GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

Domnul Dumnezeu, Preamilostivul, sa va binecuvanteze; Domnul sa va ajute, Domnul sa va pazeasca de tot raul, Domnul sa va umple de bucurie duhovniceasca; Domnul, ca un bun si iubitor de oameni, sa va ierte de pacate si in Rai cu dreptii sa va primeasca! Binecuvanteaza Doamne pe robii tai acestia si rugaciunea lor, si dragostea lor, si credinta lor si bucuria lor, si smerenia lor, si rabdarea lor. Binecuvanteaza Doamne si osteneala lor si casuta lor, si painea lor, si copii lor si viata lor si bun sfarsit le daruieste, iar dincolo un coltisor de Rai le daruieste, ca binecuvantat esti in veci. Amin! Drum bun, mergeti sanatosi. Sa ne intalnim la usa Raiului!"

http://m.crestinortodox.ro/sfaturi-d...ta-150966.html

..........Imi cer iertare pentru cadere.

[delia31]

Cele trei perioade ale vietii duhovnices™ti
Conferinta Părintelui Zaharia Zaharou, de la Manastirea Essex, UK, din octombrie 2015, de la Iasi

Viata duhovnicească este asemeni unei sfere€œ, spunea adeseori Părintele Sofronie. Întocmai cum fiecare punct de pe suprafata sferei ne pune în contact cu întreaga sferă, la fel s™i fiecare virtute pe care o lucrăm ne face părtas™i plinătăt›ii harului de viată dătător al lui Dumnezeu.

Fiecare întâlnire a noastră cu Dumnezeu, fiecare atingere a Lui de inima noastră, ne dăruies™te în acelasi timp curăt›ire, luminare si îndumnezeire, iar aceste daruri le putem primi în chip deplin chiar de la începutul viet›ii noastre întru El.

Părintele Sofronie spune că unii oameni primesc harul cel dintâi în măsura desăvârs™ită a sfint›ilor, chiar înainte ca ei să înceapă a se lupta cu firea lor căzută s™i cu patimile. Staretul numes™te acest har, harul pascal, pentru că în lumina lui ni se descoperă un anumit chip de viet›uire în care gustăm din roadele fiecărei virtut›i dumnezeies™ti.

În general, atunci când vorbea despre viata duhovnicească, Părintele Sofronie se ferea să formuleze scheme, sau să alcătuiască sisteme, cunoscând din cercare faptul că experientele duhovnices™ti nu pot fi îngrădite în hotarele înguste ale logicii omenes™ti, iar fiecare om îs™i are propria-i cale către Dumnezeu, potrivit năzuint›ei lui spre desăvârs™ire.

Totus™i, uneori si Părintele Sofronie recurgea la anumite imagini s™i modele, pentru a-s™i ilustra mai bine ideile în legătură cu anumite teme duhovnices™ti.

Astfel, observând că unele fenomene se repetă în viata oamenilor de-a lungul veacurilor, el împărt›ea viata duhovnicească în trei etape sau perioade distincte.

Prima etapă este cercetarea Duhului Sfânt, atunci când omul încheie un legământ cu Dumnezeu.
Cea de-a doua, o îndelungată s™i grea nevointă, după ce Domnul s™i-a retras harul de la noi, iar ultima este redobândirea pentru totdeauna a harului mântuirii.

Staretul spunea adeseori că această călătorie duhovnicească în trei etape, a fost preînchipuită în Vechiul Testament, în viata poporului lui Dumnezeu, Israel. Întâia oara Dumnezeu i-a cercetat pe evrei atunci când le-a dăruit harul trecerii prin Marea Ros™ie, după ies™irea din Egipt. Au urmat apoi patruzeci de ani de încercări si suferint›e în pustie, când Domnul Si-a retras harul de la ei. În cele din urmă harul s-a reîntors, iar ei au mos™tenit pământul făgăduintei.


Părintele Sofronie deosebea aceste trei perioade, mai ales pentru a atrage atent›ia asupra celei de-a doua.
El sublinia nevoia înt›elegerii corecte a acestei perioade, precum s™i a unei dispozitii sufletes™ti corespunzătoare, fără de care nu vom putea trai în chip înt›elept s™i folositor retragerea harului dumnezeiesc.

Staret›ul voia să ne insufle să căutam mereu noi căi de a preschimba această vreme de cercare într-un adevărat eveniment duhovnicesc, să o privim ca pe darul lui Dumnezeu către noi, iar nu ca pe un lucru ce provoacă deznădejde, s™i astfel să ne păzim de nimicitoarea ispita a akediei.

