Capodoperele din curtea Bisericii

În prealabil postat de ovidiu b.

Pe mine m-a marcat seninătatea cu care copilul întemniţat pe nedrept şi-a acceptat sorta. Şi câţi n-or fi asemenea!

Eu, deocamdata vad in acuzat insusi sufletul omenesc, miezul nostru.
Pentru el, pentru acest napastuit vine si participa la judecata Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu.
Ea conduce discret (fara siluire, ci doar nutrind anumite disponibilitati omenesti latente in fiecare, latente ori prost orientate in viata cea obisnuita) pentru ca, inainte de toate, sa salveze pe acest tanar om.
Ma infricosez la gandul ca fiecare dintre noi suntem ori vom fi asistati in acest mod si nu stiu de vom avea un inger care sa staruiasca pe langa Ea, cerindu-i ajutorul pentru noi....

P.S. Nu cred ca e senin, Ovidiu. E pustiit, resemnat, dupa ce a invatat ani in sir ca tot ce iubeste e strivit, ucis, rapit... Poate undeva foarte adinc in el misca totusi apa vie a sperantei, apa vietii. Ea pare a iesi treptat la suprafata, dupa ce tanarul spune "mi-e frig". Intr-o tainica legatura cu ceea ce se intampla dincolo de zid, sufletul tanarului se dezmorteste treptat, reinvie. Mai intai tresare (e o clipita acolo cand tresare, atunci cand 1 devine 2), apoi incepe sa numere si sa mearga, apoi danseaza... Treptat sufletul lui iese din amorteala, este readus la viata. Pana acolo insa e doar singuratate si frica. Nu e senin, e inmanusat in frica si singuratate. E un condamnat, a pierdut totul si i se deschide, aparent cea mai neagra perspectiva. Totusi, inlauntrul lui, undeva nestiut, Cineva ii poarta de grija. Grija cea dinlauntru se contopeste apoi cu grija cea dinafara. Pronia isi face, dimpreuna cu oamenii, intreaga lucrare. Iar el este, in sfarsit, izbavit!