Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[tabitha]

Ne întoarcem în timp cu mai bine de 115 ani, pentru a povesti o întâmplare frumoasă, care arată de ce Dobrogea noastră este un pământ deosebit, un loc în care oamenii de etnii sau religii diferite pot trăi în pace şi armonie. După ce România a câştigat Războiul de Independenţă, în tărâmul dintre Dunăre şi Mare, statul a început să investească în construirea de biserici pentru românii creştini. Erau însă vremuri tulburi şi ca şi astăzi, adesea, nu se găseau bani destui pentru finalizarea proiectelor importante.

Unul dintre lăcaşurile de cult începute de stat era Catedrala Ortodoxă (aşa se numea în proiect) din Medgidia /Carasu, unul din marile oraşe dobrogene şi care era clădită pe ruinele unui fost castru roman. Lucrările fuseseră începute în 1890, dar s-au oprit la un moment dat, pentru că banii de la Bucureşti nu mai veneau. La acea vreme, primarul urbei era un tătar, Kemal Agi Amet. Fără să stea prea mult pe gânduri şi supărat că ai săi concetăţeni creştini nu îşi au biserica promisă, musulmanul a plecat la Bucureşti. A intrat în audienţă la ministrul culturii, Take Ionescu şi a început să îl certe într-o română aproximativă şi plină de culoare, cuvintele sale rămânând consemnate în documentele vremii: “Domn menistră, la mine primar Medgidia este. Acolo ai ceput biserica pentru creştini, ai făcut temelia, ama para pusin (n.r.dar bani puţini) şi nu putem merge mai departe. Treba dau ajutor ispraim a la Biserica”.

Take Ionescu îi răspunde tătarului că nu există destule fonduri, dar acesta nu renunţă, continuând în acelaşi stil: “La mine tatar musulman este, la tine urman (român) şi cristian este. La mine vrei facem biserică Medgidia, la tine nu vrei? Ruşine bre, aman, aman!” Ministrul nu poate face faţă acestui argument şi în doar câteva zile ale acelui an 1898 se găsesc bani, (aprox 10.000 de lei – o avere la acea vreme) pentru terminarea bisericii de la Medgidia. Astăzi, ştim acest lăcaş de cult sub numele de “Biserica Sfinţii Apostol Petru şi Pavel”, una dintre cele mai frumoase din Dobrogea.

Primarul Kemal Agi Amet a rămas în memoria urbei ca un edil harnic şi inimos, a cărui primă grijă a fost aceea de a-şi ajuta cetăţenii, fie ei români, turci sau tătari, fie ei creştini sau musulmani. În anul 2006, Kemal Agi Amet a fost declarat post-mortem cetăţean de onoare al oraşului, iar o stradă din localitate îi poartă numele…

Cristian Cealera

Surse bibliografie – Aurelia şi Ştefan Lăpuşan – „Monografia Medgidia Carasu” – Ed. Muntenia 1996; Mehmet Ali Ecrem – “ Opere alese”

[cristiboss56]

