GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[Mihailc]

În legătura cu aceasta, să cercetăm cele ce urmează. Dacă sfintele Daruri pe de o parte sunt aduse lui Dumnezeu, iar pe de alta sfinţesc pe cei ce au trebuinţă de sfinţire, de ce credem că, prin aducerea lor, cinstim şi pe cei deja sfinţiţi şi întru totul desăvârşiţi (adică Sfinţi)? Şi de ce...
Atunci când îi chemăm într-ajutor, rugându-ne lor pentru vreun lucru, le făgăduim Liturghia acestor Daruri, ca şi cum am vrea sa le închinăm lor sau să le aducem pentru ei, ca să-i îmbunăm? - Pentru că, după cum am spus mai înainte, aducerea Darurilor are şi alt rost, potrivit căruia Darurile devin ale Sfinţilor atunci când ele sunt aduse lui Dumnezeu ca mulţumire pentru slava cu care El i-a slăvit şi pentru desăvârşirea cu care i-a fericit. Darurile sunt într-adevăr, ale lui Dumnezeu, ca unele ce sunt aduse Lui; ele sunt şi ale credincioşilor care au nevoie de ajutor, ca unele ce sunt ajutătoare; dar totodată sunt şi ale Sfinţilor, deoarece sunt aduse lui Dumnezeu din pricina lor. Într-adevăr, darul hărăzit mie este al meu, oricare ar fi primitorul (chiar daca îl primeşte altul). Căci nu toate darurile le primim chiar în mâinile noastre, ci pe unele le primim şi prin prieteni, prin ai casei, sau, într-un cuvânt, prin orice persoana căreia dăruitorul le încredinţează, ca să ne facă plăcere. De aceea Mântuitorul zice ca El însuşi e Acela Care primeşte când dăm ceva săracilor, pentru că cei ce dau de pomană la sărmani, pentru Domnul fac aceasta. Asemenea şi Sfinţii primesc Darurile noastre, pentru ca datorită lor se aduc lui Dumnezeu; adică după cum pomana la săraci se face din iubirea pentru Hristos, tot aşa şi aducerea Darurilor se face din iubirea pentru Sfinţi. Deoarece îi iubim peste măsura de mult, noi socotim bunurile lor ca ale noastre şi ne bucurăm împreună cu ei de fericirea lor, ca şi cum noi înşine am fi părtaşi ai acestei fericiri. Bucurându-ne astfel pentru bunătăţile ce le-a dat lor Domnul, mulţumim Dătătorului să-i aducem daruri în semn de recunoştinţă. Dar Sfinţii primesc Darurile, nu numai pentru ca aducerea Darurilor se face din iubire pentru ei, ci şi pentru că ei se bucura şi se veselesc foarte, când noi aducem lui Dumnezeu mulţumire şi slavă prin aceste Daruri. Căci, după cum cel mai greu păcat al nelegiuiţilor e ca, din pricina lor, Dumnezeu e hulit între neamuri, tot aşa cea mai mare bucurie şi dorinţă a Sfinţilor este ca, printr-înşii să fie slăvit Dumnezeu. Pentru aceasta s-au nevoit fără încetare cât au trăit în trup şi tot aceasta le este îndeletnicirea necurmată, pricină