Într-adevăr omul trăies™te retragerea harului ca pe o moarte duhovnicească, un adevărat vid ontologic. Ori de câte ori vorbea despre aceasta, preocuparea principală a Părintelui, era cum să preschimbăm această moarte, această stare de uscăciune duhovnicească, în viata cea fără de stricăciune a lui Dumnezeu.

Staret›ul sublinia faptul că omul duhovnicesc, omul desăvârs™it a parcurs toate aceste trei perioade până la capăt. Recâstigând harul mântuirii în cea de a treia perioadă, el poate să-i ajute acum pe semenii lui de-a lungul aceluias™i drum al nevoint›elor. El a dobândit înt›elegerea duhovnicească, s™i, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, nu poate fi judecat de nimeni, pentru că este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu.

După cum spune Părintele Sofronie, cel ce a izbutit să-si descopere principiul ipostatic, omul devenit persoană, este în stare să judece drept orice experient›ă sau trăire a viet›ii duhovnices™ti, cunoscând taina căii mântuirii pentru fiecare persoană în parte.

[delia31]

Cele trei perioade ale vietii duhovnices™ti
Conferinta Părintelui Zaharia Zaharou, de la Manastirea Essex, UK, din octombrie 2015, de la Iasi

partea 2

Astfel, călătoria fiecărui cres™tin spre desăvârs™ire, spre dobândirea asemănării cu Dumnezeu, începe cu cercetarea harului celui dintâi.
Cu tot›ii am trăit harul primei perioade, fie ca prunci în Sfântul Botez, fie mai târziu, în chip constient ca monahi, sau la tunderea în monahism, ori ca preot›i la hirotonie, sau pur s™i simplu în actul pocăintei noastre, atunci când ne-am întors în sânul Bisericii. Însă cu tot›ii am pierdut acest har minunat trăind în des™ertăciunea lumii acesteia.

Dar, cum ajungem să trăim această primă atingere a lui Dumnezeu de inima noastră, întâia perioada a harului? În negrăita Sa bunătate s™i milostivire, Dumnezeu caută neîncetat spre om, luându-l ca t›inta săget›ilor Lui, s™i cercetându-l în fiecare dimineata (Iov 7, 18), precum spune dreptul Iov.

Domnul Îsi at›inteste privirea asupra făpturii Sale să vadă de nu cumva află în sufletul ei o urmă de bunăvoint›ă, o mică deschizătură, pândind clipa în care omul se întoarce către El cu put›ină înt›elegere s™i smerenie, ca să intre s™i să se sălăs™luiască în inima lui. Neobosit îl as™teaptă Dumnezeu pe om, bătând la usa inimii lui:
Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine€œ(Apoc. 3, 20).

Astfel, de îndată ce omul dă dovadă de putină smerenie s™i recunos™tintă, Domnul pătrunde în sufletul lui cercetându-l din bels™ug cu harul Său, reînnoindu-i viat›a s™i renăscându-l duhovniceste.

Potrivit Părintelui Sofronie, un chip de a înmuia inima s™i de a o umple de recunos™tint›ă s™i smerenie fată de Domnul, astfel încât ea să fie în stare a primi într-însa harul Dumnezeiesc, este să cugetăm la gândul lui Dumnezeu pentru om.

Citim în Sfânta Scriptură că Dumnezeu l-a conceput pe om mai înainte de întemeierea lumii s™i l-a rânduit spre viată vesnică, ceea ce înseamnă că omul a fost încă de la început în sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu, în cugetul Făcătorului său. Însus™i chipul chemării sale întru fiintă îi vădes™te măret›ia.

Dumnezeu l-a plăsmuit după chipul si după asemănarea Sa, într-un mod direct si personal, spre deosebire de restul creatiei care a luat nastere numai prin cuvântul Lui. Domnul Dumnezeu a luat tărână din pământ, cu propriile Sale mâini, s™i L-a zidit pe om suflând în fata lui suflare de viată. Părintele Sofronie spunea adeseori că, într-un fel, Dumnezeu S-a repetat pe Sine Însusi în actul zidirii omului, s™i a sădit în firea acestuia putint›a de a primi plinătatea viet›ii dumnezeiesti: €œEl n-a creat nimic mai prejos de Sine Însus™i (Părintele Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este).


