila. Citeste si da mai departe, ce poate fi mai altruist ? Mi-am adus si copiii, ca sa vada chestia. Cand le-a picat fisa cum functioneaza, fiica mea mi-a pus o intrebare dezarmanta. "Dar cum sa dai, tata, o carte care ti-a placut ?". M-am enervat. Mi s-a parut culmea mentalitatii egoiste. Mai ales daca ti-a placut, nu se cuvine sa o dai si altora, sa le placa si lor ?
Ei bine, reexaminand replica de copil, inclin sa cred ca avea dreptate pe undeva.

"Bine, bine" veti spune "si care e legatura intre ce discutam noi si ce spui dumneata ?". Este. Asa cum cartile insele au devenit "de consum", asa au devenit si vietile. Va amintiti cartile de pe vremea bunicilor ? Acelea legate in piele, uneori cu monograma pe ele, cartile acelea cu margini aurii si ex-libris stampilat ? In care capitolul, daca nu se termina in josul paginii, era urmat de vinieta. In care prima litera din capitol era desenata de miniaturisti.

Conceptul e la fel de functional cat s-au dovedit in timp si primele comunitati de crestini, unde toti puneau bunurile la comun.

Ei bine, cartile de acum sunt altfel. Coperta e mult mai stralucitoare si mai viu colorata. E partea cea mai scumpa dintr-o carte. "Coperta vinde cartea" imi spunea, cu justete, un editor. In interior, hartia de proasta calitate. Paginile se desfac din legatura, uneori la prima citire. Sunt carti de unica folosinta, ca sa zic asa. Le citesti odata, pe urma le arunci. Sau, in cazul optimist, le bagi in sarcofagul de sticla. Unde au, totusi, o soarta mai buna, in sensul ca pot fi citite inca de cativa oameni. Dupa un numar mic de citiri, ajung la reciclabile, unde se recupereaza hartia. Cartile de astazi sunt gandite ca sa se prefaca in hartie igienica.

Nu e adevarat, depinde si de editura.
Am avut carti prost facute pe vremuri bune (dpdv al citutului) si invers, am carti bine facute in vremurile astea proaste pentru citit, care cu certitudine pot suporta si doua generatii de copii nu tocmai grijulii cu ele.

Un capitol dintr-o carte de Alvin Toffler se numeste "Societatea care arunca". E vorba de lucruri create special ca sa aiba o viata scurta.

http://en.wikipedia.org/wiki/Planned_obsolescence

Cand se ajunge la societatea care arunca si cartile, mai avem un pas pana la societatea care arunca oameni. Vieti de oameni.

Societatile n-au fost niciodata altfel.
Dar ne place sa credeam ca am fi fost altfel la un moment dat.

Casatoria ca legatura pana la mormant ? Sa fim seriosi! "Crucea casatoriei" ? A se scuti. De unde "fight for your love" ? Nu e normal ca mirele sa zambeasca si mireasa sa caste ? Casatoria e o chestie pe care o iei din sarcofagul de sticla, o rasfoiesti si o returnezi. Pana la urma, dupa un numar mic de citiri, si vietile noastre se recicleaza.

Sa fim seriosi, e ca si cand ai spune ca daca ai avut ghinionul sa cumperi o carte proasta, sedus fiind de coperta, trebuie sa mori cu cartea de gat, la modul propriu, ca ea fiind nu doar cartonata ci si cu muschi, si nu doar ca nu sta frumos in biblioteca ci mai iese la o bauta cu alte cartonate si cand se intoarce iti trage o bataie tie si la restul familiei, ca sa stiti cine e seful.

Si eventual sa si ranjeasca satisfacut din spatele certitudinii ca celalalt e constrans "duhovniceste" sa moara cu relatia asta ratata de gat.

Sigur, nici frivolitatea aflata la capatul opus al scalei nu este tolerabila, dar de aia se zice ca exista o "cale de mijloc".