de desfătare şi cea mai mare fericire după ce s-au mutat de pe pământ la cer. Căci dacă petrecem mulţumind necontenit lui Dumnezeu şi făcând toate numai spre slava Lui chiar şi atunci când abia nădăjduim la această fericire, cu atât mai mult acum, când recunoştinţa le e cu mult mai mare, cand sunt deja desăvârşiţi, când nu mai nădăjduiesc bunurile ci simt dărnicia lui Dumnezeu chiar în chip nemijlocit, când au ajuns luminători ca soarele din simpli pământeni ce erau, fii măriţi şi locuitori ai Împărăţiei cerurilor din robi netrebnici, mijlocitori (ocrotitori) ai noştri, din pârâţi vinovaţi, prin trecerea pe care o au înaintea Judecătorului! Aşa se face că Sfinţii nu se mai satură slăvind pe Dumnezeu şi li se pare că singuri nu-I mulţumesc deajuns; de aceea ei doresc ca toţi îngerii şi oamenii sa ia parte la imnul lor de laudă, pentru ca datoria lor de recunoştinţă să fie plătita lui Dumnezeu într-un chip mai vrednic de măreţia Lui, fiind ea sporită prin înmulţirea lăudătorilor.
Mărturii pentru aceasta sunt sfinţii tineri cei dimpreună cu Azaria care au ieşit nevătămaţi din cuptorul cel de foc; simţindu-se datori să aducă mulţumire Izbăvitorului lor şi să-L laude pentru minunea pe care o făcuse cu ei, nu s-au mulţumit să cânte numai ei singuri şi au socotit că glasul lor nu e deajuns pentru aceasta; ei chemau într-ajutor pe îngeri, pe tot neamul omenesc şi chiar cerul cu soarele şi cu stelele, pământul, munţii şi toate lucrurile necuvântătoare şi neînsufleţite, cu un cuvânt toată făptura. Iată cât de mare era râvna Sfinţilor de a lăuda pe Dumnezeu încă de pe când trăiau pe pămând şi deci cu atât mai mult acum, când sunt eliberaţi de trupul păcatului. De aceea, dacă cineva, aducându-şi aminte de Sfinţi, de cinstea, de fericirea şi de slava lor, laudă pe Dumnezeu, Cel ce i-a încununat pe dânşii, acela le pricinuieşte bucuria şi desfătarea cea mai curată decât toate bucuriile, mai cu seamă atunci când laudă pe Dumnezeu nu numai prin simple cuvinte, ci aducându-I şi daruri şi mulţumire şi încă nişte daruri care-I plac aşa de mult şi care sunt preţuite cu cea mai înaltă cinste. Căci atunci, Mântuitorul Însuşi, primind Darurile noastre cu bunăvoinţă, ne da în schimb mult mai mult decât se cuvine, adică chiar Trupul şi Sângele Său; iar Sfinţii bucurându-se de Daruri mai mult decât de orice alt lucru cu care i-am putea cinsti pe ei, se oferă cu totul să ne dea ajutorul lor la orice nevoie avem. Căci ei imită întru toate pe Stăpânul lor.(Sfântul Nicolae Cabasila - Explicări la dumnezeiasca Liturghie)
http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=203

