Psihologie - întrebări

[tabitha]

În prealabil postat de ioan67

Îmi amintesc un moment de acum aproape 30 de ani...
Primul curs ca studenţi la Psihologie, o sută de suflete în Amfiteatrul Cantemir de la Drept, emoţionaţi, cu acel freamăt de voie bună şi speranţă pe care îl au oamenii când păşesc pe un nou drum către viaţă...
Vreo sută de tineri aşteptam să vină Profesorul. Debutam cu un curs de Psihologie Generală iar maestrul nu era altul decât Paul Popescu Neveanu, Dumnezeu să îl odihnească în pace!
A venit moşul, a urcat la catedră, ne-a privit... Se lăsase o tăcere mare, gestantă de presimţiri multe... Proful ne privea mai departe, tăcînd. Ne scruta, parcă, pe fiecare...
"Domnilor şi doamnelor, a început bătrânul să spună, acum 5o de ani eram student, în locul vostru, tocmai în acest amfiteatru. Stăteam, iată, acolo (şi a arătat cu mâna un loc din sală) şi ascultam, aşa cum faceţi voi acum, pe primul nostru profesor...
Nu bănuiam atunci, spuse Profesorul aprinzîndu-şi o ţigară (avea obiceiul, aveam să aflăm de la cei mari, să fumeze un pachet de ţigări la curs, scruma pe catedra de lemn, noi adunasem apoi chiştoacele cu uimire...), că psihologii cei mai buni nu sunt psihologii, ci scriitorii. Artiştii, în general, dar mai ales scriitorii, romancierii. (Aici eu am tresărit puternic, venisem la Psihologie dintr-un motiv naiv, tipic adolescentin: doream să devin scriitor...:))
Nici un om nu pătrunde mai adânc, mai subţire, mai despuiat de noroi şi de stele prefabricate în sufletul omenesc decât scriitorul. Luaţi aminte la scriitorii de literatură duhovnicească, de pildă. Sau la inegalabilul romancier rus, Dostoievski!"
Şi tot aşa, după două ore de curs în care nu am aflat nimic special dar am văzut născîndu-se în noi mii de întrebări ("eu nu sunt aici să vă ofer răspunsuri, zicea Profu; sunt aici să vă stârnesc întrebări"...), am părăsit cu toţii bătrânul amfiteatru, năuciţi şi fermecaţi... Eliberaţi din carcasa unor certitudini sterile, ne simţeam reînviaţi, proaspeţi, verzi şi plini de muguri. Eram încărcaţi (ce nobilă sarcină, ce povară lucrătoare!) de dileme, de ipoteze, de minunată nelinişte... Şi, desigur, de visuri mari, generoase în promisiuni...:) O întâlnire unică, de neuitat. O văd şi azi, după atâţia ani, cu ochii minţii de parcă aş fi iarăşi acolo, cu fetele cele frumoase şi sensibile şi cu cei câţiva băieţi care ne nimerisem în anul acela...
A fost nu doar primul, ci şi ultimul curs, acesta, cu Papa Neveanu...
Avea să moară, o lună mai târziu, răpus de cancerul la plămâni...

Şi de câte ori îmi amintesc de prima noastră călăuză în Psihologie, îmi amintesc, nu ştiu cum, şi de Dostoievski...:)
Precum şi de sfinţii cărturari.

P.S. Un prieten de pe forum mi-a amintit încă o dată cât e de important învăţătorul pentru ucenic. Îmi spunea deunăzi ce ar face duhovnicul lui dacă ar fi într-o anumită situaţie şi, lucru evident pentru mine, aşa îl văd şi pe fratele meu că face. Ei bine, avîndu-l un singur curs pe PP Neveanu ca mentor, s-a întâmplat un lucru curios: toţi anii în care am fost profesor, în şcoală sau în privat, am împletit mereu psihologia cu trimiteri către scriitori (romancieri, poeţi, dramaturgi) şi recomandam mereu elevilor să citească, să citească, să scrie chiar... Le spuneam în multe chipuri că lectura din cărţile bune este făuritoare de suflete nobile, că e dar mare, că e medicamentul sigur împotriva multor meschinării şi patimi... În ultimii ani am adăugat la lista de recomandări şi scriitorii duhovniceşti. Le-am recomandat o mulţime de autori şi de cărţi şi, desigur, Biblia. Nu ştiu dacă ei au dat curs invitaţiei mele statornice, presărate cu nenumărate ilustrări şi interogaţii, însă trag nădejdea că măcar unul, în vreo clasă, a hotărât să pună laolaltă în viaţa lui cărţile, psihologia, rugăciunea... Altoiul pus în mine de primul profesor a zămislit, poate, alte altoiuri în sufletele altor oameni tineri... Torţa purtată din mână în mână despică întunericul şi timpul nostru mereu mai departe...