Dar aia care prefera ca sa aiba preoti homosexuali si pedofili decat casatoriti sau ca o femeie sa fie martirizata impreuna cu copii de un sot fara Dumnezeu in numele lui Dumnezeu, nu au de unde sa stie de "calea de mijloc".

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

... fiica mea mi-a pus o intrebare dezarmanta. "Dar cum sa dai, tata, o carte care ti-a placut ?".

Ah! Transmite-i fiicei tale din partea mea o sărutare prea-supusă de mână, aşa cum se cuvine unui suflet curat de viitoare nobilă doamnă. Adică de adevărată femeie creştină.
Da! Aşa pune problema un cititor adevărat, un om cu vocaţia lecturii. Un suflet fidel, statornic, cu sentimente curate şi puternice.

Cartea ne constituie, devine parte din fiinţa noastră, sufletul nostru o iubeşte şi, recunoscător pentru ce am trăit în timpul petrecerii lecturii, aducem recunoştinţă cărţii vorbindu-i, mângâind-o, îngrijind-o, lăudînd-o etc. Ne e greu să o dăm mai departe întrucât face deja parte din fiinţa noastră. Ne constituie. Şi, totodată, ne obligă, cumva, să o rodim, să o înmulţim, să o fructificăm în modul nostru de a fi.
Mă gândesc la Biblie, la Filocalia, de pildă... (şi la multe alte cărţi bune)
Şi îmi amintesc cât de nenorocit se simţea pelerinul (din "Pelerinul rus") când cei doi soldaţi dezertori îi furaseră cărţile. Şi cât de fericit, de împlinit era, atunci când le-a recuperat....

Cărţile sunt duhuri. Ele se logodesc cu duhul nostru şi aspiră la o nuntire nesfârşită.
Cum să te lepezi de duhul care te-a fericit, te-a crescut, te-a trezit etc.?
Ghicesc aici şi un semn al omului cu vocaţia prieteniei...

*

Şi tocmai din aceste motive, când totuşi oferim o carte pe care am citit-o şi iubit-o, înţeleg că iubim jertfelnic pe cel căruia i-o dăruim.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Şi tocmai din aceste motive, când totuşi oferim o carte pe care am citit-o şi iubit-o, înţeleg că iubim jertfelnic pe cel căruia i-o dăruim.

Frumos şi neaştepat final. :)
Cum ai pus problema, iniţial, nu dădeai semne că poţi să te desparţi de vreo carte îndrăgită. :))

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de ovidiu b.

Frumos şi neaştepat final. :)
Cum ai pus problema, iniţial, nu dădeai semne că poţi să te desparţi de vreo carte îndrăgită. :))

Deh, "paradoxurile" creştinilor, cum ar zice "teologii"...

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Cartea ne constituie, devine parte din fiinţa noastră, sufletul nostru o iubeşte şi, recunoscător pentru ce am trăit în timpul petrecerii lecturii, aducem recunoştinţă cărţii vorbindu-i, mângâind-o, îngrijind-o, lăudînd-o etc. Ne e greu să o dăm mai departe întrucât face deja parte din fiinţa noastră. Ne constituie. Şi, totodată, ne obligă, cumva, să o rodim, să o înmulţim, să o fructificăm în modul nostru de a fi.
Mă gândesc la Biblie, la Filocalia, de pildă... (şi la multe alte cărţi bune)
Şi îmi amintesc cât de nenorocit se simţea pelerinul (din "Pelerinul rus") când cei doi soldaţi dezertori îi furaseră cărţile. Şi cât de fericit, de împlinit era, atunci când le-a recuperat....

Cărţile sunt duhuri. Ele se logodesc cu duhul nostru şi aspiră la o nuntire nesfârşită.
Cum să te lepezi de duhul care te-a fericit, te-a crescut, te-a trezit etc.?
Ghicesc aici şi un semn al omului cu vocaţia prieteniei...

*

Şi tocmai din aceste motive, când totuşi oferim o carte pe care am citit-o şi iubit-o, înţeleg că iubim jertfelnic pe cel căruia i-o dăruim.