[Mihailc]

Numeroase sunt darurile pe care Dumnezeu le-a făcut oamenilor, atât cele pe care El le-a dăruit deja, cât şi cele pe care El le dă celor care s-au luptat pentru a le păstra pe cele dintâi. Dar cel mai mare dar dintre toate, cel care-l face pe om să fie om – este de a-L iubi pe Dumnezeu în curăţie, de a trăi după minte, de a stinge patimile şi de a nu avea nicio îndulcire dintru păcat. Ori, puterea de a trăi în acest chip şi de a fi curaţi după ce am biruit toate păcatele a fost aşezată în noi încă de la început: mai întâi, puterea de a omorî păcatul – nu fără suferinţă, ci, după ce ne vom fi războit. Apoi, după ce vom fi arătat şi izbutit tot ceea ce ţine de puterea noastră, aceea de a face să înceteze ostenelile noastre, de a fi buni fără lupte şi a rămâne fără păcat – după ce vom fi dobândit până şi nestricăciunea trupului.
A înţelege altfel ceea ce priveşte omul ar fi nesăbuit, căci, dacă firea nu ar fi fost atât de aplecată spre păcat şi deşi făcând şi folosind totul împotriva acestuia – noi nu am putea scăpa în întregime neatinşi de rănile care decurg de aici şi această stare rea ar fi în noi neschimbătoare. Am fi, astfel, mai răi decât dobitoacele în care nu este niciun rău şi ne-ar fi aproape cu neputinţă a nu-L huli pe Făcătorul că nu e întru totul Bun – şi, cu atât mai mult, făcătorul răului – de a nu-l fi răsplătit întotdeauna pe cel drept, cerând de la noi ceea ce El nu ar fi sădit în noi şi de a cere plată fără a-l fi într-armat pe om împotriva tuturor păcatelor.
Numai dacă El ne-ar fi legat de puterile binelui încă de la început, astfel încât am fi fost buni fără măcar a fi suferit cât de puţin în lume – şi, desigur, nu ar fi fost cu putinţă să fi fost buni în acest chip, fără să fi avut de alergat noi înşine spre bine şi virtute, căci noi am fi fost atunci pregătiţi mai degrabă să răbdăm binele decât să-l săvârşim. Cum, dar, am fi putut noi să folosim această libertate a propriei noastre voinţe, pe care am primit-o ca ea să fie pricina laudelor şi a biruinţelor pentru acei care se sprijină pe puterile lor, spre deosebire de cei care nu sunt copţi şi pliniţi decât prin firea trupului? Dar lui Dumnezeu nu I-ar fi fost bineplăcut ca omul să nu poată ajunge vreodată la capătul acestor izbânzi ale virtuţii cu care El a cinstit firea noastră şi să-l lase să lupte la nesfârşit, fără a cunoaşte capătul şi încununarea luptei sale, căci nu ar fi fost nimic mai împovărător pentru om, câtă vreme toate celelalte făpturi au un ţel spre care se îndreaptă şi la care e de nevoie să ajungă. De aceea, trebuie să primim şi să credem că puterea de a lupta împotriva păcatului a fost aşezată în firea omenească şi că noi trebuie să facem ca această putere să treacă în faptă, devenind buni în noi înşine şi prin noi înşine, spre a plini binele care se află în noi şi pentru a încheia luptele şi ostenelile. Dacă nu, de ce am mai avea nevoie de lupte, dacă nu pentru a apăra virtutea care este nedeplină în noi şi pentru a nu o lăsa prea depărtată de cea care ne-a fost poruncită? Atunci, nu va mai putea fi nicio primejdie şi nicio putere tinzând spre păcat, ori de care fel ar fi, întrucât Dumnezeu – Binele desăvârşit – Care este întreaga noastră nădejde, nu lasă niciun loc din care El să lipsească. (Sfântul Nicolae Cabasila - Cuvântări teologice: la Iezechiel - Hristos - Fecioara Maria)

http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=185

[Mihailc]

