GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[delia31]

Cele trei perioade ale vietii duhovnices™ti
Conferinta Părintelui Zaharia Zaharou, de la Manastirea Essex, UK, din octombrie 2015, de la Iasi

partea 2

Astfel, călătoria fiecărui cres™tin spre desăvârs™ire, spre dobândirea asemănării cu Dumnezeu, începe cu cercetarea harului celui dintâi.
Cu tot›ii am trăit harul primei perioade, fie ca prunci în Sfântul Botez, fie mai târziu, în chip constient ca monahi, sau la tunderea în monahism, ori ca preot›i la hirotonie, sau pur s™i simplu în actul pocăintei noastre, atunci când ne-am întors în sânul Bisericii. Însă cu tot›ii am pierdut acest har minunat trăind în des™ertăciunea lumii acesteia.

Dar, cum ajungem să trăim această primă atingere a lui Dumnezeu de inima noastră, întâia perioada a harului? În negrăita Sa bunătate s™i milostivire, Dumnezeu caută neîncetat spre om, luându-l ca t›inta săget›ilor Lui, s™i cercetându-l în fiecare dimineata (Iov 7, 18), precum spune dreptul Iov.

Domnul Îsi at›inteste privirea asupra făpturii Sale să vadă de nu cumva află în sufletul ei o urmă de bunăvoint›ă, o mică deschizătură, pândind clipa în care omul se întoarce către El cu put›ină înt›elegere s™i smerenie, ca să intre s™i să se sălăs™luiască în inima lui. Neobosit îl as™teaptă Dumnezeu pe om, bătând la usa inimii lui:
Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine€œ(Apoc. 3, 20).

Astfel, de îndată ce omul dă dovadă de putină smerenie s™i recunos™tintă, Domnul pătrunde în sufletul lui cercetându-l din bels™ug cu harul Său, reînnoindu-i viat›a s™i renăscându-l duhovniceste.

Potrivit Părintelui Sofronie, un chip de a înmuia inima s™i de a o umple de recunos™tint›ă s™i smerenie fată de Domnul, astfel încât ea să fie în stare a primi într-însa harul Dumnezeiesc, este să cugetăm la gândul lui Dumnezeu pentru om.

Citim în Sfânta Scriptură că Dumnezeu l-a conceput pe om mai înainte de întemeierea lumii s™i l-a rânduit spre viată vesnică, ceea ce înseamnă că omul a fost încă de la început în sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu, în cugetul Făcătorului său. Însus™i chipul chemării sale întru fiintă îi vădes™te măret›ia.

Dumnezeu l-a plăsmuit după chipul si după asemănarea Sa, într-un mod direct si personal, spre deosebire de restul creatiei care a luat nastere numai prin cuvântul Lui. Domnul Dumnezeu a luat tărână din pământ, cu propriile Sale mâini, s™i L-a zidit pe om suflând în fata lui suflare de viată. Părintele Sofronie spunea adeseori că, într-un fel, Dumnezeu S-a repetat pe Sine Însusi în actul zidirii omului, s™i a sădit în firea acestuia putint›a de a primi plinătatea viet›ii dumnezeiesti: €œEl n-a creat nimic mai prejos de Sine Însus™i (Părintele Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este).


Vedem, asadar, din întreaga lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu că omul este cu adevărat mare în cugetul Ziditorului s™i în harul mântuirii Sale, iar chemarea lui este plina de măret›ie. Iar când omul a căzut din această cinste, spune Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu nu l-a părăsit s™i a continuat sa-l cerceteze în multe rânduri si în multe chipuri în toate zilele vietii lui. Într-adevăr, Dumnezeu îl vânează pe om, căutând orice prilej ca să-l miluiască s™i să-l mântuiască. Tšinta căutării Sale este inima adâncă a omului, iar chemarea lui este darul bunăvoirii Sale, pe care Scriptura îl numeste dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4). De fapt, Dumnezeu ne cheamă neîncetat.
Dacă vet›i auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtos™at›i inimile voastre s™i ies™it›i în întâmpinarea lui.
Harul chemării celei dintâi lucrează multe schimbări în inima omului, s™i îi descoperă chipul viet›ii celei dumnezeies™ti.