Minunat spus, frate Cezar, iar cu ocazia asta mi-au trecut prin minte cateva momente din viata mea, legate de carti. In "86 cand eram constient ca parasesc definitiv Timisoara, aveam adunate multe din acele carti pe care am facut orice, nu doar sa le citesc, ci sa le am. Iar la acea vreme trebuie sa spun ca dadeam pe o carte buna si ultimile mele economii. Plecand din Timisoara, nu mi-am oprint nici macar una din acele carti, ci i le-am daruit fratelui meu care si el la randul lui imi intinsese de multe ori o mana consistenta de ajutor. Gestul meu l-a uimit, fiindca stia cat de mult imi iubeam acele carti. As fi putut sa-i dau orice, dar n-ar fi fost la fel de "atins" in adancul sufletului. Si-acum, cand mai merg in vizita, revad in mica lui biblioteca, toate acele carti de-atunci, asezate parca in prim-plan...
Dupa multi ani, cand aveam deja o familie, si alte prioritati, am luat la ocazie o doamna. Si cum eu niciodata nu accept bani pentru asemenea fapte, femeia s-a simtit totusi datoare intr-un fel si mi-a lasat pe canapea o carte. In primul moment n-am stiut ce carte, considerand ca este una dintre acele carti pe care le impart sectarii. Ajuns acasa am fost placut surprins sa descopar ca acea carte era despre viata Sf. Ioan Rusu. Citind-o, cred ca am plans la fiecare pagina in parte, fiindca cel ce o scrisese fusese in mare har. Dar intr-o zi, cineva mi-a sugerat sa fac o vizita unui bolnav de cancer pe care nu-l cunosteam personal, dar caruia i se vorbise despre mine si despre faptul ca si eu la randul meu am scapat cand nimeni nu mai credea. Era asadar vorba de un cuvant de imbarbatare. Inainte sa plec spre locuinta lui, m-am gandit indelung ce sa-i duc in dar, fiindca imi doream sa nu intru pentru prima data in casa omului, cu mainile goale. De pe birou, cartea Sf Ioan Rusu, parca abia astepta sa fie daruita si altuia... Fara sa mai stau pe ganduri, am luat-o pur si simplu, fara s-o mai impachetez in vreun ambalaj, considerand ca acea carte in sine reprezinta insasi VINDECAREA, daca Dumnezeu vrea. Si iata ca de-atunci au trecut vreo 7 ani, iar barbatul este bine si vioi. Nu stiu daca Sf Ioan Rusu a facut vreo minune, sau nu stiu prin ce minune acel om si-a revenit spectaculos, dar cand m-am intalnit la oras cu el, arata plin de energie si seninatate. Dar mai ales se impacase cu fratele lui cu care l-am rugat de fapt sa inceapa... "terapia"!
Fara a fi inteles gresit, cred cu tarie ca cel mai frumos si desavarsit dar de carte, este darul de "Cartea sfanta"! Iar acest dar nu se face oricum, oricui, ci numai aceluia care are bucuria sufleteasca sa primeasca un astfel de dar si sa-l pretuiasca in asa fel incat sa devina din "culegator", "semanator"! In momentele mele de liniste imi doream sa am ocazia sa impart astfel de carti, dar nu mergand din usa-n usa si nici impartindu-le pe strada, pentru ca acele daruri ajung in foarte scurt timp in galeata de gunoi. Imi doream sa am sansa sa daruiesc celui ce are nevoie. A fost de-ajuns sa gandesc asta, fiindca nu odata, avand anumite discutii cu cineva, il auzeam spunand ca mult ar vrea sa aiba de unde citi Paraclisul atat de mult ajutator la nevoie, sau psalmi... Si astfel ocazia de a darui se implinea de la sine, prin marea mila a lui Dumnezeu care le oranduia cu mare grija, pe toate.
Despre "Pelerinul rus", pot spune cu mana pe inima ca este cartea mea de capatai, fiindca nu a fost vreo carte in viata mea pe care s-o fi urmarit de atatea zeci si zeci de ori. Sunt atat de multe detalii acolo incat nu exista om pe fata pamantului sa nu se poata mantui daca tine cont de toate acele detalii si intamplari pe cat de simple, pe atat de adanci si de bogate in intelepciune. Iar asta tine iarasi de Har!... Nu trebuie sa ne punem noi, intrebari de genul "cum trimite Dumnezeu Harul?", ci doar sa acceptam gandul ca intotdeuna gaseste El o cale anume!...