Pentru mine, care aveam patruzeci şi trei de ani, anul 2001 a fost foarte greu, deoarece în luna noiembrie am fost diagnosticată cu „metropatie hemoragică, fibrom uterin”. Am urmat tratamentul prescris de medicul de la Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central din Bucureşti şi de la Policlinica Elias (C.M.D.T.A.), dar starea mea de sănătate se înrăutăţea din zi în zi. Am făcut foarte multe ecografii la doamna doctor Tatomir Adina - Maria şi de fiecare dată mi se spunea că nu este bine. Simţeam şi eu acelaşi lucru şi nu ştiam dacă voi mai trăi. Dar Bunul Dumnezeu, care lucrează prin sfinţii Săi „doctori fără de arginţi”, m-a tămăduit într-un mod miraculos.
După un an mi s-a produs o hemoragie care a durat optsprezece zile, nu mai puteam merge pe picioare, şi atunci am intrat în panică. Am apelat la o salvare de la Policlinica Elias. Mi s-a spus că nu pot să-mi trimită salvarea pentru că atunci, în noiembrie 2002, sosise preşedintele Americii şi trebuia să-i asigure securitate şi asistenţă medicală. Am rugat-o pe verişoara mea, care lucra şi ea la o policlinică, să vină cu un taxi pentru că mă simţeam foarte, foarte rău. Dar, spre bucuria mea, ea a venit însoţită de salvare, pentru că persoana la care trebuia să ajungă salvarea îşi rezolvase cazul.
Am mers la Policlinica Elias cu salvarea şi când am intrat în cabinet doctoriţa m-a certat, spunându-mi că se mira cum de mai trăiesc după atâta hemoragie. Am fost consultată şi mi-a zis că trebuie urgent să fac operaţie pentru că dau în septicemie şi mor. Mi-a făcut biletul de trimitere la Spitalul Elias, dar eu, ştiind că nu am posibilităţi financiare pentru a face această operaţie am întrebat-o ce consecinţe are şi dânsa mi-a spus că îmi va scoate totul, eliminând fibromul.
Am mulţumit bunului Dumnezeu pentru tot, am luat biletul de trimitere şi m-am îndreptat spre casă, gândindu-mă ce voi face. Seara, cu credinţă şi nădejde în Bunul Dumnezeu şi în Sfânta Fecioară Maria, m-am rugat din tot sufletul. „Doamne, ştiu că mă iubeşti, te rog să ai milă şi de mine, păcătoasa, să-mi alini durerile şi, dacă mai am treburi pe Pământ, te rog să mai îngădui să trăiesc, iar dacă nu, să mor făcând voia Ta!”
Am adormit şi la ora 3.00 noaptea m-am trezit cu o lumină puternică în cameră şi cu un miros de bună mireasmă. Am constatat că hemoragia se oprise, semn că nu trebuia să mai fac această operaţie. Mai târziu am ajuns la Mănăstirea Curtea de Argeş, la Sfânta Muceniţă Filofteia, cu o prietenă, la Sfântul Maslu şi la plecare am luat Acatistul Sfinţilor doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian şi pe al Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul. Am citit Acatistul Sfântului Nectarie şi vineri am mers la Mănăstirea Radu Vodă, la moaştele sfântului, să mă rog. „Sfinte Nectarie, te rog să mijloceşti la Bunul Dumnezeu, Iisus Hristos şi Sfânta Fecioară Maria să fiu şi eu ajutată în această suferinţă grea. Nu ştiu cine eşti, dar te rog să faci şi tu cu mine ce a făcut Dumnezeu cu tine”. Am fost miruită cu ulei din candela Sfântului Nectarie şi am simţit o pace, o linişte şi o bucurie deplină.
Vineri seara mi-a apărut Sfântul Nectarie în vis. M-a mângâiat şi mi-a spus: „Gheorghiţa, în această noapte te-am operat eu, a fost de faţă Măicuţa Domnului, ţi-am scos afară tot ce era mai rău (fibromul). Te rog să mergi la doctoriţa Maria Adina să-ţi facă o ecografie şi ai să vezi că nu mai ai nimic”.
Am rămas foarte mirată pentru că într-adevăr, mă simţeam foarte bine. Am mers la Policlinica Elias şi, urmând Sfântului Nectarie, am rugat-o pe dânsa (pe doctoriţa Maria Adina) să-mi facă o ecografie, dar nu i-am spus ce mi s-a întâmplat în vis.
A început să-mi facă ecografia şi să-mi spună că se bucură că m-am operat pentru că operaţia este cicatrizată şi nu mai există acel fibrom. Nu mai am nimic.
Am început să plâng şi să-I mulţumesc Bunului Dumnezeu, Sfintei Fecioare şi Sfântului Nectarie pentru tot ajutorul primit.
Deşi au trecut opt ani de când s-a petrecut acest miracol cu mine, încă mi se pare incredibil - pentru că nu mai am nimic! Bun este Dumnezeu şi minunate sunt lucrurile Lui, prin sfinţii Săi aleşi. Slăvit să fie Domnul întru sfinţii Săi!
(Gheorghiţa Ozunu, Bucureşti)
(Sfântul Nectarie minuni în România, ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, 2010, pp. 140-142)

[cristiboss56]