Multumim pentru împărtăsirea acestor gânduri si amintiri. o duminică frumoasă si cu pace îti doresc. Doamne ajută!

[ioan67]

În prealabil postat de tabitha

Multumim pentru împărtăsirea acestor gânduri si amintiri. o duminică frumoasă si cu pace îti doresc. Doamne ajută!

Să ne vedem cu bine, surioară, la Parusie!

Domnul să te păzească în toate zilele tale şi să îţi dăruiască ce ai oferit şi tu: dragoste, dragoste curată, dragoste din inimă feciorelnică, nepângărită!

Cu recunoştinţă,
al tău frate întru Hristos Domnul,
Cezar Ioan

[ioan67]

În prealabil postat de tabitha

Multumim pentru împărtăsirea acestor gânduri si amintiri. o duminică frumoasă si cu pace îti doresc. Doamne ajută!

Până la Parusie rămânînd oleacă de timp, m-am gândit să evoc o altă personalitate a şcolii româneşti de Psihologie şi Psihopatologie, pe profesorul nostru din anii IV şi V: George Ionescu.
http://www.romjpsychiat.ro/article/p...eorghe-ionescu

Spre deosebire de celălalt celebru Ionescu, prezentat aici, http://www.psikoloji2016.org/Yabanci-Konusmalar
profesorul nostru a ales să rămână în ţară (în materialul de mai sus, doctorul Marcu, unul dintre discipolii Profesorului evocă o parte din activitatea ştiinţifică, clinică şi academică a maestrului).
Cei doi Ionescu ne-au fost nouă de mare folos, deoarece colaborau strâns iar noi, studenţii şi apoi psihologii eram la curent cu mai toate mişcările semnificative din Europa şi Canada în ceea ce priveşte evoluţia disciplinelor psi.

Îl evoc pe Prof. G. Ionescu nu doar pentru că a fost cel mai îndrăgit dascăl al nostru (era genul de profesor-actor, juca extraordinar rolul unuia sau altuia dintre bolnavi aşa încât, doar văzîndu-l cum imită pe pacienţi înţelegeai esenţialul bolii; era însă foarte concentrat pe "buchea cărţii" astfel încât, pe doar două pagini noi "prindeam" trăsăturile esenţiale ale vreunei categorii nosografice, precum şi tipul de terapie potrivit, complicaţiile şi indicaţiile pentru abordarea acestora etc. La examene era extrem de exigent: ori ştiai de 9 sau 10, ori te pica. Iar când te pica trebuia să faci practică o vară întreagă la Obregia, altfel nu te primea în examen. Nu-i plăceau deloc tocilarii, hoţii şi proştii! Nu suporta mita ori pilăraia.)

Profesorul mi-a făcut cândva o propunere directă:"vreau să te dedici studiului reprezentării sociale de la noi privind Psihologia şi să te apleci asupra tulburărilor de personalitate."
Cu reprezentările sociale eram familiarizat, Proful cunoştea probabil o lucrare de-a mea publicată tocmai pe chestiunea aceasta şi mă voia colaborator pe o temă care îl preocupa serios. Căci ne spunea mereu la cursuri că românii au o reprezentare socială curioasă referitor la psihologie... Sublinia erorile din "nucleul tare" al R.S. şi căuta căi de modificare a acesteia, iar eu îi spuneam mereu că nu se poate modifica nucleul decât prin fenomene cu amploare socială mare, cu impact puternic. Ori singurele întâmplări cu reverberaţii sociale de la noi privind psihologia erau că Sue Ellen mergea la psihanalist iar Meditaţia Transcendentală (care nu avea treabă, de fapt, cu psihologia, deşi prinsese în mrejele ei câţiva psihologi de marcă) dăduse mulţime de victime şi dusese la desfiinţarea Psihologiei în România. Ce reprezentare socială să ai aici? Fireşte, una caricaturală, cum e dealtfel şi astăzi....

