Psihologie - întrebări

[AlinB]

În prealabil postat de ioan67

Tu poţi să te operezi singur pe cord deschis?

Poate gresesc, dar din ce stiu psihologul ofera doar uneltele si instrunctiunile, pacientul este cel care efectueaza operatia si ar fi ne-etic ca interventia sa devina mai personala de atat.
Daca gresesc, m-as bucura ca o eventuala contrazicere sa fie si argumentata.

[ioan67]

În prealabil postat de AlinB

Poate gresesc, dar din ce stiu psihologul ofera doar uneltele si instrunctiunile, pacientul este cel care efectueaza operatia si ar fi ne-etic ca interventia sa devina mai personala de atat.
Daca gresesc, m-as bucura ca o eventuala contrazicere sa fie si argumentata.

Psihologul oferă în primul rând o prezenţă umană care să facă posibilă o relaţie de întrajutorare. Viziunea cu unelte şi instrucţiuni este, evident, utilitaristă/tehnicistă. Deşi unele componente ale relaţiei presupun utilizarea unor cunoştinţe şi tehnici specifice, relaţia este folositoare mai ales prin disponibilitatea clientului şi prin însuşirile personalităţii psihologului: bunăvoinţă statornică, empatie, autenticitatea/spontaneitatea reacţiilor, atenţie pătrunzătoare şi largă, ascultare activă, voinţa de a depăşi barierele inevitabile cu tact şi pricepere, disponibilitatea de a se retrage la timp din rolul de expert şi de a-l convinge pe client să accepte asta, discreţie, o anumită neutralitate (binevoitoare, desigur), acceptare necondiţionată a clientului etc. etc.
Aceste însuşiri sunt elementele cele mai eficiente pentru dinamica relaţiei.

Accentul pe unelte şi instrucţiuni e pus de psihologii tehnicişti, care cred că o tehnică bună garantează succesul. Şi încă, psihologii care ţin mult la poziţia de expert au tendinţa să accentueze uneltele lor şi instrucţiunile date de ei.

Relaţia de consiliere/psihoterapie eficientă implică în mod necesar un lucru rar pe lume: intimitatea. Aceasta nu are nici o legătură cu accepţiunea erotică/sexuală care se foloseşte în mod obişnuit în limbajul comun.
Intimitatea terapeutică, pe care unii o aseamănă cu relaţia dintre mamă şi prunc sau dintre maestru şi discipol, se referă la extraordinara comunicare dintre doi oameni, pe toate planurile vieţii sufleteşti, dintre care unul solicită ajutor iar celălalt se străduieşte să îl ofere. Este un caz particular al relaţiei de iubire sublimă, iar nu fiziologică. Cel care, la început, îl "conţine" pe interlocutor se străduieşte să îl elibereze treptat astfel încât noua autonomie să nu mai fie (auto)sabotoare şi (auto)distructivă.

[sophia]

În prealabil postat de AlinB

Poate gresesc, dar din ce stiu psihologul ofera doar uneltele si instrunctiunile, pacientul este cel care efectueaza operatia si ar fi ne-etic ca interventia sa devina mai personala de atat.
Daca gresesc, m-as bucura ca o eventuala contrazicere sa fie si argumentata.

De unde stii asta? Unde ai auzit/citit?
Exista mai multe metode. M-am informat aici putin, Ioan poate sa ma corecteze.
Exista terapia de analiza profunda, in care pacientul vorbeste. Terapeutul da doar anumite idei, lamuriri. Intervine foarte putin.
Mi se pare mai putin reusita ideea.
In orice caz, asa cum spunea si Ioan, este foarte importanta discutia.
In fond, terapeutul inlocuieste o alta persoana apropiata cu care am putea/trebui sa discutam deschis: parinti, sot/sotie, frati/surori, prieteni.
Cu terapeutul poti discuta deschis, orice problema profunda, ceea ce cu oamenii nu poti face.
El este legat de secretul profesional care la medici de orice fel este foarte strict. Nu are voie sa divulge nimic si fata de nimeni.
Daca este nevoie totusi, in situatii deosebite, trebuie sa primeasca in scris dezlegare din partea pacientului.
Nu stiu cum este reglementat asta in tara.

Simplul fapt de a discuta deschis ce ai pe suflet, este foarte important. Sunt oameni care nu au cu cine discuta, din lipsa de incredere.
Ceea ce nu stiu/pricep eu este cat de mult poate interveni terapeutul.
Ca discutia asta nu trebuie totusi sa ramana la stadiul de monolog.
Si de dorit este sa nu pleci de la terapeut asa cum te-ai dus.
Accentul eu l-as pune pe analiza: familie (primara si sot/sotie), evenimente, traume, frici, pana la vise/cosmaruri (daca sunt clare si se repeta, ele pot reflecta o suferinta (ramasa in subconstient).