La chilia „Sfântul Hrisostom” ce ţine de Schitul „Sfântul Pantelimon” (Mănăstirea Cutlumuş) din Muntele Athos a trăit în urmă cu mai mulţi ani părintele Daniel. Acesta, timp de 20 de ani, a fost bolnav şi a avut dureri de cap şi de spate, probleme cu rinichii şi inima, probleme la picioare şi, uneori, dureri în tot trupul. Deşi a mers de multe ori la medici şi a făcut numeroase radiografii, rezultatul a fost mereu acelaşi. Doctorii nu au putut găsi nici o explicaţie fizică pentru boala lui. Părintele Daniel a continuat să-şi poarte suferinţele bolilor, negăsind nici un medic sau om de ştiinţă care să-l poată ajuta.
Într-un an, pe 27 iulie, în timpul privegherii de Sfântul Pantelimon, părintele Daniel s-a rugat Sfântului Pantelimon cu lacrimi în ochi şi s-a închinat zicând: „Sfinte al lui Dumnezeu şi ocrotitorul Schitului nostru, tu care eşti doctor şi pentru dragostea lui Hristos ţi-ai vărsat sângele, arată dragostea ta şi mijloceşte către Domnul Hristos să-mi dea tămăduire, ca astfel cu sănătate să pot slăvi şi să cânt numele Său la priveghere”.
Acestea zicându-le, părintele Daniel a aţipit din pricina oboselii. Atunci l-a văzut într-o vedenie pe Sfântul Pantelimon îngenunchind în faţa tronului lui Dumnezeu şi mijlocind pentru sănătatea lui Daniel. Părintele Daniel a auzit pe Domnul Hristos spunând Sfântului Pantelimon: „Frate al meu, Mare-Mucenice Pantelimon, crezi că eşti mai milostiv decât Mine? Crezi ca iubeşti omenirea mai mult decât Mine? Din dragoste pentru Mine Ţi-ai vărsat sângele, dar Eu nu Mi-am vărsat sângele şi încă Îmi vărs sângele în fiecare zi pentru mântuirea sufletelor oamenilor? Să ştii că este voia Mea atunci când se întâmplă de multe ori ca trupul să sufere, pentru ca sufletul să fie mântuit. Acesta este calea prin care voiesc ca mulţi oameni să se mântuiască.”
Când fratele Daniel a auzit acest lucru, s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, a mulţumit Sfântului Pantelimon pentru mijlocirea sa, şi îndată a simţit cum o povară mare a fost ridicată de la el şi a înţeles că trebuie să îndurăm crucea şi situaţia bolilor noastre cu răbdare, bucurie şi mulţumire.

[cristiboss56]

Editat . . .

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de tabitha

... cuvintele sale rămânând consemnate în documentele vremii: “Domn menistră, la mine primar Medgidia este. Acolo ai ceput biserica pentru creştini, ai făcut temelia, ama para pusin (n.r.dar bani puţini) şi nu putem merge mai departe. Treba dau ajutor ispraim a la Biserica”.

Take Ionescu îi răspunde tătarului că nu există destule fonduri, dar acesta nu renunţă, continuând în acelaşi stil: “La mine tatar musulman este, la tine urman (român) şi cristian este. La mine vrei facem biserică Medgidia, la tine nu vrei? Ruşine bre, aman, aman!” Ministrul nu poate face faţă acestui argument şi în doar câteva zile ale acelui an 1898 se găsesc bani....

Colegii noştri forumişti care luptă pentru menţinerea neîntinată a adevărului, oare nu mult se vor bucura că au găsit, în sfârşit, pe bază de documente, urmele primului ecumenist?
Aflăm deci că mişcarea ecumenistă (posibil şi mişcarea americană New-Age) îşi are originile la Medgidia, iniţiatorul fiind un tătar. Acest cetăţean de origine incertă, mongolo-turco-turanică, trebuie văzut ca începătorul tuturor neregulilor care s-au abătut începînd cu Medgidia încoace, asupra noastră, a bieţilor creştini şi nu numai. După cum aflăm, a fost, evident, vorba despre bani!
Iartă-i, Doamne, păcatele acestui tătar!