Atunci ne-am concentrat discuţia pe tulburările de personalitate (vechea denumire e "caracteropatie" sau "psihopatie" sau "sociopatie"). Acestea sunt mai puţin abordate de psihiatri şi mai mult de psihologi şi psihoterapeuţi - în ţările civilizate, desigur...
Profu vroia să convingă pe unii studenţi să se dedice acestei condiţii aflate pe muchia dintre normalitate şi nebunie.
I-am dat ascultare, până azi. Desigur, nu m-am axat cu predilecţie pe asta, ca un discipol foarte ascultător, însă am dat mereu atenţie acestei chestiuni. Tulburările de personalitate sunt cea mai răspândită condiţie omenească în ansamblul populaţiei. Fiecare dintre noi avem o serie de trăsături specifice sau secundare dintr-o tulburare sau mai multe... Fie că suntem conştienţi de asta sau (de obicei) nu. Ele sunt dificil de diagnosticat şi încă mai dificil de tratat, pentru că omul cu o tulburare de personalitate nu se simte "bolnav" - deşi multe necazuri i se trag tocmai de aici.

Scriu despre tulburările de personalitate aici, şi ţinînd cont că Ecclesia este formată din oameni de tot felul. Noi toţi, cei ce formăm Biserica, suntem înclinaţi fie spre a ne comporta ca anxiosul prăpăstios, fie ca depresivul morocănos şi tentat spre deznădejde, fie ca paranoidul suspicios etc.
În biserică vom întâlni, astfel, mereu pe unii care se sperie din orice, văd un semn rău în orice întâmplare (aoleu, s-a mişcat candelabrul: ce-o fi? s-a împiedicat popa: vai, semn rău... etc. etc.), care pun mereu răul înainte, care întâmpină totul cu nelinişte şi văd mereu posibile catastrofe... Uneori devin gălăgioşi, turbulenţi, crezînd că vine sfârşitul lumii. Ei nu ştiu că timpul sfârşitului nu e dat nouă a cunoaşte şi că numai Tatăl din Ceruri ştie taina lui. Li se pare că semnele vădesc, indiscutabil, sfârşitul... Sunt anxioşii, eventual depresivii.
Alţii "ştiu" (cu o certitudine apăsătoare) că lucrurile nu sunt ce par a fi... La ei "ghicitura" e o imensă ghicitoare, descompusă în ghicitori mai mici pe care ne pun unii răi să le canonisim noi. Ei cred că mereu cineva pune ceva la cale: sioniştii, frăţia cutare din umbră, antihristul care tocmai s-a arătat colo sau dincolo înconjurat de francmasoni etc. etc. Conspiraţii peste conspiraţii le chinuie cugetul şi îi presează şi pe ceilalţi să se "trezească", să îşi "de-a seama" că, de pildă, Sinodul din Creta e musai francmason şi vrea să ne pregătească, conform unui plan secret (evident!) pentru ecumenismul cel pierzător. Evident, e vorba despre oameni cu înclinaţii paranoide.
Mai sunt unii care cred că Biblia şi alte cărţi sunt de la ...extratereştri. Aceştia ne observă zi şi noapte şi ne conduc destinele... Ei lucrează cu energii speciale, cu arme subtile, operîndu-ne mintea. Sunt schizotipalii.
Narcisicii sunt cei care, mascaţi sau nu cu vopseala "smereniei", au mereu impresia că importanţa lor sub soare este unică, excepţională şi de neînlocuit şi că fără ei Tainele nu ar mai fi valide etc. Îşi fac loc cu multă diplomaţie în centrul atenţiei, acolo fac pe rezonabilii şi umilii, iar când prind momentul favorabil dau o lovitură sub centură sau pe la spate (cu o inocenţă admirabilă! şi înalt justificată) celui pe care mai nainte îl numeau "frate". Şi eventual îl lăudau cum se pricepeau ei mai bine (şi se pricep băieţii ăştia, cum de nu!). Ei sunt împătimiţii puterii (compensaţie proastă e unui complex de inferioritate ascuns), pe care, desigur, consideră că o merită, pentru că li se cuvine în mod firesc şi pentru că, nu-i aşa, au făcut unele sacrificii care îi recomandă. Adeseori merg cu nasul pe sus, la propriu, iar când te privesc îşi lasă capul pe spate...
Evitanţii, mereu retraşi şi palizi, tremurînd ca o frunză la apropierea oricărui necunoscut, mai ales dacă nu au lângă ei, în chip simţit, o persoană protectoare care să le dea girul pentru a mişca, măcar - sunt cunoscuţi ca deosebit de "pioşi". Nu te poţi baza pe ei, din păcate, în anumite situaţii mai dificile. Nu au încredere în oameni - "doar în Dumnezeu putem avea încredere", consideră ei...
Desigur, există şi categoria aparte şi nu tocmai rară a ... canaliei. Dar aceasta nu e prinsă ca atare în tipologia tulburărilor de personalitate, pe de o parte pentru că are o condiţie mixtă şi pe de altă parte, probabil, din sila autorilor. Atunci când se manifestă şi devine clar ce hram poartă, canalia trebe să treacă pe lista absolut necesară de persoane periculoase. A se evita cu orice preţ! Pentru că nu se schimbă niciodată şi vor recidiva la prima ocazie.

