Psihologie - întrebări

[AlinB]

În prealabil postat de ioan67

Mă tem că şi Bunul Dumnezeu lucrează tot cu materialul clientului.
Ar putea lucra cu altceva sau împotriva acestuia?

Impotriva nu, dar mai pune de la El.
Ti-am explicat si cum.

Psihologul in schimb, nu prea are de unde.

In plus, in crestinism abordarile sunt si ele destul de paradoxale.

Nu de putine ori ti se poate cere sa tolerezi o persoana intolerabila in numele formarii propriului caracter, in acord cu cerintele Evangheliei, psihologul nu o sa-ti ceara asta, ca n-are decat cel mult, codul bunelor maniere.

Sophia, ce anume te-a socat in postarea mea? Sincer, nu am inteles care parte din mesajul meu te-a uimit.
Bucurie!

[sophia]

În prealabil postat de Jennyy

Sophia, ce anume te-a socat in postarea mea? Sincer, nu am inteles care parte din mesajul meu te-a uimit.
Bucurie!

"Eu ii raspund: Doamna, eu nu pot gandi pozitiv pentru ca Raiul se castiga nu cu ganduri pozitive ci cu jertfa. Eu nu doresc sa ma fac bine decat daca voia Lui Dumnezeu este sa ma fac bine. Caci ce folos aduce un trup sanatos cu un sufletul bolnav? Hristos a primit Crucea nu a "pasat-o" cu ganduri pozitive."

Nici nu pot sa comentez. Nu stiu nici de unde sa incep.
Despre ce boala a sufletului vorbeai. Si ca nici nu vrei sa te faci bine.
Asa cum am spus, sunt unii care asa vad credinta. Nu stiu de unde si de ce.

Sophia, gasesc potrivit sa iti aduc spre citire un cuvant care mi-a placut foarte mult.iti atasez mai jos cateva cuvinte extrase din cartea "Cuvioasa Olimpiada Diaconita". Nu conteaza ceea ce cred eu, nu asta, nu va ajuta pe nimeni, pentru ca sant o persoana neimportanta. Insa, ceea ce scriu sfintii ajuta....

"Prin urmare, daca suferintele au rasplatiri, iar tristetea este cea mai cumplita si mai dureroasa decat toate suferintele, gandeste-te cat de mari sunt rasplatile. Nu voi inceta sa iti cant mereu acelasi cantec, ca sa implinesc acum ce fagaduisem la inceput: sa-ti usurez tristetea cu gandurile pe care insasi tristetea le naste.
Socotind dar si gandindu-te la castigul pe care il aduce o viata plina de dureri si necazuri, bucura-te si te veseleste ca inca din copilarie ai mers pe calea cea aducatoare de castig si plina de cununi, cale presarata cu dese si necontenite suferinte…
Fel de fel de boli trupesti, mai cumplite ca nenumarate morti, n-au incetat sa te asalteze des. Nori de ocari si insulte si de barfeli nu incetau sa se napusteasca asupra ta! Tristeti dese si neintrerupte si izvoare de lacrimi te-au suparat tot timpul. Fiecare din aceasta suferinta este suficienta sa aduca mult folos omului duhovnicesc care le indura pe toate cu rabdare.
De aceea, atata rog evlavia ta, sa alungi tristetea si sa slavesti pe Dumnezeu asa cum totdeauna ai facut! Si sa nu incetezi sa multumesti pentru toate bolile, ispitele si necazurile!
Facand asa vei culege mari bunatati si vei da diavolului o lovitura de moarte, iar eu voi avea managierea ca ai putut risipi cu multa usurinta norul tristetii si ca te bucuri de liniste deplina.”

Cartea Cuvioasa Olimpiada Diaconita "O viata- o prietenie- o corespondenta"

[ioan67]

În prealabil postat de Jennyy

Sophia, gasesc potrivit sa iti aduc spre citire un cuvant care mi-a placut foarte mult.iti atasez mai jos cateva cuvinte extrase din cartea "Cuvioasa Olimpiada Diaconita". Nu conteaza ceea ce cred eu, nu asta, nu va ajuta pe nimeni, pentru ca sant o persoana neimportanta. Insa, ceea ce scriu sfintii ajuta....