P.S. Să ierte Domnul şi păcatele celui de-al doilea ecumenist (vedem cum un rău nu vine niciodată singur), ale lui Take Ionescu, Amin!

[cristiboss56]

Odată, povesteşte un fiu duhovnicesc al său, l-am dus pe un oarecare cunoscut de-al meu să se spovedească. Când a ieşit de la spovedanie, era deznădăjduit. – Nu voi mai veni aici, îmi spune.
– De ce? l-am întrebat.
– lată, îmi răspunde, când i-am spus că merg cu femei, m-a întrebat câţi ani am. I-am spus că am 25. Şi a continuat: „Ai înţeles cum au trecut aceşti 25 de ani?”. Nu, i-am răspuns. „Ei, vor trece alţi 25, şi poate încă 25, fără să pricepi cum, şi apoi vei muri. Şi când te vei afla înaintea lui Hristos, te va întreba: Eu am venit şi M-am răstignit pentru tine. Tu ce-ai făcut pentru Mine? Ai făcut trupul tău, care este Biserică a Sfântului Duh, mădulare ale desfrânării.
Cunoscutul meu mi-a spus şi altele din discuţia lui cu Stareţul şi eu m-am mâhnit; desigur, nu pentru că nu a fost de acord cu poziţiile Părintelui Epifanie, ci pentru că, după gândul meu, de ce Stareţul n-a tras cârligul undiței mai discret, ca să nu fugă deznădăjduit cunoscutul meu.
A doua zi am mers şi l-am aflat pe Părintele Epifanie şi i-am făcut cunoscută problema:
– Ascultă, fiule, mi-a spus, Sfânta Mărturisire este Taina pocăinţei. Asta înseamnă că omul care vine la ea se consideră pe sine vrednic „de moarte” şi că este gata să primească cu uşurinţă şi asprimea, şi mustrările duhovnicului său. Dacă cineva n-a conştientizat ce este Taina aceasta, ci crede că mărturisirea este să discute cu duhovnicul nedumeririle lui, sau să-şi spună durerea ca să fie mângâiat sau că este un fel de întâlnire cu un oarecare psiholog, atunci lucrul nu e clar, deoarece n-a înţeles adevăratul scop şi sensul Tainei. În orice caz, spune-i să vină să discutăm.
L-am aflat în cele din urmă pe acest cunoscut al meu şi când i-am făcut cunoscută discuţia pe care am avut-o cu Stareţul şi i-am spus că mergem într-o zi să-l vedem, mi-a dat următorul răspuns, care a demonstrat înţelepciunea şi poziţia dreaptă a Stareţului privitoare la tema sus-zisă:
– Dar ce să mergem să spunem? Omul are dreptate. Dacă nu am drept scop să mă opresc de a merge cu femei, nu are sens o astfel de întâlnire.
(Arhimandrit Epifanie Teodoropulos, Crâmpeie de viață, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 121-122)

[cristiboss56]