În prezent am mare neîncredere că modul concret cum decurge viaţa în bisericile noastre, adică între noi (dincolo de activităţile sacramentale prinse în cultul nostru, care se defsăşoară în continuitatea sfântă a Tradiţiei) are vreo eficienţă asupra unor astfel de persoane. Ar putea să aibă, în cea mai înaltă măsură întrucât, de fapt, patologia aceasta e una care ţine de moralitate. Or, esenţial, lucrarea din Biserică e centrată ŞI pe acest aspect. Deşi nu e vocaţia principală sau singulară a Bisericii.
Dar la noi se pare că în Biserică s-a făcut, pentru unii, o ascunzătoare teribilă. Nici vorbă de vreo lucrare serioasă, care ar putea merge mai bine ca oriunde tocmai în Casa Domnului Milei ci, dimpotrivă, profitînd de înţelegere se pare că la noi lucrează nestingherite tot felul de patologii, tulburînd viaţa de credinţă a fiecăruia şi a celorlalţi.
De aici un rol secundar, însă prin forţa împrejurărilor tot mai pregnant căci lumea presează spre a produce noi şi noi forme ale tulburărilor de personalitate, ar putea reveni tocmai psihologilor. Poate nu întâmplător, aşa cum semnala un coleg de forum, unii dintre preoţi se îndreaptă şi astăzi spre psihologie. (Rămâne de văzut, în viitor, ce eficienţă aduce această specializare suplimentară.) Însă reprezentarea socială a psihologului este cum este în România, astfel de tulburări sunt foarte greu/migălos de tratat şi, în fine, din moment ce la noi nu prea contează ce fel de oameni suntem ci doar să meargă treaba, cum o merge, apăi .... merge şi-aşa.
Credem noi!

Aici o carte, de pionierat cândva, a Profesorului G. Ionescu despre tulburările de personalitate:
http://www.slideshare.net/paulmarian...personalitatii

Şi încă una, excelentă pentru nespecialişti dar folositoare în viaţa de zi cu zi:
http://www.elefant.ro/carti/lecturi-...sp-152817.html

[ioan67]