"Prin urmare, daca suferintele au rasplatiri, iar tristetea este cea mai cumplita si mai dureroasa decat toate suferintele, gandeste-te cat de mari sunt rasplatile. Nu voi inceta sa iti cant mereu acelasi cantec, ca sa implinesc acum ce fagaduisem la inceput: sa-ti usurez tristetea cu gandurile pe care insasi tristetea le naste.
Socotind dar si gandindu-te la castigul pe care il aduce o viata plina de dureri si necazuri, bucura-te si te veseleste ca inca din copilarie ai mers pe calea cea aducatoare de castig si plina de cununi, cale presarata cu dese si necontenite suferinte…
Fel de fel de boli trupesti, mai cumplite ca nenumarate morti, n-au incetat sa te asalteze des. Nori de ocari si insulte si de barfeli nu incetau sa se napusteasca asupra ta! Tristeti dese si neintrerupte si izvoare de lacrimi te-au suparat tot timpul. Fiecare din aceasta suferinta este suficienta sa aduca mult folos omului duhovnicesc care le indura pe toate cu rabdare.
De aceea, atata rog evlavia ta, sa alungi tristetea si sa slavesti pe Dumnezeu asa cum totdeauna ai facut! Si sa nu incetezi sa multumesti pentru toate bolile, ispitele si necazurile!
Facand asa vei culege mari bunatati si vei da diavolului o lovitura de moarte, iar eu voi avea managierea ca ai putut risipi cu multa usurinta norul tristetii si ca te bucuri de liniste deplina.”

Cartea Cuvioasa Olimpiada Diaconita "O viata- o prietenie- o corespondenta"

Minunate cuvinte! Așa privește creștinul boala, suferințele de tot felul, iar aceasta e bărbăția creștinilor care a făcut, nu o dată, minuni, în bună lucrare cu Hristos.
Pe de altă parte, cred că nu trebuie să înțelegem că sfinții au căutat cu lumânarea patima suferinței, a bolii. Ei au răbdat-o și au luat-o ca binecuvântare, însă și-au dorit să fie sănătoși, pentru a face nenumărate fapte bune. Iar când nu s-a putut sănătate, au iubit darul bolii, supunîndu-se în toate Domnului.
Boala, totuși, este invalidantă. Țintuiește puterile omului, adesori desfigurează, chinuie și pe cei din jur... Nu se cuvine să râvnim la boală, atunci când suntem sănătoși, decât în cazul extrem că suferim de o boală încă mai mare - patima despărțiturii crunte de Dumnezeu.
Bine ar fi să ne străduim ca, atunci când suntem încă sănătoși, să deprindem viața de credință și să facem cât mai multe fapte virtuoase. Așa cred că e de fapt bun de dorit.
Nu ne dorim boala, iar dacă vine, totuși, o răbdăm și ne lăsăm curățiți și luminați prin ea.
Eu așa înțeleg...:)

[ioan67]

Multe boli somatice se dezvoltă pe nucleul unui sentiment de vinovăție morbid.
O vinovăție ascunsă, care roade omul pe dinlăuntru și care, în șmecheria bolii sufletești, se camuflează în două planuri: mintal în evlavie falsă, corporal în boală.
Psihologii au avut de multe ori de-a face cu acest tip de perfidie a bolii. Este extraordinar cum boala se apără, luînd mintea omului ostatică. Persoana suferindă face tot felul de tumbe mintale, unele de- a dreptul uluitoare, pentru a apăra poziția dictată de boală. E fenomenul Stockholm, când victima se aliază cu agresorul, luptînd împotriva eliberatorului.

Atunci când există suspiciunea unui sentiment ascuns al vinovăției (care nu vine de la Dumnezeu ci din interpretarea greșită a unor eșecuri personale, mai ales când dezamăgești pe cei semnificativi emoțional, de pildă când îți dezamăgești familia), terapia e centrată pe identificarea nucleului de vinovăție și punerea în discuție a acestuia. Uneori clientul își înțelege păcăleala lăuntrică, mecanismele de autoînșelare, capcana bolii. Și luptă pentru lepădarea de înșelarea dracului minciunii. Poate câștiga lupta deși, în general, clienții aleg să trăiască și să moară în minciună.
Partea proastă e că sunt destui pescuitori de astfel de oameni. Li se spune că sunt virtuoși, că vor primi răsplată etc.
Când sămânța bolii e sentimentul morbid al vinovăției, terapia constă în cultivarea unei alte vinovății sau frici: cea sfântă, de Dumnezeu. Care înseamnă multă onestitate cu sine, mai întâi.
Și curaj și răbdare și un ajutor potrivit de la cel puțin un semen onest și cu frică de Dumnezeu.