Vino în chilie, să o binecuvântezi pentru mine!, m-a chemat gheronda.
Eu, să binecuvântez chilia celui binecuvântat, m-am gândit! Necurăţitul să sfinţească pe cel curat!
Am intrat în chilie încet, cu mare grijă. În chilia unui pustnic intri cu teamă, ca într-un loc de taină. Era murdar, neîngrijit. Dar acestea sunt lucruri fără importanţă pentru „atletul lui Hristos”. Cum să găseşti timp pentru un astfel de lucru? Mi-a adus apă şi puţin rahat, semne ale dragostei lui. Într-adevăr, în pustia aceea înţelegi dragostea curată şi sinceră. Întreaga inimă a monahului se regăseşte pe tava aceea mică cu puţină apă şi dulceaţă! El îţi dăruieşte totul.
‒ Ai venit din lume?
‒ Da.
‒ Cum e acolo?
Aceasta e întrebarea obişnuită pe care o auzi la Athos. De această dată, totuşi, este de mare importanţă. Asta pentru că cel ce a întrebat a lăsat lumea ce se îndreaptă spre distrugere, acum cincizeci de ani, şi nu s-a mai întors. Deci, pustnicul ştie foarte bine ce înseamnă „lumea”. Este zidirea lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp devine înşelătoria celui rău. Nu l-a înşelat diavolul pe Adam folosind lucrarea mâinilor Lui? Câţi dintre noi nu păţesc la fel?
‒ Lumea, gheronda, s-a îndepărtat de Dumnezeu. Nu-şi mai aminteşte de El, nici nu mai trăieşte după poruncile Lui. Bisericile sunt goale, în schimb toate locurile diavolului sunt pline. Oamenii şi-au părăsit duhovnicii şi au umplut spitalele de boli mintale. Slujbele (serviciile) lor le aduc numai nelinişte şi toate grijile lor sunt lumeşti. Azi avem alegeri, mâine guvernul cade, poimâine mitinguri. Citesc doar ziare şi sunt indiferenţi faţă de Scriptură. Ore întregi urmăresc filme inspirate de diavol, care îi adorm, şi nu învaţă din Vieţile Sfinţilor...
‒ O, lumea aceasta nefericită, a răspuns pustnicul. E condusă de către diavol. Zilnic aduce lucruri şi întâmplări ca să alunge amintirea lui Hristos din mintea oamenilor. Îi face să nu se mai uite la ei înşişi şi să nu le mai pese de necurăția lor lăuntrică. Îi face mai interesaţi de alţii de cât de ei înşişi. Aceasta este fuga de la Dumnezeu şi teama despre care ai vorbit mai devreme. Adam a păcătuit, s-a ascuns, a fugit de la Dumnezeu şi apoi au urmat toate suferinţele. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii. Mă rog fierbinte pentru mântuirea întregii lumi. „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine şi de lumea Ta”. Toată noaptea mă rog ca Dumnezeu să-Și arate mila Sa către lume. Aceasta este menirea noastră în aceste vremuri tulburi. Sorţii cad asupra noastră să devenim mucenici.

(Mitropolitul Ierothei Vlahos, O noapte în pustia Sfântului Munte ‒ Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, traducere de Călin Cosma, Maxim Monahul și Radu Hagiu, Editura Predania, București, 2011, pp. 44-45)

[cristiboss56]