[Jonnyw2013]

In vara am fost la mare, acolo un prieten citea din cartea :Pelerinul rus, si in ea avea un semn de carte, pe care era scris urmatoarea poezie:

Traian Dorz - O, OM!...

O, om!… ce mari raspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
De tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la altii-o dai,
caci ea mereu spre iad sau rai
pe multi o sa-i îndrume!

Ce grija trebuie sa pui
în viata ta, în toata,
caci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus... si-n veci nu-l mai adui,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odata.

Ai spus o vorba – vorba ta,
mergând din gura-n gura,
va veseli sau va-ntrista,
va curati sau va-ntina,
rodind samânta pusa-n ea
de dragoste sau ura.

Scrii un cuvânt – cuvântul scris
e-un leac sau e-o otrava!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
ramâne-n urma-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis,
spre-ocara sau spre slava.

Spui o cântare – viersul tau
ramâne dupa tine
îndemn spre bine sau spre rau,
spre curatie sau desfrau,
lasând în inimi rodul sau
de har sau de rusine!

Arati o cale – calea ta
în urma ta nu piere.
E calea buna sau e rea,
va prabusi sau va ’nalta,
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.

Traiesti o viata – viata ta
e una, numai una;
oricum ar fi, tu nu uita,
cum ti-o traiesti, vei câstiga
ori fericirea-n veci prin ea,
ori chin pe totdeauna!…

O, om!... ce mari raspunderi ai,
tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui în grai,
ce lasi prin pilda care-o dai,
pe multi, pe multi, mereu spre rai
sau iad o sa-i îndrume.

O, nu uita!... fii credincios,
cu grija si cu teama!
Sa lasi în urma luminos
un grai, un gând, un drum frumos! –
Caci pentru toate, ne-ndoios,
odata vei da seama!...

[Jonnyw2013]

O femeie care a facut 17 ani de ispasire ptr pacatul ei.O femeie inteligenta, frumoasa chiar si acum la 42 de ani.A aparut la TedTalks dupa 17 ani de tacere.
Veti zice ca totul a fost ceva simplu?...
Am citit la un moment dat un comentariu pe care l-a scris o moderatoare dupa vreo luna dupa ce a a avut loc filmarea.Dupa ce a fost uploadata inregistrarea au inceput un extrem de mare numar de comentarii batjocoritoare la adresa lui Monica Lewinski,daca echipa de moderatori nu isi faceau treaba, ceea ce fusese acum 17 ani nu era prea departe si acum sa se intample. Au sters multe mesaje tendentiose si vulgare la adresa ei, si incet au inceput sa predomine mesajele pozitive.Ceea ce putea sa se transforme intr-o noua umilire si victorie a anonimilor si railor, s-a transformat in cel mai vizualizat film TEDTalks pe anul 2015. Si in revenirea unei femei care a ispasit destul ptr pacatul ei.

