![]() |
![]() |
|
|
|
|
|
#1
|
|||
|
|||
|
Citat:
Dacă primii călugări stăteau să tot facă filosofia monahismului și să găsească opreliști, azi nu am mai fi vorbit despre acest mod autentic de trăire, dar din fericire monahismul e ținut de Hristos nu de raționalismul apuseano-protestant de care s-au copleșit și ortodocșii de când au încercat să preia raționamentul apusean în teologie. Dacă regula era că monahismul se face în lume, nu s-ar mai fi retras atâția în chinovii până și episcopii mare parte dintre ei se sfătuiau tot cu monahii din mănăstire, nu cu duhovnicii de mir.
__________________
„Că s-a întărit mila Lui peste noi și adevărul Domnului rămâne în veac.” Ps.116, v.2. Last edited by Iorest; 12.12.2016 at 11:04:58. |
|
#2
|
|||
|
|||
|
Foarte bine, exact despre asta e vorba :)
Citat:
Adevarul e ca nu ti-ai gasit inca locul. Ai crescut din pacate sub doua culturi diferite, opuse chiar si fiecare din ele isi cere partea. Categoric n-ai sa te calugaresti prea curand si probabil foarte satisfacut de casatorie nici nu ai sa fii pana nu ti se linistesc apele.
__________________
Suprema intelepciune este a distinge binele de rau. |
|
#3
|
|||
|
|||
|
Citat:
Care să fie practica? Mai întâi practica rugăciunii. Fie că este cea de obște, prin participarea la slujbe, fie că este o pravilă personală, fie și minimală. Lucrarea rugăciunii este un bun învățător. Aduce și oleacă de liniște, cel puțin... Bănuiesc că știi asta atât din lecturi cât și din experiență. Îți este imposibil să pui un pic de rânduială în care să intre rugăciunea? Ai o rezistență așa mare față de rugăciune? Întreb, spre clarificare. |
|
#4
|
|||
|
|||
|
Citat:
Cei care au primit o chemare expresa in acest sens de la insusi Dumnezeu, da. Si au primit chemarea cand erau deja casatoriti si probabil situatia familiala destul de stabila, nu stim prea multe detalii dar nu cred ca Dumnezeu le-a cerut sa-si paraseasca femeia credincioasa si cu copii mici, sa - o lase fara intretinere si sa urmeze Lui. Si categoric Dumnezeu nu le-a spus "casatoreste-te mai intai si pe urma lasa-ti nevasta si urmeaza-mi mie". Tu nu simti asta ca o chemare profunda nici macar de la tine, ci doar asa ca un fel de chestie bucolica :)
__________________
Suprema intelepciune este a distinge binele de rau. |
|
#5
|
|||
|
|||
|
Citat:
Prin însăși natura ei, Teologia e o afacere a inimii, mai intâi. În funcție de orientarea iubirii vine și logica, subsumîndu-se dragostei. Piedicile apărute în calea teologului nu se depășesc prin efort logic, ci prin dăruire smerită. Citat:
Dar cum să îți lași nevasta și copiii, mai târziu? Ei ce vor face? Cum se vor simți, oare?... Femeia și copiii părăsiți de soț și tată sunt o realitate foarte tristă. Nu cred că omului îi e dat să trăiască după modelul cucului, să își lase ouăle și să zboare spre alte cuiburi... Dacă ar fi fost așa, ar fi trebuit să ne salutăm cu "avec-avec", nu cu bună ziua... Iarăși, nu suntem tocmiți de Creator după modelul "gâsca prin apă" sau "apa și uleiul". Ceea ce experiem cu adevărat nu clivează ci fermentează în noi, uneori cu ani buni până la limpezire. Până una-alta, Doamne ajută! Last edited by ioan67; 12.12.2016 at 04:36:30. |
|
#6
|
|||
|
|||
|
Sau când, oricât de multe ai voi de la lume și în lume, ardoarea dragostei pentru Hristos și intensitatea pocăinței te cheamă aparte și departe...
Dar gândul la pustie, fie și apărut fugitiv în minte, este de obicei semn pentru alte lucruri, mult mai prozaice. În experiența mea personală l-am întâlnit pe fundalul unor clipe de mare dezamăgire. Am cunoscut asta și la mine și la mulți alții. Ca idee generală, dacă nu suntem monahi cu niscaiva experiență duhovnicească și cu o ascultare deja rodnică, astfel de gânduri ar trebui întâmpinate cu mult scepticism. Personal, recomand întrebarea: din ce pricini ale nereușitelor și lipsurilor mele apare acest gând seducător? Ce păcate ale mele îmi rod frânghia care mă ține strâns legat de viață și de oameni? Atunci când obosim să ne luptăm cu nedesăvârșirile noastre, avem de ales: ne strunjim nițel (ne acomodăm, ne punem pe lucrul cu sine pentru o dezvoltare mai bună a abilităților în a fi) ori fugim, rămânînd așa cum suntem. Se poate fugi în multe moduri, pustia fiind nu doar exterioară. Gândul pustiei este de obicei o fantasmă periculoasă. Nu ajută la devenire, ci la destrămare și putrezire interioară. Dacă îmi permiteți un sfat: nu mai primiți astfel de gânduri! Lăsați-le să treacă, câtă vreme nu aveți un maestru, terapeut, duhovnic cu care să lucrați pe ogorul interior. |
|
#7
|
|||
|
|||
|
Citat:
Dar, ca orice organism viu, uneori are pietre la rinichi sau la colecist etc. Ca să râvnesc la a fi parte din organismul viu, mai întâi să am grijă să cercetez cât de viu mai sunt eu însumi... Iar dacă nu sunt viu, atunci să mă port ca un mort sau ca un obiect. Lăsîndu-mă pe Mâna Bisericii, așa cum orice obiect e la dispoziția unei ființe vii care face ce vrea cu el. S-ar putea să capăt și eu o înviere, întrucât uneori doctorii pot reanima un mort. Dar dacă, mort fiind, mai am și pretenții ca viul să corespundă nevoilor mele... Ce să mai zicem, atunci? Poate ar merita scrisă o carte despre ifosele morților în a modela lumea vie după nevoile lor. Dar cine o va citi? Că morții nu prea citesc iar viii au de citit cărțile Vieții. |
|
|