Pe drumul ce duce de la Stavranikita la Karyes, la o mică distanță de locul de închinare din partea stângă a drumului, porneşte o cărare care străbate o pădure de arbuşti, urcă şi coboară pe un teren neregulat şi ajunge la o Colibă împrejmuită cu un gard de sârmă împletită. Lângă poartă se aflau o cutie cu o tăietură la fel cu cea poştală şi o bucată de carton pe care scria: „Însemnaţi pe hârtie ce vreţi să discutăm şi băgaţi-o în cutie. Vă veţi folosi mai mult de rugăciune decât de discuţie.” În partea de sus a porţii era prins capătul unei sârme lungi care ajungea până la uşa Colibei şi de care era legat un clopoţel ce îl înştiinţa pe Stareţ de sosirea unor închinători. În curtea spaţioasă se aflau câţiva măslini şi puțină viţă-de-vie. În partea stângă a cărării era depozitată o stivă de lemne. Le aşezase acolo ca să nu fie văzut când mergea de la chilie la atelier. Înainte de a ajunge la Colibă, pe partea dreaptă, sub un măslin se aflau o măsuţă şi două-trei scaune improvizate, arhondaricul lui de vară. În stânga era mormântul Părintelui Tihon, pe care Stareţul sădise rozmarin ca să nu se calce peste el.
Trei-patru trepte conduceau pe un hol care se afla înaintea intrării, între casă şi zidul unei terase. Holul era închis cu uşi la ambele capete ca să oprească curentul. În stânga era o bucătărie primitivă: o scobitură în zidul terasei atât cât să încapă o cratiţă, iar dedesubt un loc ca să aprindă focul. Exista un mic şopron înainte de intrarea în colibă. Închinătorul, trecând prin uşa de la intrare, ajungea într-un hol lat de un pas şi lung de trei, care era luminat de o fereastră mică. Drept înainte se afla chilia Stareţului, iar în stânga, bisericuţa Cinstitei Cruci cu trei-patru icoane în catapeteasmă, o strană, un analog şi nimic altceva. O simplitate impresionantă.
Câţiva metri mai la vest de intrare era o altă uşă exterioară care ducea la atelierul lui şi la arhondaric. Acesta era o chilie mică şi săracă, având tavanul nu prea înalt, făcut din trestie şi pământ, cu două paturi foarte înguste, foarte puţin despărţite între ele, încât abia putea să încapă un om.
Micuţa Colibă a Cinstitei Cruci nu avea posibilitatea de a găzdui mulţi închinători. Pe lângă aceasta Stareţul, vrând să-şi respecte programul său isihast, găzduia cu discernământ, numai atunci când socotea că este nevoie.
În epistola sa din 21 decembrie 1971, scria: „...Am toată bunăvoinţa să vă găzduiesc la săraca mea Colibă şi să fiu al vostru nu jumătate, ci în întregime. Oricând voiţi să veniţi, să nu pregetaţi (căci de voi afla că pregetaţi, mă voi mâhni), numai că acum, iarna, la colibă pot găzdui numai unul. Din nefericire coliba mea nu este de acord cu inima mea.”
În partea de răsărit a colibei era un bazin cu apă de ploaie, care venea de pe acoperiş pe uluce. Din aceasta bea şi oferea şi la închinători. Mai încolo se afla un alt bazin mai mare şi descoperit, cu apă pentru irigat pe care nu o folosea niciodată, pentru că nu cultiva nimic în gradină.
Viaţa Stareţului la Coliba Cinstitei Cruci se desfăşura în felul următor: Spre seară se odihnea două-trei ore și se deştepta aproape de miezul nopţii. Tăcea, priveghea şi se odihnea puţin dimineaţa, înainte de a se lumina de ziuă. Ziua, dacă nu avea vizitatori, făcea lucru de mână: iconiţe şi cruci ştanţate. În timpul ce îi mai rămânea citea, se ruga şi răspundea la multele scrisori pe care le primea de la creştini, în care rugau să facă rugăciune pentru ei sau îi cereau sfatul în diferite probleme grele. Scria multe ore în timpul zilei, iar atunci când înnopta, continua să scrie la lumânare. Dar scrisorile se înmulţeau tot mai mult. Pentru aceasta, prin anul 1977 s-a hotărât să nu mai răspundă în afară de cazuri urgente şi grele. A făcut cunoscut lucrul acesta unora, dar au aflat şi alţii. Despre aceasta Stareţul explica: „Cum am pornit să fac cele ale călugăriei. Văd însă că aceasta mă depărtează de la scopul meu”. Dar cu toate acestea nu a încetat să se roage pentru cei care trimiteau scrisori. Stareţul a redus corespondenţa ca să-i rămână mai mult timp pentru rugăciune, pe care o considera a fi cel mai mare prinos al monahului pentru lume.