Tot profesorul G. Ionescu amintea uneori despre "miturile" prin care sunt văzuţi psihologii şi psihologia la noi.
Unul dintre mituri face referire la "impecabilitatea psihologului". Aşteptări foarte înalte, cu totul nerealiste, sunt proiectate asupra unui om care e psiholog. Se aşteaptă de la el să fie ca un fel de enciclopedie ambulantă, un fel de cunoscător al întreg adevărului sau ca un sfânt (ca şi cum sfinţii, la rândul lor, ar fi mereu impecabili şi infailibili), cu soluţii ad-hoc pentru orice problemă, dincolo de orice viciu sau afecţiune, un fel de superman al virtuţii. De aici decurge o intransigenţă cu totul aparte faţă de psiholog, dăunătoare mai ales în relaţia de consiliere/psihoterapie.
Un alt mit este că psihologul/psihiatrul nu se îmbolnăveşte sufleteşte. Că doară are leac pentru boli, nu? Însă noi ştim deja că uneori tocmai pantofarul are pantofii rupţi sau croitorul haina descusută, iar oculistul poartă ochelari şi preotul mai face şi el câte o boroboaţă ori de-a dreptul păcătuieşte. Sunt situaţii reale de viaţă şi nu foloseşte să le negăm.
La extrema cealaltă, se crede că psihologii şi psihiatrii sunt mai nebuni decât restul oamenilor. Motivul invocat de obicei e că aceştia trăiesc printre nebuni şi se contaminează, eventual că însăşi nebunia prealabilă îi aduce între nebuni. Ceea ce se omite aici e, în primul rând, că psihologii nu lucrează decât în procent mic cu "nebunii". Doar anumite specializări ţin de tratamentul persoanelor suferinde psihic. Apoi, chiar dacă medicii lucrează cu oameni bolnavi nu e deloc obligatoriu să ia şi ei "virusul". Breasla medicilor are destule mijloace de protecţie la îndemână şi foloseşte o serie de măsuri cu rol profilactic dintre care cea mai eficientă este cultura. Un om instruit, informat, care a mai beneficiat şi de nişte formări şi supervizări periodice, poate lesne recunoaşte ceva-ul străin din mintea pacientului şi se păstrează la distanţă faţă de acesta, fără a-l împrumuta. La ce i-ar folosi unui medic să gândească precum paranoidul ori să sufere precum anxiosul? Identifică tulburarea, oferă tratamentul şi cu asta basta. Eventual ridică din umeri ori oftează compătimitor.
Un alt mit este că acolo unde nu e credinţă în Dumnezeu nu te poţi vindeca de o maladie psihică. Datele de statistică medicală arată însă că s-au vindecat de varii maladii psihice atât ateii cât şi credincioşii, că sunt eficienţi atât terapeuţii atei cât şi terapeuţii credincioşi şi că orientarea religioasă nu afectează semnificativ procesul terapeutic decât atunci când e vorba de anumite subculturi specifice unde e important să te plasezi în acord cu credinţele celuilalt.

În fine, alte mituri legate de sănătatea şi boala psihică:
1) Dacă provii dintr-un neam cu bolnavi mintal, vei fi şi tu unul. Fals, predispoziţia genetică şi cultura familiei sunt doar "cartuşul de pe ţeavă". Şi nu e chiar atât de uşor să apeşi pe trăgaciul puştii unui om, care este mintea nebuniei. Etiologia tulburării mintale e mult mai complexă decât pare. Un întreg sistem de factori (sociali, biochimici, culturali) lucrează la producerea unei maladii.
2) Dacă ai tăi au fost toţi sănătoşi, nu ai cum să te îmbolnăveşti. Fals, multe sunt evenimentele vieţii care pot face o legumă dintr-un om foarte puternic pe plan psihic. Eventual, vitalitatea şi obiceiurile sănătoase din neamul tău te pot ajuta să rezişti mai bine şi să îţi revii mai rapid şi mai amplu, în cazul când se întâmplă să te îmbolnăveşti.
3) Boala vine ca pedeapsă de la Dumnezeu. Probabil, pentru cei care cred că Dumnezeu nu are ceva mai bun de făcut decât să îi îmbolnăvească pe oameni. De fapt, boala vine de la oameni, de la relaţiile execrabile dintre ei şi din propria neglijenţă. Păcatul, însă, prin anomaliile pe care le induce în viaţa sufletească şi în relaţii este, da, un agent patogen indiscutabil. Dar nu ca pedeapsă de la Dumnezeu, ci din pricina răului conţinut în el şi a modului cum ne raportăm la păcat după ce îl făptuim cu mintea ori cu fapta. Căci o bună spovedanie, de pildă, şi un canon adecvat ne pot scăpa de multe din urmările păcatului.