Ascetism modern

[Iorest]

În prealabil postat de Seraphim7

Cu tot respectul pentru majoritatea opiniilor formulate,dar mi se pare ca multe pareri sunt competente doar la nivel ideologic,iar dacă le implicam in realitate nu vor concorda cu aceasta.A discerne o vocație de un refugiu,asta incerc eu sa fac,doar ca in acest proces intra autocunoasterea care implica tot bagajul oferit de natură,societate si alegerile personale.Bineînțeles ,una e tanjirea după ceva alta e starea de fapt.Eu tînjesc dupa ceva care poate avea similitudini cu ceea ce s-a discutat aici,dar realitatea acestor certitudini e cu siguranță eronată,dat fiind faptul că realitatea obiectivă e percepută diferit de fiecare,însă ideologic putem ca cădea fiecare de acord cu anumite sisteme de gândire sau abordare,iar eu tocmai de această capcană vreau sa ma feresc.

Cine stă să traseze fel și fel de versiuni și scenarii până să se hotărască spre monahism nu prea e de mănăstire, eventual va sfârși prin a fi convins de alții că monahismul e depășit, sau că el personal are vreo problemă internalizată fără să se mai apropie măcar de ucenicie, dracul e mare filosof și așa pe calea argumentelor poate justifica orice la nivelul minții.

Dacă primii călugări stăteau să tot facă filosofia monahismului și să găsească opreliști, azi nu am mai fi vorbit despre acest mod autentic de trăire, dar din fericire monahismul e ținut de Hristos nu de raționalismul apuseano-protestant de care s-au copleșit și ortodocșii de când au încercat să preia raționamentul apusean în teologie.

Dacă regula era că monahismul se face în lume, nu s-ar mai fi retras atâția în chinovii până și episcopii mare parte dintre ei se sfătuiau tot cu monahii din mănăstire, nu cu duhovnicii de mir.

[AlinB]

În prealabil postat de Seraphim7

.A discerne o vocație de un refugiu,asta incerc eu sa fac,

Foarte bine, exact despre asta e vorba :)

doar ca in acest proces intra autocunoasterea care implica tot bagajul oferit de natură,societate si alegerile personale.Bineînțeles ,una e tanjirea după ceva alta e starea de fapt.Eu tînjesc dupa ceva care poate avea similitudini cu ceea ce s-a discutat aici,dar realitatea acestor certitudini e cu siguranță eronată,dat fiind faptul că realitatea obiectivă e percepută diferit de fiecare,însă ideologic putem ca cădea fiecare de acord cu anumite sisteme de gândire sau abordare,iar eu tocmai de această capcană vreau sa ma feresc.

Bine constientizat :)

Adevarul e ca nu ti-ai gasit inca locul.
Ai crescut din pacate sub doua culturi diferite, opuse chiar si fiecare din ele isi cere partea.

Categoric n-ai sa te calugaresti prea curand si probabil foarte satisfacut de casatorie nici nu ai sa fii pana nu ti se linistesc apele.

[ioan67]

În prealabil postat de Seraphim7

Cu tot respectul pentru majoritatea opiniilor formulate,dar mi se pare ca multe pareri sunt competente doar la nivel ideologic,iar dacă le implicam in realitate nu vor concorda cu aceasta.A discerne o vocație de un refugiu,asta incerc eu sa fac,doar ca in acest proces intra autocunoasterea care implica tot bagajul oferit de natură,societate si alegerile personale.Bineînțeles ,una e tanjirea după ceva alta e starea de fapt.Eu tînjesc dupa ceva care poate avea similitudini cu ceea ce s-a discutat aici,dar realitatea acestor certitudini e cu siguranță eronată,dat fiind faptul că realitatea obiectivă e percepută diferit de fiecare,însă ideologic putem ca cădea fiecare de acord cu anumite sisteme de gândire sau abordare,iar eu tocmai de această capcană vreau sa ma feresc.

În astfel de situaţii, cred că puţină practică nu strică, Seraphim. Aceasta te poate feri de conflictul dintre sufletul tău şi diverse ideologii care îţi par supărătoare. Şi mai are şi rolul de lămurire.
Care să fie practica?
Mai întâi practica rugăciunii. Fie că este cea de obşte, prin participarea la slujbe, fie că este o pravilă personală, fie şi minimală.
Lucrarea rugăciunii este un bun învăţător. Aduce şi oleacă de linişte, cel puţin... Bănuiesc că ştii asta atât din lecturi cât şi din experienţă.
Îţi este imposibil să pui un pic de rânduială în care să intre rugăciunea? Ai o rezistenţă aşa mare faţă de rugăciune?
Întreb, spre clarificare.

[AlinB]

În prealabil postat de Seraphim7

Da,ca sa fiu sincer asta voiam.Da ce apostolii nu au fost laudati de Iisus când si-au lăsat femeile?
Nu,e de pe vremea lui Hi5.

Cei care au primit o chemare expresa in acest sens de la insusi Dumnezeu, da.

