Psihologie - întrebări

[AlinB]

În prealabil postat de ioan67

M-am îmbolnăvit pentru că părinţii mei nu mă pregătiseră pentru moartea lor.
Nici pentru pierderea fiului meu nu mă pregătiseră.

Pai pregatirea de psiholog nu era suficienta?
Daca veneau la tine oameni cu probleme asemanatoare, ce le spuneai?

[ioan67]

În prealabil postat de AlinB

Pai pregatirea de psiholog nu era suficienta?
Daca veneau la tine oameni cu probleme asemanatoare, ce le spuneai?

Tu poţi să te operezi singur pe cord deschis?

În ce mă priveşte, mi-am dus necazul cum m-am priceput. Greşeala mea a fost tocmai că nu am cerut ajutor din timp, închipuindu-mi că mă voi descurca singur ca de obicei.
Pe atunci nu ştiam încă, la modul profesionist, cum se face travaliul de doliu. Aveam să aflu după câţiva ani, cu prilejul unei formări tocmai pe problema asta.
Din păcate nici rânduiala bisericească nu o cunoşteam şi nu participam la slujbe.
Mi-ar fi făcut cu siguranţă mult bine dacă solicitam ajutor atât de la terapeut cât şi de la Dumnezeu, prin Biserică.

P.S. Declanşată atunci sub presiunea concomitentă a mai multor stresori (legat de asta, făcînd odată testul de stres m-am speriat foarte tare: scorul meu era cu mult peste indicele care semnala, deja, nebunia deplină şi/sau moartea; am avut o rezistenţă ieşită din comun, se pare, la catastrofe... E drept că m-au ajutat şi cunoştinţele de psihologie precum şi robusteţea optimismului moştenit de la părinţi), tulburarea mea nu s-a manifestat brusc. A fost un proces insidios, insesizabil în câmpul conştiinţei clare, care a durat câţiva ani, epuizîndu-mi treptat mecanismele de coping/antistres. În acel context am început să apelez la o "soluţie" cât se poate de proastă: însingurat, îmi tot munceam gândul... Ruminam... Şi făuream planuri nerealiste, stînd cuminte în banca mea printr-un bar din cartier unde găseam un pic de linişte. Astfel, pas cu pas, hărţuit din toate părţile de nenumărate necazuri (absolut pe toate planurile) am devenit dependent de alcool şi mi-am pierdut o seamă din abilităţi, din însuşirile de personalitate... Nu ştiam pe atunci că "soluţia" alcoolului e bună pe termen scurt dar aduce complicaţii cu mult mai mari pe termen lung. Când era deja foarte rău, Bunul Dumnezeu mi-a scos în cale ultima soluţie: terapeutul şi, în scurt timp, comunitatea AA şi Biserica - în sensul de participarea concretă la slujbe şi la Sfintele Taine. Maslul şi Spovedania au fost cele mai bune leacuri, după ce am intrat în abstinenţă şi am început tratamentul psihoterapeutic şi medicamentos. La mine recuperarea din depresie şi alcoolism s-a realizat prin combinarea dintre: medicaţie, psihoterapie în grup de suport, slujbe şi Sfintele Taine. Desigur, în condiţii de abstinenţă totală.
În anii când începusem să pierd controlul vieţii mele, am renunţat să mai lucrez.
Reuşeam doar să îmi ţin orele ca profesor şi să mai ajut studenţi, masteranzi, doctoranzi.
Dar consiliere şi psihoterapie nu mai practicam, deoarece nu mai eram în cea mai bună formă a mea. Eram deja copleşit de ale mele...

[florin.oltean75]

În ce mă priveşte, mi-am dus necazul cum m-am priceput. Greşeala mea a fost tocmai că nu am cerut ajutor din timp, închipuindu-mi că mă voi descurca singur ca de obicei.
Pe atunci nu ştiam încă, la modul profesionist, cum se face travaliul de doliu. Aveam să aflu după câţiva ani, cu prilejul unei formări tocmai pe problema asta.

Cum se face travaliul de doliu?

[ioan67]

....:)
Plîngînd, mai întâi...:) Jelind din toată inima, fără reţinere. Adică tocmai ce e interzis, prin cultura noastră, bărbatului macho... Care e, de fapt, un băieţel ferit de confruntarea cu durerea. Ea dispare din planul conştiinţei şi se mută în spatele cortinei mecanismelor de apărare, mîncîndu-ne oasele de acolo...

P.S. E mult de spus, Florin. Sunt nenumărate detalii, capcane, mecanisme etc. Nu e aici locul pentru a face, măcar, un rezumat - e treabă pentru specialişti, crede-mă.
Şi se face în primul rând în relaţie, nu singur.
Tocmai aici se vede cât de bună e rânduiala noastră bisericească unde cel îndoliat se află mereu în comunitatea euharistică. În lipsa unui terapeut priceput, cel mai sigur leac este ţinerea rânduielilor bisericeşti, prin participare cu tot sufletul, cu toată puterea credinţei.
Pe de altă parte, ceea ce facem în Biserică nu e doar pentru cel aflat în doliu, ci şi pentru cel plecat deja dintre noi.