Vedem, asadar, din întreaga lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu că omul este cu adevărat mare în cugetul Ziditorului s™i în harul mântuirii Sale, iar chemarea lui este plina de măret›ie. Iar când omul a căzut din această cinste, spune Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu nu l-a părăsit s™i a continuat sa-l cerceteze în multe rânduri si în multe chipuri în toate zilele vietii lui. Într-adevăr, Dumnezeu îl vânează pe om, căutând orice prilej ca să-l miluiască s™i să-l mântuiască. Tšinta căutării Sale este inima adâncă a omului, iar chemarea lui este darul bunăvoirii Sale, pe care Scriptura îl numeste dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4). De fapt, Dumnezeu ne cheamă neîncetat.
Dacă vet›i auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtos™at›i inimile voastre s™i ies™it›i în întâmpinarea lui.
Harul chemării celei dintâi lucrează multe schimbări în inima omului, s™i îi descoperă chipul viet›ii celei dumnezeies™ti.

În prealabil postat de delia31

Harul chemării celei dintâi lucrează multe schimbări în inima omului, si îi descoperă chipul vietii celei dumnezeiesti.

Doamne ajuta!

[cristiboss56]

Sfântul Siluan Athonitul


– cugetări duhovnicești

„Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl caut. Cum aş putea să nu te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit. Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras cu iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeu şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.”

„Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi Îl caută cu lacrimi.”

Sufletul trăieşte mult pe pământ şi iubeşte frumuseţea pământului; iubeşte cerul şi soarele, iubeşte grădinile frumoase, marea şi râurile, pădurile şi câmpiile; iubeşte sufletului şi muzica şi toate aceste lucruri pământeşti desfătează sufletul. Dar când cunoaşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea să vadă nimic pământesc.”

„Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?” Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hristos, care are milă de toţi.”

„Mă rog Ţie, Milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pământului să Te cunoască prin Duhul Sfânt.”

„…iubirea lui Dumnezeu e raiul desfătărilor în care trăia înainte de cădere părintele nostru Adam.”

„Când pacea lui Hristos vine în suflet, atunci el este bucuros să şadă ca Iov pe gunoi şi să-i vadă pe ceilalţi în slavă; atunci sufletul se bucuros că e mai rău decât toţi.”

„Tu zici: „Viaţa mea e amară”. Dar eu îţi voi spune sau degrabă Domnul Însuşi îţi spune: „Smereşte-te şi vei vedea că nenoricirile tale se vor preface în odihnă aşa încât te vei minuna şi vei spune: <>“.”

„Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut faţa apelor, după care se scufundă în adâncuri. Aşa se cufundă întristările în inima celui smerit, căci puterea Domnului e cu el. Unde locuieşti tu, suflet smerit? Cine viază întru tine? Şi cu ce te-aş putea asemăna? Tu arzi limpede ca soarele, dar nu te mistui şi încălzeşti pe toţi cu căldura ta. Al tău este pământul celor blânzi, după cuvântul Domnului. Tu eşti asemnea unei grădini în floare în mijlocul căreia e o preafrumoasă casă în care îi place Domnului să locuiască. Pe tine te iubesc cerul şi pământul.”

„Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucruie ocările şi se întristează când este lăudat. Dar acesta nu este decât primul început al smereniei. Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bucură să stea în gunoaie şi zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos.”


„Dacă vom iubi pe vrăjmaşi, atunci mândria nu va avea loc în suflet, căci în iubirea lui Hristos nu este ridicare deasupra. Mândria mistuie ca un foc tot ce-i bun, dar smerenia lui Hristos e de nedescris şi dulce. Dacă oamenii ar şti aceasta, tot pământul ar învăţa această ştiinţă.”

„Sunt multe feluri de smerenie. Unul e ascultător şi se învinuieşte pe sine însuşi întru toate; şi aceasta e smerenie. Un altul se căieşte pentru păcatele sale şi se socoteşte nemernic înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoaşterea şi gustul celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt sunt altele. Când prin Duhul Sfânt sufletul vede cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se smereşte pe sine până la capăt. Şi această smerenie e cu totul deosebită şi nu o poate descrie. Dacă oamenii ar cunoaşte prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu toţii: bogaţii ar dispreţui bogăţiile lor, savanţii ştiinţa lor, ocârmuitorii slava şi puterea lor, şi toţi s-ar smeri şi ar trăi în mare pace şi iubire, şi mare bucurie ar fi pe pământ.”