Mai este o terapie care mie mi se pare mai interesanta - terapie comportamentala.
Acolo lucreaza pacientul impreuna cu terapeutul si are de facut si "tema pentru acasa". Am vazut ceva l atelevizor.
De ex. cand ai o frica mare de ceva, sau o manie (am vazut de exemplu un pacient care avea mania spalatului, adica se tot spala pe maini, tot avea impresia ca e murdar, ca a luat microbi). Si se lucreaza pana la vindecare.
Dar as vrea sa stiu daca mai este buna si in altfel de situatii/diagnostice.

Nu stiu mai multe.

Legat de situatia lui Ioan - da, un medic nu se poate trata singur. Nici trupeste si nici sufleteste.
La fel cum cred ca nici un preot nu poate sa faca anumite lucruri pentru sine insusi. De exemplu sa oficieze funeraliile unei rude apropiate (mama, tata, sotie, copil, frate, sora). Si spovedania trebuie s-o faca si el cu altcineva.

[DragosP]

Sufletește nu știu, da' trupește de ce n-ar putea să se trateze?

[ioan67]

În prealabil postat de DragosP

Sufletește nu știu, da' trupește de ce n-ar putea să se trateze?

Dragoş, nu reuşesc să înţeleg sensul întrebării tale.
Fii bun te rog şi reformulează ca să înţeleg mai bine ce vrei să spui! La ce suferinţă trupească te referi, mai exact?

[ioan67]

Ne-am aştepta, probabil, în virtutea educaţiei noastre şi a experienţelor de viaţă pe care le-am trăit fiecare, să găsim ca "normală" nevoia de afecţiune (dragoste, simpatie, ocrotire, protecţie, îngrijire etc.) a unui om. Normală şi necesară pentru a fi oameni, întrucât considerăm că un om fără nevoi afective este o imposibilitate, teoretic şi practic.
Iar în cazul când suntem ispitiţi să credem că unii oameni nu mai au nevoie de afecţiune din partea semenilor (cum ar fi, după opinia unora, cazul sfinţilor, care se bucură doar de mângâierea Harului şi a Persoanelor Cereşti), suntem siliţi să conchidem că nici ei nu trăiesc în afara iubirii. Dimpotrivă, înţelegem că ei au parte de o iubire mult mai înaltă şi mai nobilă, anume de însăşi Iubirea lui Dumnezeu, experiată direct în deplină lumină a conştiinţei şi în adâncul inimii lor, fără vreo urmă de îndoială.
Pentru cei dintre noi care sunt şi care se voiesc, încă mai autentic, oameni creştini - cu atât mai mult este firesc şi mântuitor să înţelegem pe om primind şi oferind afecţiune. "Dumnezeu este Iubire", ne descoperă Apostolul Ioan Evanghelistul, acesta fiind cunoscut tocmai ca "ucenicul cel iubit" al Domnului nostru.
Şi atunci, ce vrea oare să însemne "trebuinţa nevrotică de afecţiune"?
De ce folosea Karen Horney, pe care o pomeneam într-o postare anterioară, această sintagmă?
Oare vroia să spună că a iubi înseamnă a fi nevrotic? Sau poate că trebuinţa aceasta a omului este prin însăşi natura ei una nefirească, patologică?...

Ei bine, departe de a contesta firescul nevoii de iubire a oricărui om, psihanalista americană arată, în baza studiilor şi cercetărilor multor oameni (psihologi, antropologi, sociologi, psihanalişti etc.), că uneori avem o trebuinţă crescută şi modificată în tot felul de sensuri negative/nesănătoase a nevoii fireşti (înnăscute şi definitorie pentru om) de afecţiune. Lucru care nu rămâne fără urmări în viaţa noastră, dimpotrivă! Mare parte din conduitele noastre subiective/interne şi comportamentale/externe, nenumărate alegeri şi practici, simţăminte şi cugetări, vorbe şi fapte - vor fi influenţate în mod negativ de o astfel de trebuinţă şi ne vor complica viaţa în mod nefericit. (Inclusiv viaţa de credinţă, aş adăuga eu, ori de-a dreptul în primul rând pe aceasta!)

Iar pentru a întrezări ce înseamnă însuşirea aceasta numită "nevrotică", să amintim deocamdată că factorul esenţial (comun pentru toate nevrozele) este anxietatea şi mecanismele de apărare împotriva acesteia.
Oricât de complicată ar fi structura unei nevroze, susţine K.H., anxietatea este motorul care pune în mişcare procesul nevrotic şi care îl perpetuează.

[sophia]

Travaliul de doliu
Mi se pare asa de ciudata denumirea.
Aici se numeste insotirea psihologica a persoanei in doliu.
Se insoteste persoana pe perioada necesara.

Ce mult mi-a lipsit si mie, de mai multe ori!
In tara nu exista asa ceva si este foarte necesar.
In general in tara nu exista preocuparea pentru sufletul omului.
Nu este nici o traditie in acest sens. Romanii nu cunosc asa ceva.
Este frica asta ca te considera nebun si te trimite la nebuni. Si nu mai scapi de acolo.