[AlinB]

În prealabil postat de ioan67

....:)
Plîngînd, mai întâi...:) Jelind din toată inima, fără reţinere. Adică tocmai ce e interzis, prin cultura noastră, bărbatului macho... Care e, de fapt, un băieţel ferit de confruntarea cu durerea. Ea dispare din planul conştiinţei şi se mută în spatele cortinei mecanismelor de apărare, mîncîndu-ne oasele de acolo...

E doar o teorie,
Pentru o astfel de pierdere, atat timp cat exista atasamentul durerea va fi mereu reprimata, iar sa distrugi atasamantul este si asta o pierdere.
Singura solutie adevarata si ne-pagubitoare, ba dimpotriva, la aceasta dilema este "nadejdea invierii si a vietii vesnice".

Tocmai aici se vede cât de bună e rânduiala noastră bisericească unde cel îndoliat se află mereu în comunitatea euharistică. În lipsa unui terapeut priceput, cel mai sigur leac este ţinerea rânduielilor bisericeşti, prin participare cu tot sufletul, cu toată puterea credinţei.
Pe de altă parte, ceea ce facem în Biserică nu e doar pentru cel aflat în doliu, ci şi pentru cel plecat deja dintre noi.

Indolierea este atat o moda lumeasca cat si marturia neputintei noastre de a trai constant in dimensiunea duhovniceasca, in ciuda spoielii de credinta pe care o afisam deseori.

[ioan67]

În prealabil postat de AlinB

... atat timp cat exista atasamentul durerea va fi mereu reprimata...

Prin ataşament, psihologii nu înţeleg doar conduita primară, infantilă, a dependenţei totale de "obiectul" ataşamentului.
Sunt felurite forme şi dimensiuni ale ataşamentului. Există un întreg univers al acestuia, pe măsura dezvoltării psihice, iar cel mai bun exemplu este al ataşamentului omului în raport cu Dumnezeu.
Aş face o trimitere la Hristos şi Apostoli, cu riscul asumat: deşi au rămas în relaţie de ataşament faţă de Hristos (la un moment dat Domnul chiar îi mângâie, pentru că erau foarte îndureraţi şi speriaţi de perspectiva despărţirii; le promite, chiar, "un alt Mângâietor, Duhul Adevărului"), ucenicii nu au mai simţit, de la un punct încolo, durerea despărţirii ci bucuria prezenţei nemijlocite a Domnului în viaţa lor. A fost un salt uriaş al ataşamentului, prin credinţă şi har.
La oameni, în relaţiile dintre noi, ataşamentul se poate păstra prin preluarea, de exemplu, a învăţăturii şi valorilor părinteşti. Sau prin continuarea cultivării idealurilor părinţilor. Lucrul acesta nu e dureros ci, dimpotrivă, dă sens şi împlinire. E aici şi problema Tradiţiei şi a tradiţiilor...

În prealabil postat de AlinB

Indolierea este atat o moda lumeasca cat si marturia neputintei noastre de a trai constant in dimensiunea duhovniceasca, in ciuda spoielii de credinta pe care o afisam deseori.

Doliul nu are doar semnificaţia unor haine negre sau albe (în alte culturi), ci şi pe cea a stării sufleteşti complexe pe care o resimte un om pus în faţa unei pierderi semnificative.
Dacă folosesc o accepţiune, pentru bunul mers al dialogului te rog să o păstrezi; ca să nu deviem discuţia în direcţii secundare sau de-a dreptul în fundături.

[ioan67]

În prealabil postat de florin.oltean75

Cum se face travaliul de doliu?

Voi încerca să revin, de mai multe ori, la această întrebare.
Am unele reţineri legate de posibile interferenţe cu practica şi cultura noastră creştină, aşa cum sunt înţelese lucrurile de către unii dintre noi, însă cred că tocmai cunoaşterea psihologică a travaliului doliului poate aduce o confirmare în plus (pentru cei care se mai îndoiesc sau neagă) a excepţionalei valori a practicilor noastre bisericeşti.
Munca sau travaliul de doliu realizat cu asistenţă psihologică nu aduce atingere credinţei şi practicilor creştine. Dimpotrivă, ajută (la unii oameni în mod cu totul semnificativ) la mai buna lucrare duhovnicească, prin îndepărtarea unor bariere şi capcane care sunt deosebit de periculoase uneori. (De pildă, doliul neparcurs sau prost efectuat de mintea omului suferind îl ispiteşte pe acesta să nu mai aibă credinţă în Dumnezeu, să cadă în deznădejde sau răzvrătire, să neglijeze ori să bagatelizeze practicile/actele de cult, să se închidă în sine şi să se izoleze în mod accentuat sau de-a dreptul să se sinucidă...)
Mă voi strădui să arăt cum poate fi aceasta, în câteva din postările viitoare.