Acestea sunt darurile lui Dumnezeu pentru om şi aceasta este măreţia lor. Primind astfel, din mâna Sa, o fire atât de bună, oamenii ar fi luat-o cu atât mai bună, cu cât ar fi păstrat într-înşii darurile dintru început; dar ei au stricat-o într-atât, încât nu au mai fost în stare să stăpânească şi nici să folosească aceste daruri pe care le primiseră – şi cu atât mai puţin darurile încă şi mai bune, pe care ar fi urmat să le primească de la Dumnezeu, dacă s-ar fi dovedit buni chivernisitori ai celor dintâi dăruite. Dar nimeni nu a pus în lucrare puterea de a lupta împotriva păcatului – putere pe care o aveau în firea lor şi care se afla în toţi. Nu s-a găsit nimeni care să fi trăit ferit de învinuiri şi boala începută de cel dintâi dintre oameni şi împărtăşită celorlalţi îşi întinse stăpânirea asupra tuturor. Părea că firea noastră avea răul în sine, că frumuseţea firească a omului se ascunsese şi că, întru atâtea trupuri omeneşti, omul rămăsese nevăzut, căci toţiii lucrau toată fărădelegea şi răutatea pe care le-o îngăduia sufletul, fără ca, vreodată, binele care se găsea în firea omenească să se fi arătat a fiinţa cu adevărat.
Dar Preacurata Fecioară, fără a avea cerul drept cetate – căci ea nu fusese zămislită din trupuri cereşti, ci din cele pământeşti, într-un chip care ne este obişnuit tuturor celor din acest neam căzut, care şi-au uitat firea cea dintâi – ea singură dintre oameni s-a luptat cu putere, de la început şi până la sfârşit, împotriva oricărei răutăţi. Doar ea a întors lui Dumnezeu neatinsă frumuseţea pe care El ne-a dat-o, numai ea s-a folosit de toată puterea şi de toate armele pe care El ni le-a încredinţat. Prin iubirea faţă de Dumnezeu şi prin puterea minţii sale, prin voinţa sa mereu dreaptă şi prin nemărginirea înţelepciunii sale, ea a îndepărtat orice păcat şi a dobândit o biruinţă neasemănată. Astfel, ea l-a dezvăluit pe om aşa cum a fost el zidit dintru început. Astfel, L-a dezvăluit ea pe Dumnezeu şi înţelepciunea Sa fără prihană – şi cât îl iubeşte El pe om. Pe Cel pe Care L-a înveşmântat cu trup şi L-a înfăţişat ochilor tuturor, ea Îl zugrăvise mai întâi după ea însăşi şi nimănui altcuiva decât ei, dintre toate creaturile, nu i-a fost cu adevărat cu putinţă să-L cunoască pe Făcătorul (Înţelepciunea lui Solomon, 13, 1). Căci, aici pe pământ, nici Legea nu putuse să facă atât, nici gura Proorocilor, nici meşteşugul dumnezeiesc arătat de zidirile văzute, nici cerurile spunând slava Făcătorului (Psalm 18, 1), nici grija şi luarea-aminte a îngerilor, nici nimic altceva din ceea ce a fost făcut, nimic nu putea arăta în afară nici bunătatea, nici înţelepciunea dumnezeiască. Doar un om purtând chipul lui Dumnezeu, dacă s-ar fi arătat el însuşi aşa cum e, fără a adăuga vreo trăsătură, Îl putea arăta cu adevărat pe Acest Dumnezeu. Singură Fecioara Preafericită a putut arăta acest lucru, doar ea a putut păstra cu strălucire firea omenească neîntinată de orice stricăciune, ea singură dintre toţi oamenii care au fost şi care vor urma, căci nimeni altcineva, zice Proorocul, n-ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat (Iov 14, 4). Acesta este lucrul care, mai mult decât oricare minune, stârneşte nu numai minunarea oamenilor, ci şi a îngerilor; acest lucru întrece orice cuvânt: ca Fecioara să fie o făptură omenească, având în sine toate ale oamenilor, fără a adăuga ceva – şi să scape stricăciunii proprie firii omeneşti căzute.
Cum a putut săvârşi ea aceasta? Cu ce gânduri? Ba, mai mult, cum a intrat la început în acest plan, cum s-a încumetat a se avânta în această luptă, despre care n-auzise să se spună că ar fi câştigat-o vreunul din neamul ei? Spre care dintre cei din vechime şi-a îndreptat ea privirea? Cine se putea aştepta la biruinţă din partea ei? De unde îşi trăgea ea atâta cutezanţă? Firea era căzută şi este cu neputinţă a spune în câtă răutate se târau cei mai mulţi dintre oameni. Binele era rar şi era socotit ca îndatorire doar celor ce urmau să vină, astfel era înţeles că putea fi de folos celorlalţi. (Sfântul Nicolae Cabasila - Cuvântări teologice: la Iezechiel - Hristos - Fecioara Maria)

http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=185

[Mihailc]