De altfel, viaţa lui simplificată neînchipuit de mult îi dădea posibilitatea să-şi afierosească aproape tot timpul pentru cele duhovniceşti şi pentru toţi cei care aveau nevoie de ajutor duhovnicesc. Dar, odată cu trecerea timpului, se înmulţeau tot mai mult închinătorii, care îi răpeau foarte mult timp cu problemele lor. Într-o epistolă scria: „Odată eram răcit şi aveam febră. Pe de o parte închinătorii îmi ridicau temperatura, dar pe de altă parte nu mă lăsau să mor, pentru că nu-mi lăsau timp”.
Din această pricină Stareţul se afla în dilemă: Să rămână acolo sau să meargă din nou la Sinai sau în altă parte pentru linişte? Dar nu s-a grăbit, ci a făcut rugăciune, ca să nu facă „de capul lui”, şi a văzut că voia lui Dumnezeu era să rămână acolo. „După cum se vede, aici voi înfrunta greutăţile... Pentru aceasta voi împrejmui tot locul din jurul Colibei cu plasă de sârmă.” (fragment din epistola din 9 mai 1975).
Pentru o vreme, două zile pe săptămână (miercurea şi vinerea) se zăvora. Nu deschidea la nimeni, ci postea, se ruga şi făcea lucrare duhovnicească fină în sine însuşi. În partea de jos a Colibei, în pădure, lângă un izvoraş, îşi improvizase o colibă mică, acoperită cu tablă, în care se retrăgea uneori pentru mai multă linişte. Când se întorcea, lua însemnările închinătorilor şi făcea pentru ei rugăciune din inimă.
De obicei mergea la mănăstire (Stavronikita) la Sfânta Liturghie şi se împărtăşea. Însă uneori făcea şi la bisericuţa lui Sfânta Liturghie sau mergea la alte chilii pentru a se împărtăşi.
Aduna măsline şi uneori, cu o presă primitivă şi originală, inventată şi făcută de el însuşi, scotea puţin ulei pentru candelele bisericuţei lui. Dădea măsline la pustnicii săraci şi la călugării bătrâni din Kapsala. Îi vizita pentru a se folosi duhovniceşte şi îi ajuta cu tot ce putea.
Nu făcea mâncare gătită decât foarte rar, atunci când găzduia pe cineva. Odată a găzduit un tânăr cunoscut lui şi de aceea s-a hotărât să facă puțină mâncare gătită. A pisat puțină linte, a adăugat puţin orez, le-a pus într-o cratiţă cu apă şi a aprins focul cu câteva vreascuri uscate. Apoi s-au aşezat puţin mai departe şi au început să vorbească. Tânărul a crezut că Stareţul a fost captivat de discuţie şi a uitat de mâncare, însă peste puţin timp ea a fost gata. Nu a fost nevoie nici măcar să amestece in ea, atât de simplă era mâncarea lui.
Au făcut Vecernia cu Rugăciunea lui lisus, tânărul in bisericuţă, iar Stareţul în chilia lui, unde a citit şi Canonul Maicii Domnului din Bogorodicină (Theotokarion). După aceea Stareţul i-a dat tânărului să mănânce şi a început să-l sfătuiască cu dragoste părintească. Deşi mâncarea era fără ulei, era foarte gustoasă. O impresie deosebită a pricinuit tânărului umilinţa cu care Stareţul a rostit rugăciunea mesei. S-a adunat în sine însuşi ca şi cum s-ar fi desprins de cele de pe pământ şi s-ar fi înfăţişat înaintea lui Hristos. După cină Stareţul a ieşit să hrănească animalele sălbatice chemându-le pe fiecare pe nume.
Pe la apusul soarelui au rostit timp de o oră în curtea chiliei Rugăciunea lui Iisus, iar după ce Stareţul l-a dus pe tânăr la arhondaric, s-a retras în chilia lui.
În această Colibă săracă din Kapsala se nevoia Stareţul „în groapa cea mai de jos” (Psalmi 87, 6), dar cu petrecere înaltă, cu rugăciune neîncetată, singur cu Singurul Dumnezeu şi hrănit cu harul Său. Cu totul lipsit de cele materiale şi de comodităţi, dar bogat în virtuţi şi în harul dumnezeiesc. Se topea pe sine în nevoinţă şi odihnea duhovniceşte pe fiecare om. Suferea pentru durerea şi păcatele oamenilor, dar în acelaşi timp le dăruia bucurie şi mângâiere. Se lupta cu diavolii, vorbea cu Sfinţii, avea familiaritate cu animalele sălbatice şi ajuta duhovniceşte pe oameni.
Stareţul, după ce a petrecut unsprezece ani de nevoinţă şi de jertfire pentru aproapele la Coliba „Cinstitei Cruci”, s-a hotărât să se mute, dintr-un motiv duhovnicesc, la o altă chilie. La 27 februarie, ziua în care i s-a arătat Sfânta Eufimia, a aflat, la îndemnul bătrânului Ioachim, Coliba "Panaguda", care până atunci fusese casa în care stătea cel responsabil cu via Sfintei Manastiri Kutlumus.
(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005, pp. 192-197, p. 261)