Acum este tradusa si in limba romana:
https://www.ted.com/talks/monica_lew...pt?language=en
O parte din rezumat:
... În 1998, după ce am fost prinsă într-o poveste de dragoste imposibilă, am fost prinsă în mijlocul unui vârtej politic, juridic și mediatic cum nu se mai văzuse înainte. Amintiți-vă, cu doar câțiva ani înainte, știrile veneau doar din trei surse: citind un ziar sau o revistă, ascultând radioul, sau urmărind televiziunea. ...
03:46
Un click care a cutremurat lumea. Ce a însemnat asta pentru mine personal a fost că peste noapte m-am transformat dintr-o persoană privată la una umilită public la nivel mondial. Am fost „pacientul zero” în pierderea reputației personale la scală globală, aproape instantaneu. Aceasta grabă de a judeca, activată de tehnologie, a condus la o mulțime de „aruncători cu pietre" virtuali. Desigur, a fost înainte de rețelele de socializare, dar oamenii puteau comenta online, puteau trimite email-uri și, desigur, puteau trimite glume răutăcioase. Sursele de știri au postat fotografiile mele peste tot pentru a vinde ziare, bannere publicitare online și pentru a ține oamenii în faţa televizorului.... Am fost etichetată drept târfă, vagaboandă, prostituată, pițipoancă și, desigur, femeia aceea. Mulți m-au văzut, dar puțini m-au cunoscut. Și înțeleg: era simplu să se uite că acea femeie era dimensională,
05:33
că avea un suflet, care era cândva intact. Acum 17 ani, nu exista un termen pentru ce mi s-a întâmplat. Acum i se zice „cyberbullying”, hărțuire online. Astăzi vreau să împărtășesc cu voi puțin din experiența mea, să vorbesc despre cum acea experiență mi-a definit observațiile culturale.
și cum sper ca experiența trecutului meu să ducă la o schimbare din care să rezulte mai puțină suferință pentru alții. În 1998, mi-am pierdut reputația și demnitatea.
06:14
Am pierdut aproape totul, și aproape mi-am pierdut viața...
Nu era ceva ce se întâmpla frecvent în 1998. Prin asta mă refer la furtul vorbelor, al acțiunilor private ale cuiva, a conversațiilor sau a fotografiilor și distribuirea lor publică, fără permisiune, fără context, și fără compasiune.
Sărim 12 ani, în 2010, apărea mass-media pe rețele sociale. Apăruseră mult mai multe exemple ca al meu, fie că persoana respectivă făcuse sau nu o greșeală, și acum sunt implicate persoane publice și private. Pentru unii, consecințele au fost dezastruoase.
09:25
Vorbeam la telefon cu mama mea în septembrie 2010 despre știrea că un student de anul I de la Rutgers University, Tyler Clementi -- blând, sensibil, creativ -- a fost filmat în secret de colegul lui de cameră având relații intime cu alt bărbat. Când s-a aflat online, au început ridiculizarea și
umilirea. După câteva zile, Tyler s-a aruncat de pe podul George Washington și a murit. Avea 18 ani.
10:06
Mama mea era atât de afectată de povestea lui Tyler și a familiei lui și suferea cu adevărat, într-un fel pe care nu îl înțelegeam. În final am realizat: ea retrăia 1998. Retrăia momentele când veghea la patul meu în fiecare noapte, retrăia cum mă obliga să fac duș cu ușa de la baie deschisă, retrăia o perioadă în care părinții mei se temeau că aș putea fi umilită de moarte la propriu.
10:47
Astăzi, prea mulți părinți nu au avut șansa să intervină și să-i salveze pe cei dragi. Prea mulți părinți au aflat de suferința și umilința copilului lor după ce era prea târziu... Cruzimea nu e ceva nou,
12:58
dar în mediul online e amplificată de tehnologie, e necontroltă și e mereu accesibilă. Ecoul rușinii obișnuia să se extindă doar în familie, în sat, școală sau comunitate. Acum se extinde și în comunitatea online. Milioane de oameni, sub anonimat, te pot răni cu vorbele lor, asta cauzează multă durere. Nu există limite pentru câți oameni te pot observa public și te pot pune la zid. Există un preț foarte personal pentru umilirea publică, iar dezvoltarea Internetului l-a făcut să explodeze.
13:50
De aproape două decenii, am pus semințele rușinii și umilirii publice în solul nostru cultural, online și offline. Site-uri de bârfe, paparazzi, reality show-uri, politica, știrile și, uneori, hackerii, toți „trafichează” rușinea. Asta a dus la desensibilizare și la crearea unui mediu online permisiv care se pretează la batjocură, invadarea intimității și „cyberbullying”. Această schimbare a creat ceea ce profesorul Nicolaus Mills numește „cultura umilirii”. Gândiți-vă la câteva exemple faimoase doar din ultimele șase luni. Snapchat, serivicul folosit în principal de generația tânără, pretinde că mesajele sunt stocate doar câteva secunde. Imaginați-vă ce conținut variat au acestea. O aplicație suplemetară folosită pentru stocarea mesajelor a fost spartă de hackeri și 100000 de conversații personale, poze și video-uri au circulat online și acum au o durată de viață permanentă.

