Vorbele care ucid!

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

... fiica mea mi-a pus o intrebare dezarmanta. "Dar cum sa dai, tata, o carte care ti-a placut ?".

Ah! Transmite-i fiicei tale din partea mea o sărutare prea-supusă de mână, aşa cum se cuvine unui suflet curat de viitoare nobilă doamnă. Adică de adevărată femeie creştină.
Da! Aşa pune problema un cititor adevărat, un om cu vocaţia lecturii. Un suflet fidel, statornic, cu sentimente curate şi puternice.

Cartea ne constituie, devine parte din fiinţa noastră, sufletul nostru o iubeşte şi, recunoscător pentru ce am trăit în timpul petrecerii lecturii, aducem recunoştinţă cărţii vorbindu-i, mângâind-o, îngrijind-o, lăudînd-o etc. Ne e greu să o dăm mai departe întrucât face deja parte din fiinţa noastră. Ne constituie. Şi, totodată, ne obligă, cumva, să o rodim, să o înmulţim, să o fructificăm în modul nostru de a fi.
Mă gândesc la Biblie, la Filocalia, de pildă... (şi la multe alte cărţi bune)
Şi îmi amintesc cât de nenorocit se simţea pelerinul (din "Pelerinul rus") când cei doi soldaţi dezertori îi furaseră cărţile. Şi cât de fericit, de împlinit era, atunci când le-a recuperat....

Cărţile sunt duhuri. Ele se logodesc cu duhul nostru şi aspiră la o nuntire nesfârşită.
Cum să te lepezi de duhul care te-a fericit, te-a crescut, te-a trezit etc.?
Ghicesc aici şi un semn al omului cu vocaţia prieteniei...

*

Şi tocmai din aceste motive, când totuşi oferim o carte pe care am citit-o şi iubit-o, înţeleg că iubim jertfelnic pe cel căruia i-o dăruim.