Aşadar, de unde îşi trage Fecioara biruinţa? Nefiind venită în lume înaintea celorlalţi oameni, n-a putut primi o fire omenească lipsită de orice răutate şi, în acelaşi timp, nevenind după Omul Cel Nou, nu a putut să primească de la El lucrarea cea nouă. Fără îndoială că nu ar fi fost nemaipomenit ca Adam să fi învins păcatul, de vreme ce toate, deopotrivă, îl împingeau spre virtute şi-l îndepărtau de rău: felul său de viaţă, locul plin de tot felul de bucurii, lucrarea lipsită de orice fel de pătimire, trupul neîmpărtăşit de stricăciune, sufletul lipsit de pofta pentru păcat. Mai mult încă, el nu avea nici un om drept pricină a naşterii sale, cunoscându-L de-a dreptul pe Dumnezeu ca Părinte al firii Sale, ca Învăţător şi Legiuitor. El era deci gătit pentru deplina împărtăşire de El şi ar fi trebuit astfel să poarte în sine o neostoită dorinţă după Dumnezeu. Totodată, pentru cei veniţi în lume după har şi împăcare, în vremea Noii Jertfe şi a revărsării Duhului, după negrăita Naştere din apă şi din înfricoşătoarele Taine ale Sfântului Altar, pentru cei care s-au folosit astfel de ajutorul cel mai presus de fire, a fi străini de toată răutatea nu este nicio minune.
Ori, dacă este atât de greu şi aproape cu neputinţă pentru un om să se împotrivească până la capăt păcatului şi, dacă însuşi întâiul om a fost, deopotrivă, şi cel dintâi care a călcat porunca şi care, fiind atât de bine înarmat pentru a săvârşi binele şi virtutea, a căzut de îndată, fără să rămână neclintit în faţa asaltului; ba, mai mult, dacă, după baia Botezului şi primirea harului, chiar şi pentru cei care s-au aplecat mai temeinic către înţelepciunea cea mai înaltă şi au ajuns stăpâni loruşi, chiar şi pentru aceştia se află rele de care nu sunt cu totul nevinovaţi şi, dacă, prin urmare, au nevoie în orice moment de curăţiri neîncetate: ce ar fi putut ea reuşi din ceea ce nici unul din cei care s-au ostent în multe chipuri n-a izbutit – nici înainte de boala tuturor, nici după Tămăduitorul de care s-au folosit toţi – boală pe care Fecioara a putut totuşi să o tămăduiască, cu toate că ea a venit în lume atunci când răul era mai grozav, pe pământul pedepsei, în sânul unei firi învăţate să fie biruită în fiecare ceas, într-un trup robit morţii, chiar atunci când toţi cei care puteau să te împingă către rău erau la un pas de tine şi toţi cei care ar fi ştiut să ducă lupta nu erau de faţă, ea a putut, în cele din urmă, să-şi păstreze sufletul curat de orice răutate, devenind o făptură cu totul omenească, numai şi numai prin înţelepciunea sa. Ce minte ar putea să priceapă pe deplin acestea şi ce limbă ar putea să o cânte cu vrednicie pe Fecioară? Astfel, înainte de împăcarea tuturor, înainte să fi venit Făcătorul de pace, ea a nimicit în ea însăşi vrajba, a deschis cerul, a adus harul, a căpătat puteri asupra păcatului – o, minune mai presus de minte! Ce a putut, deci să dea Fecioara tot atât de suprafiresc, încât să poată fi asemenea Jertfei? Astfel, înainte de alegerea sa, în aşa fel făcută în ciuda împotrivirii firii, ea s-a înfăţişat lui Dumnezeu trecând peste vrăjmăşia care încă vie, iar peretele care despărţea lumea de Dumnezeu n-a putut dăinui în faţa dorinţei unui singur suflet. Este, oare, lucru mai vrednic de laudă?
Într-adevăr, Dumnezeu nu o pregătise în chip deosebit pentru această înţelepciune, iar dăruindu-i tot atât cât şi altora, El nu o socotise vrednică de un ajutor mai mare; doar folosindu-se de sine însăşi şi de căi obişnuite, dăruite tuturor pentru urcuşul spre virtuţi, ea a dobândit această biruinţă nemaipomenită şi mai presus de fire. (Sfântul Nicolae Cabasila - Cuvântări teologice: la Iezechiel - Hristos - Fecioara Maria)

http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=185

[cristiboss56]

Familia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur

Ideea unei căsătorii de calitate nu este doar apanajul zilelor noastre. Sfinţii Părinţi căutau să transmită păstoriţilor îndrumări care să-i sprijine pe calea grea a căsniciei. Iată câteva sugestii pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le oferea creştinilor secolelor IV-V.