Si au primit chemarea cand erau deja casatoriti si probabil situatia familiala destul de stabila, nu stim prea multe detalii dar nu cred ca Dumnezeu le-a cerut sa-si paraseasca femeia credincioasa si cu copii mici, sa - o lase fara intretinere si sa urmeze Lui.

Si categoric Dumnezeu nu le-a spus "casatoreste-te mai intai si pe urma lasa-ti nevasta si urmeaza-mi mie".

Tu nu simti asta ca o chemare profunda nici macar de la tine, ci doar asa ca un fel de chestie bucolica :)

[ioan67]

În prealabil postat de Seraphim7

Dar cel care pare cel mai logic e sa continui studiile teologice

De ce să continuăm studiile teologice dacă argumentul nu mai e dragostea, ci logica? Ce să facem în Teologie fără vocaţie?
Prin însăşi natura ei, Teologia e o afacere a inimii, mai intâi. În funcţie de orientarea iubirii vine şi logica, subsumîndu-se dragostei.
Piedicile apărute în calea teologului nu se depăşesc prin efort logic, ci prin dăruire smerită.

În prealabil postat de Seraphim7

...sa gust din căsătorie si viata de familie,iar abia dupa ce dobândesc tot ce tînjesc să las totul.

De obicei, ceea ce dobândim cu adevărat nu rămâne o alăturare la sufletul nostru ci ne transformă. Ne şi leagă.
Dar cum să îţi laşi nevasta şi copiii, mai târziu? Ei ce vor face? Cum se vor simţi, oare?... Femeia şi copiii părăsiţi de soţ şi tată sunt o realitate foarte tristă.

Nu cred că omului îi e dat să trăiască după modelul cucului, să îşi lase ouăle şi să zboare spre alte cuiburi...
Dacă ar fi fost aşa, ar fi trebuit să ne salutăm cu "avec-avec", nu cu bună ziua...
Iarăşi, nu suntem tocmiţi de Creator după modelul "gâsca prin apă" sau "apa şi uleiul". Ceea ce experiem cu adevărat nu clivează ci fermentează în noi, uneori cu ani buni până la limpezire.

Până una-alta,
Doamne ajută!

[ioan67]

În prealabil postat de Seraphim7

In pustie mergi când nu mai vrei nimic de la lume.

Sau când, oricât de multe ai voi de la lume şi în lume, ardoarea dragostei pentru Hristos şi intensitatea pocăinţei te cheamă aparte şi departe...
Dar gândul la pustie, fie şi apărut fugitiv în minte, este de obicei semn pentru alte lucruri, mult mai prozaice.
În experienţa mea personală l-am întâlnit pe fundalul unor clipe de mare dezamăgire. Am cunoscut asta şi la mine şi la mulţi alţii.

Ca idee generală, dacă nu suntem monahi cu niscaiva experienţă duhovnicească şi cu o ascultare deja rodnică, astfel de gânduri ar trebui întâmpinate cu mult scepticism.
Personal, recomand întrebarea: din ce pricini ale nereuşitelor şi lipsurilor mele apare acest gând seducător? Ce păcate ale mele îmi rod frânghia care mă ţine strâns legat de viaţă şi de oameni?

Atunci când obosim să ne luptăm cu nedesăvârşirile noastre, avem de ales: ne strunjim niţel (ne acomodăm, ne punem pe lucrul cu sine pentru o dezvoltare mai bună a abilităţilor în a fi) ori fugim, rămânînd aşa cum suntem. Se poate fugi în multe moduri, pustia fiind nu doar exterioară.

Gândul pustiei este de obicei o fantasmă periculoasă. Nu ajută la devenire, ci la destrămare şi putrezire interioară.
Dacă îmi permiteţi un sfat: nu mai primiţi astfel de gânduri! Lăsaţi-le să treacă, câtă vreme nu aveţi un maestru, terapeut, duhovnic cu care să lucraţi pe ogorul interior.

[ioan67]

În prealabil postat de Seraphim7

Vreau un model viu,un părinte sau chiar o comunitate care corespundă nevoilor mele,care încă nici nu imi dau seama care ar fi sau cum sa dozez,să abordez etc.Un povatuitor,si un cadru unde să ma pliez,unde sa ma sint ca sunt parte,si madular a unui organism spiritual viu.

Biserica este un organism viu.
Dar, ca orice organism viu, uneori are pietre la rinichi sau la colecist etc.
Ca să râvnesc la a fi parte din organismul viu, mai întâi să am grijă să cercetez cât de viu mai sunt eu însumi...
Iar dacă nu sunt viu, atunci să mă port ca un mort sau ca un obiect. Lăsîndu-mă pe Mâna Bisericii, aşa cum orice obiect e la dispoziţia unei fiinţe vii care face ce vrea cu el. S-ar putea să capăt şi eu o înviere, întrucât uneori doctorii pot reanima un mort.

Dar dacă, mort fiind, mai am şi pretenţii ca viul să corespundă nevoilor mele...
Ce să mai zicem, atunci?
Poate ar merita scrisă o carte despre ifosele morţilor în a modela lumea vie după nevoile lor.
Dar cine o va citi? Că morţii nu prea citesc iar viii au de citit cărţile Vieţii.