[Anna]

Am cateodata o stare ciudata pe care mi-e foarte greu sa o explic. La un moment dat a fost asa de grav, ma simteam atat de anormal incat m-am gandit ca am ceva boala mintala grava, schizofrenie sau ceva si am mers la medic, dar au spus ca sunt doar usor deprimata. Nu au gresit pt ca eram chiar deprimata, dar starea aceasta cred ca e ceva adiacent, nu se confunda cu depresia.
Problema e ca e foarte greu in cuvinte sa explic starea. E ceva de genul ca sunt singura in mine insami si chiar daca pot comunica in cuvinte/gesturi etc de fapt nu intru in comunicare cu celalalt. Dar nu numai atat, dar nici macar ca eu as putea intelege pe celalalt, sau ceva de genul ca noi oamenii intre noi nu comunicam deloc, ci fiecare intretine o iluzie, dar nici macar iluzia nu e comuna, a mea nu e la fel cu a ta, si asa mai departe. Asa in cuvinte suna doar ca o teorie, dar in realitate e o stare. E tare greu sa explic.
Macar de as avea un diagnostic :)

[ioan67]

Luaţi legătura cu un psiholog...)

Lăsînd gluma, ar fi bine dacă aţi vorbi despre asta cu un medic sau cu un psiholog.
În general, dacă avem o stare sufletească mai neobişnuită şi dacă a ajuns să ne preocupe asta, prima consultaţie ar trebui să fie la medic. Dr. Dragomir vă poate confirma că multe procese din organism, nu neapărat patologice, pot duce la diverse manifestări în plan psihologic.
Dacă medicul nu găseşte nimic deosebit, continuaţi cu un psiholog. Poate că sub masca stării respective sunt pitite nişte întâmplări sufleteşti care ar merita să fie scoase la lumină şi abordate cum se cuvine.
Mai mult nu ştiu ce să zic, deocamdată.

P.S. Îmi cer iertare, nu pot şi nu doresc să dau un fel de consultaţii pe forum. Nu e nici locul potrivit, nici nu am "aprobare" pentru asta. Dar ca idee generală, ca sfat prietenesc eu aşa aş zice că e bine să faceţi. Medic şi, eventual, psiholog.
Toate cele bune!

[Anna]

Ahhh scuze chiar nu vroiam consultatie pe forum, n-ar ajunge forumul pt consultatia mea la cate am :)))
Eram doar curioasa daca exista asa ceva in cunostintele dvs, si ziceam de diagnostic in sensul ca mi-ar placea sa stiu daca are un nume chestia asta prin care treceam.

Psihologia m-a interesat intotdeauna. Poate din nou suna ca o chestiune prea inalta, dar as vrea sa stiu parerea dvs despre sociopati/psihopati. Eu cred ca definitiile pe care le-am citit de "oameni fara constiinta", oameni care chiar "nu au constiinta" efectiv, nu le putem accepta noi crestinii. Eu nu cred ca exista om fara constiinta, ci fiecare avem o constiinta pe care o ascultam sau nu. De asemenea cred ca e foarte gresit sa credem ca exista oameni fara constiinta. Stiam asta intuitiv, dar am ajuns sa ma indoiesc, si apoi am trecut prin asta:
Cand eram cu starile mele si dezechilibrele mele, am ajuns chiar sa cred ca si eu sunt o asemenea persoana, sa ma intreb daca nu cumba eu sunt sociopata/psihopata si sa ma disper, asa ca tot omul care citeste chestii pe internet si ajunge sa creada ca are cancer :)) Ba chiar sa vedeti cum lucreaza vrajmasul, pentru ca in acele momente, chiar fara sa spun nimanui despre preocuparile mele, chiar si fara sa fac nimic rau sau gresit, o persoana mi-a zis ca eu sunt psihopata :)) Si nu a zis-o intr-o doara sau un cuvant in treacat. Nu era nici macar din familie sau prieten apropiat, ca sa zici ca ar fi vazut in cautarile mele, dar ce sa zic, ori a hackerit cautarile mele pe internet de la distanta, ori a fost ceva necurat, pt ca eu nu cred in asemenea coincidente.

Dar atata m-am framantat si Domnul m-a ajutat, pentru ca la un moment dat, un preot la o predica a vorbit cum omul isi acopera constiinta cu pacatele si ajunge sa nu mai discearna ce e bine si ce e rau, asa ca o fereastra murdara prin care nu mai intra lumina. Si asa am inteles ca nu e lipsa constiintei la acei oameni, ci altceva.


Oricum, acum ca sunt bine din nou, ma gandesc cum as fi putut crede ca sunt psihopata cand plang de atatea ori cand vad sau aud de tot felul de necazuri, ma intreb cum am putut crede asa ceva...