Sfintii Zilei

[cristiboss56]

Sfântul Cuvios Rafael s-a nevoit în străvechiul aşezământ călugăresc Agapia din Deal, în veacul al 16-lea. Numele său se tâlcuieşte „Dumnezeu aduce vindecare”. Rodul ostenelilor sihăstreşti şi ale rugăciunii neîncetate a fost dobândirea darurilor înalte, încât toţi îl priveau ca pe o icoană a virtuţilor. După moartea sa, ucenicii i-au dezgropat trupul pe care l-au aflat bine mirositor. A fost aşezat în biserică spre închinare, iar în vremuri de restrişte a fost ascuns într-un loc neştiut până astăzi. Sfântul Partenie s-a nevoit în Munţii Agapiei în secolul al 17-lea. Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, îl numără pe Cuviosul Partenie printre sfinţii români cărora le-a văzut viaţa şi traiul. Tradiţia spune că el a sihăstrit în muntele Scaunele, rugându-se neîncetat, ziua şi noaptea, rostind Psaltirea pe care o ştia pe de dinafară. După moarte (1660), trupul fiindu-i dezgropat, a fost aflat nestricat şi multe minuni se făceau la racla sa. Sfintele sale moaşte au fost tăinuite poate, odată cu cele ale Sfântului Rafael.

[cristiboss56]

Sfânta Maria Magdalena a fost uceniţă şi mironosiţă a Mântuitorului Iisus Hristos, cea dintâi şi cea mai mare dintre toate uceniţele şi purtătoarele de mir. Era din Galileea, din cetatea Magdala, de la hotarele Galileei cu Siria. Înainte de a-L întâlni pe Hristos-Domnul, ducea o viaţă de grele pătimiri. Mântuitorul a tămăduit-o de toată stricăciunea, luminându-i cugetul cu lumina unei noi vieţi, din dumnezeiasca dragoste. Din acea clipă, Maria s-a făcut următoare lui Hristos, slujindu-I cu credinţă. În clipa cea mai grea, a răstignirii, când Apostolii erau departe, Maria Magdalena a rămas lângă Crucea Mântuitorului, iar când Sfântul Trup al Domnului a fost aşezat în mormânt, ea l-a uns cu miresme, vărsând multe lacrimi. Maria Magdalena s-a învrednicit a fi cea dintâi care a primit de la înger vestea Învierii Domnului şi tot ea a fost prima persoană care L-a văzut pe Domnul Înviat. După Înălţarea la cer a Domnului, Sfânta Maria Magdalena a pornit alături de Sfinţii Apostoli în lupta plină de primejdii, pentru răspândirea credinţei. Tradiţia spune că a ajuns până la Roma, iar de acolo a ajuns la Efes, unde slujea Sfântului Apostol Ioan.

[cristiboss56]

Sfânta Hristina a fost din cetatea Tirului, pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211), fiică a unui general pe care-l chema Urban. Fiindcă ea a fost rânduită să aducă jertfe idolilor pe care îi avea tatăl ei, acesta i-a dăruit ca locuinţă cel mai înalt turn al palatului său. Dar fecioara, având suflet curat şi privind noaptea stelele de pe cer, a înţeles că idolii cei neînsufleţiţi şi făcuţi de oameni nu au nici o putere. Hristina a dărâmat şi sfărâmat toţi idolii, dăruind bucăţile preţioase săracilor. Aflând tatăl ei una ca asta, s-a mâniat cumplit, dar Hristina i-a spus că ea crede în Dumnezeu Cel viu şi că idolii nu au nici o putere. Atunci tiranul a supus-o la multe chinuri, întemniţând-o pentru multă vreme, iar după aceea a aruncat-o în mare. A fost scăpată de un înger. După moartea tatălui ei, Dion, dregătorul cetăţii, a judecat-o pe Hristina şi fiindcă nu s-a lepădat de credinţa ei a fost cumplit chinuită, iar mai apoi a fost împunsă cu suliţe de către ostaşi. Şi aşa Sfânta Hristina şi-a dat lui Dumnezeu cinstitul ei suflet.

[cristiboss56]

Sfânta Ana, după Tradiţia Bisericii, a fost bunica după trup a Domnului nostru Iisus Hristos şi era din seminţia lui Levi, fiind fiica lui Matan preotul şi a Mariei, soţia sa. Matan şi Maria au avut trei fete: Maria, Sovi şi Ana. Şi au măritat ei pe Ana, în ţinutul Galileei, cu dreptul Ioachim. Prin multă rugăciune, Sfânta Ana a născut-o pe Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Sfânta şi Dreapta Ana, a cărei adormire o prăznuim astăzi, după ce a născut pe Fecioara Maria, pe începătoarea mântuirii noastre şi a dăruit-o pe ea să fie crescută la templu, ca pe un dar fără de prihană, a trăit cealaltă vreme a vieţii sale cu postiri, cu rugăciuni şi cu faceri de bine către cei lipsiţi, şi aşa s-a mutat în pace la Domnul.