„Se poate zice de familie, la fel de drept ca despre state, că pe cât le înalţă virtutea şi le face prospere, pe atâta le consumă viciul şi le duce la ruină. Sunt deci virtuţi proprii soţului, precum îi sunt vicii opuse de care trebuie să fugă el. Care sunt aceste vicii şi care sunt aceste virtuţi?

Iubirea în căsătorie. Dacă iubirea premerge căsătoriei, cu atât mai mult trebuie să-i urmeze. Dacă ea pregăteşte unirea, cât trebuie să-i rămână suavitatea, forţa şi salvarea ei? Şi care va fi această iubire voită sub ochiul lui Dumnezeu şi sfârșindu-se în Dumnezeu Însuşi, izvor al iubirii mele, continuitatea ei şi rodirea ei?

Credincioşia în căsătorie. Obligaţia credincioşiei reciproce în căsătorie şi, dimpotrivă, nedreptatea necredincioşiei se stabilesc pe planurile grave şi raţiunile cele mai hotărâtoare.

Încrederea reciprocă în căsătorie. În căsătorie, unde evlavia adevărată și o virtute solidă sunt salvarea inevitabilă, încrederea reciprocă trebuie să înlăture pentru totdeauna orice bănuială injurioasă, orice invidie nestăpânită, orice pretenţie neliniştitoare, orice închidere injurioasă. După viciul care prin adulter ruinează un cămin al casei, nimic nu-l strică mai mult decât nedreapta neîncredere.

Stăruinţa căminului familial. A-l părăsi înseamnă să înceapă ruina; a-i rămâne fidel înseamnă a-i continua unitatea.

Gingăşia şi politeţea în căsătorie. Dacă apostolul zice, în general: „În cinste daţi-vă întâietate”, cu cât mai mult această curtenie de limbaj, această gingăşie, aceste precauţii, aceste atenuări, aceste îngăduiri reciproce trebuie să fie regula raporturilor între soţi. (din Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur)

Domnul Dumnezeu, Preamilostivul, sa va binecuvanteze; Domnul sa va ajute, Domnul sa va pazeasca de tot raul, Domnul sa va umple de bucurie duhovniceasca; Domnul, ca un bun si iubitor de oameni, sa va ierte de pacate si in Rai cu dreptii sa va primeasca! Binecuvanteaza Doamne pe robii tai acestia si rugaciunea lor, si dragostea lor, si credinta lor si bucuria lor, si smerenia lor, si rabdarea lor. Binecuvanteaza Doamne si osteneala lor si casuta lor, si painea lor, si copii lor si viata lor si bun sfarsit le daruieste, iar dincolo un coltisor de Rai le daruieste, ca binecuvantat esti in veci. Amin! Drum bun, mergeti sanatosi. Sa ne intalnim la usa Raiului!"

http://m.crestinortodox.ro/sfaturi-d...ta-150966.html

..........Imi cer iertare pentru cadere.

[delia31]

Cele trei perioade ale vietii duhovnices™ti
Conferinta Părintelui Zaharia Zaharou, de la Manastirea Essex, UK, din octombrie 2015, de la Iasi

Viata duhovnicească este asemeni unei sfere€œ, spunea adeseori Părintele Sofronie. Întocmai cum fiecare punct de pe suprafata sferei ne pune în contact cu întreaga sferă, la fel s™i fiecare virtute pe care o lucrăm ne face părtas™i plinătăt›ii harului de viată dătător al lui Dumnezeu.

Fiecare întâlnire a noastră cu Dumnezeu, fiecare atingere a Lui de inima noastră, ne dăruies™te în acelasi timp curăt›ire, luminare si îndumnezeire, iar aceste daruri le putem primi în chip deplin chiar de la începutul viet›ii noastre întru El.