Lui Jennifer Lawrence și altor actori le-au fost sparte conturile iCloud și imagini private nud au fost împrăștiate pe Internet fără acordul lor. Un site de bârfe a avut peste 5 milioane de accesări pentru această postare. Cât despre spargerea Sony Pictures? Documentele care au primit cea mai multă atenție erau email-uri private cu potențial maxim de umilire. În această cultură a umilirii,
15:41
există un alt preț atașat batjocorii publice. Prețul nu măsoară prejudiciul adus victimei, pe care Tyler și mulți alții, în special femei, minorități și membrii comunității LGBTQ l-au plătit; prețul măsoară profitul celor care abuzează de aceștia. Invadarea celorlalți e materia primă, exploatată eficient și fără scrupule, împachetată și vândută pentru profit. A apărut piața, umilirea publică devenind marfa industriei rușinii. Cum se fac bani din asta? Prin click-uri. Mai mare rușinea, mai multe click-uri. Mai multe click-uri, mai mulți bani din reclame. E un cerc vicios. Cu cât accesăm acest fel de bârfă, cu atât devenim mai indiferenți la viețile din spatele ei. Și cu cât devenim mai indiferenți, cu atât accesăm mai mult. Între timp, cineva face bani din suferința altcuiva. Cu fiecare click, facem o alegere. Cu cât ne saturăm cultura cu umilire publică, cu atât aceasta devine acceptabilă și constatăm mai multe comportamente precum „cyberbullying”, batjocură, spargerea conturilor și hărțuire online. De ce? Pentru că toate au umilirea ca fundament. Acest comportament e un simptom al culturii pe care am creat-o. Gândiți-vă.
17:30
Schimbarea comportamentelor începe cu evoluția ideilor. ...
Schimbarea începe din ceva simplu, dar nu e ușor. Trebuie să ne întoarcem la valorile tradiționale: compasiune și empatie. Online avem un deficit de compasiune, o criză de empatie...
19:51
Discutăm mult despre dreptul nostru la liberă exprimare, dar trebuie să vorbim mai mult despre responsabilitatea pe care o implică. Cu toții vrem să fim auziți, dar haideți să recunoaștem diferența dintre a te exprima cu intenție și a te exprima pentru atenție. Internetul este mediul ideal pentru exprimare, A fi empatic online e în folosul tuturor și ajută la crearea unei lumi mai sigure și mai bune. Trebuie să comunicăm online cu compasiune, să consumăm știri cu compasiune, să accesăm pagini cu compasiune. Imaginați-vă cum ar fi să trăiți o zi în profilul altcuiva. Aș vrea să închei într-o notă personală. În ultimele nouă luni, întrebarea primită cel mai des a fost de ce. De ce acum? De ce mă expun? Puteți citi printre rânduri aceste întrebări, dar răspunsul nu are nimic de-a face cu politica.

Răspunsul a fost mereu și este: acum e timpul. E timpul să nu mă mai feresc de trecutul meu. E timpul să încetez să trăiesc cu această stigmă. Și e timpul să îmi revendic povestea.
21:17
Și nu fac asta doar pentru a mă salva pe mine. Oricine suferă din cauza rușinii și a umilirii publice trebuie să știe un lucru: Îi poți supraviețui. Știu că este greu. Poate nu este lipsit de durere, rapid sau ușor, dar poți lupta pentru un alt final al poveștii tale. Să ai compasiune pentru tine. Cu toții merităm compasiune și merităm să trăim online și offline într-o lume mai empatică...