În prealabil postat de ioan67

Nu ne dorim boala, iar dacă vine, totuși, o răbdăm și ne lăsăm curățiți și luminați prin ea.
Eu așa înțeleg...:)

Asa inteleg si eu. Cu sinceritate spun ca inca nu am cunoscut personal (doar am citit despre..) pe cineva care sa fi cerut boala. Insa, am avut bucuria sa cunosc oameni care atunci cand au primit-o s-au imprietenit cu ea.
Sa va dau un exemplu concret (cei vechi stiu ca iubesc sa vorbesc "la rece").
Vecinul meu Lucian, despre care vorbeam pe un alt topic, este paralizat de 34 de ani. Este anchilozat in aceeasi pozitie. Din punct de vedere mental, sufletesc, este perfect normal. Este foarte destept si mereu vesel.
Noi, familia noastra, il cunoastem de 15 ani. Vreau sa va marturisesc ca NICIODATA in acest timp nu s-a plans de ceva. NICIODATA!
Ba mai mult decat atat, banii care ii primeste de milostenie, ii daruieste la randul lui la familiile cu multi copiii sau batrani singuri, spunand ca el are tot ce ii trebuie.
Acest crestin adevarat, nu a cerut boala. Dar, daca Dumnezeu i-a ingaduit-o inca de la varsta de11 ani, el a primit-o cu bucurie. Este foarte greu pentru cineva sa inteleaga acestea. Eu insumi recunosc ca prezenta lui in viata noastra este o binecuvantare.

Se punea problema de boala, vinovatie, ingreunare..etc.. Eu cred ca cel ce castiga pe Hristos in inima lui, cel care IL are ca prieten pe Hristos nu mai sufera pentru ca trupul este desfigurat sau neputincios.
Cum sa spun.. Imi amintesc de perioada tineretii...cand stateam cu prietenul meu in poarta si afara ploua cu galeata, imi inghetasera picioarele, mama ma ameninta...treci in casaaaaa..dar eu nu ma puteam dezlipi de prietenul meu..
Ori, acum indraznesc sa spun. Daca am iubi pe Hristos macar cum iubim "lumeste" prietenul, copilul, sotul, sotia, am fi dispusi sa suferim putin frig, boala, foame, necazuri, numai sa ramanem cu EL.

Uite Sophia, am gasit aici 2 articole foarte potrivite:

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...na-de-dumnezeu
http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...ile-anxietatii

[ioan67]

În prealabil postat de Jennyy

Daca am iubi pe Hristos macar cum iubim "lumeste" prietenul, copilul, sotul, sotia, am fi dispusi sa suferim putin frig, boala, foame, necazuri, numai sa ramanem cu EL.

Ce înțelegeți prin "numai să rămânem cu El"?
Cum se exprimă asta, concret, în viața credinciosului?

Pentru mine e o dilemă foarte importantă. V-aș mulțumi pentru o lămurire aici.

[ioan67]

În prealabil postat de AlinB

Impotriva nu, dar mai pune de la El.
Ti-am explicat si cum.

Psihologul in schimb, nu prea are de unde.

Ba are. Pune ce îi lipsește clientului, așa cum un frate mai mare suplinește lipsurile celui mic, precum profesorul face în raport cu elevul, precum bunul samarinean față de cel căzut între spini, precum părintele față de copil etc.
Dar ce are psihologul? Cunoștințe, abilități, anumite însușiri de personalitate; o perspectivă mai detașată decât clientul său față de problema acestuia (care uneori îl copleșește pe client); unele soluții personale etc.

În prealabil postat de AlinB

In plus, in crestinism abordarile sunt si ele destul de paradoxale.
Nu de putine ori ti se poate cere sa tolerezi o persoana intolerabila in numele formarii propriului caracter, in acord cu cerintele Evangheliei, psihologul nu o sa-ti ceara asta, ca n-are decat cel mult, codul bunelor maniere.

Psihologul, inclusiv ateul, nu este robot ci om. Dincolo de codul bunelor maniere are și el o filosofie pro-oameni, ba chiar multă dragoste. Aceasta din urmă, îndeosebi, e cu totul mai importantă și mai puternică decât codul bunelor maniere...
Nu se face nimeni psiholog, cu atât mai puțin rezistă în meseria asta până la capăt (într-o țară ca românica), dacă se sprijină doar pe codul bunelor maniere... Forța încrederii în oameni și afecțiunea pentru semeni, filosofia pro-socială este forța copleșitoare care îl susține pe psiholog în nenumărate momente dificile. Și nu e exclus ca asta să fie tot har de la Dumnezeu, până și la psihologul care se consideră (sanchi, e un moft de-al lui) ateu.