[cristiboss56]

Minunea reînnoirii aluatului la Praznicul Înălţării Cinstitei Cruci la Mănăstirea Dionisiu



Aceasta este o minune care se săvârşeşte în fiecare an, de veacuri, dar pe care puţini o cunosc.

În timpul sărbătoririi Înălţării Cinstitei Cruci, după doxologie, preotul ţine în mâini Cinstita Cruce şi iese prin uşa diaconească de miază-noapte, în urma paracliserilor care poartă lumânări aprinse.
În anul 1959, la Mănăstirea Dionisiu din Sfantul Munte, după ce s-a rostit prima ectenie a slujbei tradiţionale a Înălţării Cinstitei Cruci, care se săvârşeşte în mijlocul bisericii, când preotul se îndrepta spre partea cealaltă a analogului ca să rostească ectenia a doua, s-a apropiat de el brutarul mănăstirii, părintele Arsenie, ţinând în mână un vas cu puţin aluat făcut din făină şi apă, pe care l-a pus sub discul cu Cinstita Cruce.
Văzând aceasta, unul din bătrânii cu care stăteam la strana dreaptă, s-a supărat şi mi-a spus cu glas şoptit:
– Părinte Lazăre, ce face nerodul acela? De ce încurcă slujba?
– A uitat să pună aluatul la vremea potrivită şi de aceea se sileşte acum să-l pună sub Cinstita Cruce. Trebuia să-l pună din timp, fără să deranjeze, dar şi acum harul Cinstitei Cruci va lucra ca aluatul să devină maia (drojdie) nouă.
Aceasta este o minune care se săvârşeşte în fiecare an, de veacuri, dar pe care puţini o cunosc.
Aflând acestea, bătrânul care îl dispreţuise pe părintele Arsenie, a rămas uimit şi se minuna de lucrarea Cinstitei Cruci. Apoi i-au mai povestit despre această minune şi alţi monahi şi mai ales prescurarul mănăstirii, monahul Sofronie, care i-a mărturisit că, atunci, când pentru prima dată a pus aluatul sub Cinstita Cruce, a fost cuprins de multă neîncredere si s-a îndoit că va crește și se va face maia nouă.
„Însă, – o, străină minune! – părintele meu, i-a spus acela, spre deplina mea încredinţare, în aceeaşi zi, după ce s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie, am mers la prescurărie, unde pusesem aluatul, şi descoperind cu multă neîncredere şi îndoială vasul, am văzut că este plin şi se revărsa şi în afară. Atunci m-am minunat, mi-am făcut semnul crucii şi am slăvit pe Domnul, Căruia I-am cerut iertare pentru necredinţa mea de mai înainte.
Iar aceasta s-a făcut în mod deosebit pentru necredinţa mea, deoarece, aşa cum mi-au spus monahii care ştiau ce se întâmplă de obicei, în prima zi creşte numai foarte puţin. Apoi o frământă cu altă făină, iar a doua zi creşte atât de mult, încât se revarsă din vas.”
Am amintit această minune, deşi multora le este cunoscută, pentru că dintotdeauna au existat oameni ca Toma necredinciosul, dar şi pentru a afla despre ea şi generaţiile viitoare, a căror credinţă numai Dumnezeu ştie cât de fierbinte va fi.


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri Dionisiate, traducere de ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 168-169)

[cristiboss56]

În 1945, sfintele moaște ale Sfintei au făcut minuni când a izbucnit incendiul în pădurile de la Sfânta Mănăstire Iviron. Vântul a suflat cu putere și focul în câteva ore a ajuns la granița care separă mănăstirile Ivirilor de Filotheou, Xiropotamu și Simonos Petras. Toți credeau că pădurile se vor distruge. Părinții simonopetriți au alergat repede la locul incendiului luând cu ei și sfintele moaște ale Sfintei Maria Magdalena. Nimeni nu putea să se apropie de incendiu deoarece exista frica de a fi înconjurat de focul năvalnic. În ciuda acestui fapt, minunea s‐a făcut. De cum s‐au apropiat frații cu sfintele moaște în fața focului, îndată s‐a tăiat drumul focului și până la locul în care preoții au săvârșit sfințirea și canonul paraclis al Sfintei Maria Magdalena, incendiul s‐a stins complet spre marea uimire a părinților care se adunaseră acolo și de la alte patru mănăstiri ca să ajute.