Părintele Sofronie spune că unii oameni primesc harul cel dintâi în măsura desăvârs™ită a sfint›ilor, chiar înainte ca ei să înceapă a se lupta cu firea lor căzută s™i cu patimile. Staretul numes™te acest har, harul pascal, pentru că în lumina lui ni se descoperă un anumit chip de viet›uire în care gustăm din roadele fiecărei virtut›i dumnezeies™ti.

În general, atunci când vorbea despre viata duhovnicească, Părintele Sofronie se ferea să formuleze scheme, sau să alcătuiască sisteme, cunoscând din cercare faptul că experientele duhovnices™ti nu pot fi îngrădite în hotarele înguste ale logicii omenes™ti, iar fiecare om îs™i are propria-i cale către Dumnezeu, potrivit năzuint›ei lui spre desăvârs™ire.

Totus™i, uneori si Părintele Sofronie recurgea la anumite imagini s™i modele, pentru a-s™i ilustra mai bine ideile în legătură cu anumite teme duhovnices™ti.

Astfel, observând că unele fenomene se repetă în viata oamenilor de-a lungul veacurilor, el împărt›ea viata duhovnicească în trei etape sau perioade distincte.

Prima etapă este cercetarea Duhului Sfânt, atunci când omul încheie un legământ cu Dumnezeu.
Cea de-a doua, o îndelungată s™i grea nevointă, după ce Domnul s™i-a retras harul de la noi, iar ultima este redobândirea pentru totdeauna a harului mântuirii.

Staretul spunea adeseori că această călătorie duhovnicească în trei etape, a fost preînchipuită în Vechiul Testament, în viata poporului lui Dumnezeu, Israel. Întâia oara Dumnezeu i-a cercetat pe evrei atunci când le-a dăruit harul trecerii prin Marea Ros™ie, după ies™irea din Egipt. Au urmat apoi patruzeci de ani de încercări si suferint›e în pustie, când Domnul Si-a retras harul de la ei. În cele din urmă harul s-a reîntors, iar ei au mos™tenit pământul făgăduintei.


Părintele Sofronie deosebea aceste trei perioade, mai ales pentru a atrage atent›ia asupra celei de-a doua.
El sublinia nevoia înt›elegerii corecte a acestei perioade, precum s™i a unei dispozitii sufletes™ti corespunzătoare, fără de care nu vom putea trai în chip înt›elept s™i folositor retragerea harului dumnezeiesc.

Staret›ul voia să ne insufle să căutam mereu noi căi de a preschimba această vreme de cercare într-un adevărat eveniment duhovnicesc, să o privim ca pe darul lui Dumnezeu către noi, iar nu ca pe un lucru ce provoacă deznădejde, s™i astfel să ne păzim de nimicitoarea ispita a akediei.

Într-adevăr omul trăies™te retragerea harului ca pe o moarte duhovnicească, un adevărat vid ontologic. Ori de câte ori vorbea despre aceasta, preocuparea principală a Părintelui, era cum să preschimbăm această moarte, această stare de uscăciune duhovnicească, în viata cea fără de stricăciune a lui Dumnezeu.

Staret›ul sublinia faptul că omul duhovnicesc, omul desăvârs™it a parcurs toate aceste trei perioade până la capăt. Recâstigând harul mântuirii în cea de a treia perioadă, el poate să-i ajute acum pe semenii lui de-a lungul aceluias™i drum al nevoint›elor. El a dobândit înt›elegerea duhovnicească, s™i, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, nu poate fi judecat de nimeni, pentru că este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu.

După cum spune Părintele Sofronie, cel ce a izbutit să-si descopere principiul ipostatic, omul devenit persoană, este în stare să judece drept orice experient›ă sau trăire a viet›ii duhovnices™ti, cunoscând taina căii mântuirii pentru fiecare persoană în parte.