Aici ai ajutor psihologic in anumite situatii, chiar in mod automat: in caz de deces (al unei persoane apropiate), trauma (accident de avion, sau de munca), evenimente speciale, de forta majora (atacuri teroriste, sau acte de violenta), in caz de boala grava ( sa nu pici psihic).
Mai exista o situatie in care desi se cere si este util ajutorul psihologic, el se obtine mai greu - cuplurile, sau persoanele cu probleme de infertilitate, sau sarcini cu boli cromozomiale sau genetice ( cand sunt pusi in fata alegerii de avort).

Si eu consider foarte important si as fi avut personal mare de nevoie de asa ceva - ajutor psihologic al apartinatilor persoanelor cu diagnostic grav, de netratat, letal.

Ioan - poate tu stii de Elisabeth Kübler-Ross si cartile ei. Un preot roman drag mie mi le-a dat sa le citesc sa ma pot informa si ajuta. (vorbind de ajutor de la preot, nu numai prin rugaciune si slujba).
Ea s-a ocupat fix de aceste situatii - cum sa procedezi cu oameni grav bolnavi, pe moarte, sau paralizati, cum sa vorbesti cu ei, cum sa le spui diagnosticul in primul rand, cum sa comunici cu ei (cand nu pot vorbi si nici scrie), cum sa-i ajuti, cum poti fi ajutat tu insuti ca insotitor.
Este un domeniu foarte important. Cartile se adreseaza si personalului medical, si insotitorilor acelor pacienti si personalului de ingrijire.
Dar si unei categorii care la noi in ortodoxie nu exista si nu stiu cum s-o denumesc - sunt sa spunem similari duhovnicului, dar mai mult.
Apartin bisericii si au si o pregatire psihologica. Te ajuta in situatii din astea grele. Ajuta bolnavii in astfel de situatii, la pat.
La alte confesiuni exista. In germana se numesc "Seelensorger" - tradus cuvant cu cuvant inseamna "ingrijitor de suflete".

Si e mare nevoie de asemenea persoane/profesii.
Esti pus in situatii grele - sa ingrijesti un parinte sau un copil cu diagnostic grav acut sau cronic si uneori ani de zile (paralizii, demente, handicapuri) si pici pana la urma si tu.
Esti pus in fata unor decizii grele (coma, avort etc.).

[ioan67]

Pentru mine, postarea ta e foarte folositoare.
Mulţumesc, Sophia, pentru bunăvoinţa de a oferi unele detalii despre care nu aveam cunoştinţă.
Doamne ajută!
P.S. Încă mai ciudat ţi-ar suna, poate, "munca doliului" - termenul franţuzesc, preferat de mine.....:) Sunt expresii foarte sugestive pentru ce vrea să fie doliul corect şi sănătos parcurs.

[ioan67]

În prealabil postat de sophia

Travaliul de doliu
Mi se pare asa de ciudata denumirea.
Aici se numeste insotirea psihologica a persoanei in doliu.
Se insoteste persoana pe perioada necesara.

Ambele denumiri sunt justificate.
Însoţirea psihologică evidenţiază rolul terapeutului; este o expresie centrată pe ajutorul oferit de psiholog. Ne arată ce face el: însoţeşte/asistă pe cel aflat în suferinţă.
Travaliul/munca de doliu indică, însă, procesul clientului; se centrează pe participarea îndoliatului la procesul asistat de psiholog. Ne arată ce face clientul, sub îndrumarea şi cu sprijinul psihologului: munceşte, lucrează cu sine.
Împreună, cele două denumiri, cuprind ambele părţi ale relaţiei de întrajutorare, sugerînd cooperarea sau "împreună-lucrarea" dintre cele două persoane legate prin iubirea frăţească, demnă de numele om.

[florin.oltean75]

Procesul terapeutic poate fi sintetizat astfel:

1. Ce este ceea ce simt?

2.De ce simt astfel?

3.Cum poate fi depasita trauma?

Dialogul cu un terapeut acelereaza procesul de conceptualizare - defineste mai bine starea, cauza si metoda. De unul singur este mai dificil; in anumite situatii este imposibila parcurgerea celor trei etape.

Reprimarea presupune evitarea primei etape si "agatarea" de alte componente psihice familiare care cadreaza cu normalitatea.

Cand socul este puternic reprimarea se instaleaza automat.

In principiu sunt doua metode terapeutice (ambele presupun recunoasterea si acceptarea starii de fapt):
1. mecanisme de compensare (ex. nadajduiesc in Inviere)
2. recunoasterea naturii non-inerente a evenimentelor, inclusiv cea a starii interioare/simtirii insasi.

Ca si in cazul bolilor fiziologice preventia este de preferat.

"Fericiti cei saraci in duh" / "Lasa totul si urmeaza-Ma"...