[delia31]

Cele trei perioade ale vietii duhovnices™ti
Conferinta Părintelui Zaharia Zaharou, de la Manastirea Essex, UK, din octombrie 2015, de la Iasi

partea 2

Astfel, călătoria fiecărui cres™tin spre desăvârs™ire, spre dobândirea asemănării cu Dumnezeu, începe cu cercetarea harului celui dintâi.
Cu tot›ii am trăit harul primei perioade, fie ca prunci în Sfântul Botez, fie mai târziu, în chip constient ca monahi, sau la tunderea în monahism, ori ca preot›i la hirotonie, sau pur s™i simplu în actul pocăintei noastre, atunci când ne-am întors în sânul Bisericii. Însă cu tot›ii am pierdut acest har minunat trăind în des™ertăciunea lumii acesteia.

Dar, cum ajungem să trăim această primă atingere a lui Dumnezeu de inima noastră, întâia perioada a harului? În negrăita Sa bunătate s™i milostivire, Dumnezeu caută neîncetat spre om, luându-l ca t›inta săget›ilor Lui, s™i cercetându-l în fiecare dimineata (Iov 7, 18), precum spune dreptul Iov.

Domnul Îsi at›inteste privirea asupra făpturii Sale să vadă de nu cumva află în sufletul ei o urmă de bunăvoint›ă, o mică deschizătură, pândind clipa în care omul se întoarce către El cu put›ină înt›elegere s™i smerenie, ca să intre s™i să se sălăs™luiască în inima lui. Neobosit îl as™teaptă Dumnezeu pe om, bătând la usa inimii lui:
Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine€œ(Apoc. 3, 20).

Astfel, de îndată ce omul dă dovadă de putină smerenie s™i recunos™tintă, Domnul pătrunde în sufletul lui cercetându-l din bels™ug cu harul Său, reînnoindu-i viat›a s™i renăscându-l duhovniceste.

Potrivit Părintelui Sofronie, un chip de a înmuia inima s™i de a o umple de recunos™tint›ă s™i smerenie fată de Domnul, astfel încât ea să fie în stare a primi într-însa harul Dumnezeiesc, este să cugetăm la gândul lui Dumnezeu pentru om.

Citim în Sfânta Scriptură că Dumnezeu l-a conceput pe om mai înainte de întemeierea lumii s™i l-a rânduit spre viată vesnică, ceea ce înseamnă că omul a fost încă de la început în sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu, în cugetul Făcătorului său. Însus™i chipul chemării sale întru fiintă îi vădes™te măret›ia.

Dumnezeu l-a plăsmuit după chipul si după asemănarea Sa, într-un mod direct si personal, spre deosebire de restul creatiei care a luat nastere numai prin cuvântul Lui. Domnul Dumnezeu a luat tărână din pământ, cu propriile Sale mâini, s™i L-a zidit pe om suflând în fata lui suflare de viată. Părintele Sofronie spunea adeseori că, într-un fel, Dumnezeu S-a repetat pe Sine Însusi în actul zidirii omului, s™i a sădit în firea acestuia putint›a de a primi plinătatea viet›ii dumnezeiesti: €œEl n-a creat nimic mai prejos de Sine Însus™i (Părintele Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este).


Vedem, asadar, din întreaga lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu că omul este cu adevărat mare în cugetul Ziditorului s™i în harul mântuirii Sale, iar chemarea lui este plina de măret›ie. Iar când omul a căzut din această cinste, spune Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu nu l-a părăsit s™i a continuat sa-l cerceteze în multe rânduri si în multe chipuri în toate zilele vietii lui. Într-adevăr, Dumnezeu îl vânează pe om, căutând orice prilej ca să-l miluiască s™i să-l mântuiască. Tšinta căutării Sale este inima adâncă a omului, iar chemarea lui este darul bunăvoirii Sale, pe care Scriptura îl numeste dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4). De fapt, Dumnezeu ne cheamă neîncetat.
Dacă vet›i auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtos™at›i inimile voastre s™i ies™it›i în întâmpinarea lui.
Harul chemării celei dintâi lucrează multe schimbări în inima omului, s™i îi descoperă chipul viet›ii celei dumnezeies™ti.