[cristiboss56]

Sfântul Ioanichie s-a născut din părinţi evlavioşi în părţile Muscelului şi din fragedă tinereţe, *ascultând chemarea lui Hristos, s-a retras în Mănăstirea Cetăţuia Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviţei, unde s-a călugărit. După ce a deprins vieţuirea călugărilor iscusiţi, luând binecuvântare, s-a retras într-una din peşterile Muntelui Negru-Vodă, unde s-a nevoit aproape 50 de ani. O dată pe săptămână, un ucenic al Cuviosului venea să-i aducă pâine şi apă, iar stareţul mănăstirii venea duminica, după Sfânta Liturghie, şi-l spovedea, apoi îl împărtăşea. Cunoscându-şi dinainte sfârşitul, Sfântul Ioanichie şi-a săpat singur mormântul în peştera sa, încrustându-şi în dreptul capului anul trecerii sale la cele veşnice - 1638. Şi aşezându-se în *mormânt, a adormit întru Domnul la 26 iulie, iar un păianjen i-a ţesut deasupra trupului o pânză ca un epitaf. Din rânduiala dumnezeiască, moaştele sale au fost aflate după cel de-al Doilea *Război Mondial, în anul 1944 şi aşezate în biserica mănăstirii.
În timpul regimului comunist au fost îngropate în pământ, dar, după 1989, când Biserica şi-a recăpătat libertatea, au fost din nou aşezate în sfântul locaş de rugăciune al mănăstirii.

[cristiboss56]

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în fiecare an, în ziua de 27 iulie, pe Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, unul dintre sfinții „doctori fără de arginți”. Sfântul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor și tămăduitor al bolnavilor, fiind un model de urmat atât ca doctor, cât şi ca slujitor creştin al Mântuitorului Hristos.
Acest slăvit între mucenici şi răbdător de chinuri al lui Hristos a trăit în Imperiul Roman în vremea marilor persecuţii asupra creştinilor săvârşite de către împărații păgâni Maximian și Dioclețian. Sfântul Mucenic Pantelimon s-a născut în cetatea Nicomidiei (Asia Mică), în părțile Bitiniei, în anul 275. La naștere a primit numele Pantoleon, care înseamnă „cel puternic în toate ca un leu”. Tatăl său, Eustorgios, era păgân, slujind idolilor, iar mama sa, Euvula, era creștină, învăţând de la strămoșii ei sfânta credință, slujind cu mare evlavie lui Hristos. După moartea mamei, tatăl a îndrumat copilul la școlile păgâne ale timpului. Tânărul a studiat filosofia şi a urmat şcoala de medicină la Nicomidia, apoi a fost încredințat spre ucenicie medicului Eufrosin. Dobândind multe cunoştinţe şi o înţelepciune aleasă a practicării medicinei, el a fost remarcat de împărat, care l-a şi ales drept medic al său.
Dumnezeu avea să Se descopere în inima tânărului doctor, făcându-l să își dorească cu ardoare să-L primească pe Hristos în viaţa sa. Trecând zilnic prin faţa curţii preotului Ermolae din Nicomidia, tânărul Pantoleon a fost chemat odată să intre înăuntru. Bătrânul Ermolae i-a arătat că „ştiinţa medicală nu poate aduce decât slaba uşurare naturii noastre suferinde şi sortită morţii şi că numai Hristos, singurul Doctor adevărat, a venit să ne aducă mântuirea, fără leacuri şi fără plată”. Într-o zi, pe când se întorcea de la Eufrosin, Pantoleon găsi pe drum un copil mort, muşcat de o viperă. Văzând aceasta, la început s-a temut şi s-a depărtat puţin, dar apoi, căutând spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, nu sunt vrednic a Te chema, însă arată-Ţi puterea Ta şi fă ca, întru numele Tău, pruncul acesta să învie, iar vipera să moară”. Atunci îndată, pruncul deşteptându-se ca din somn, s-a sculat, iar vipera a rămas moartă. Pantoleon a crezut desăvârşit în Hristos şi a binecuvântat pe Dumnezeu cu bucurie şi cu lacrimi, mulţumindu-I că l-a scos pe el din întuneric şi l-a adus la lumina cunoştinţei Sale. El a fost botezat de Sfântul Ermolae şi a primit numele de Pantelimon, care înseamnă „cel cu totul milostiv”.
Din ziua botezului, Pantelimon a dobândit de la Dumnezeu darul tămăduirii minunate. Astfel, a dat vedere unui orb pe care nu-l putea vindeca nici un doctor. El, punând degetele sale pe ochii orbului, a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a luminat pe cei orbi, caută și vezi!” În clipa aceea s-au limpezit ochii orbului și a văzut. Auzind de aceasta, tatăl lui Pantelimon a crezut în Hristos împreună cu toți cei din casa lor. Apoi, fericitul doctor fără de arginți mergea pe la casele bolnavilor, pe la cei din spitale și îi tămăduia numai cu rugăciunea, cu chemarea numelui lui Hristos și cu punerea mâinilor sale pe rănile bolnavilor, fără a primi vreo plată, vreun dar, amintea părintele Cleopa Ilie într-o predică rostită la sărbătoarea sfântului.
Pentru credinţa şi dragostea tânărului Pantelimon faţă de Hristos, împăratul Maximian a dat poruncă să fie aruncat în temniță. Apoi, chemat fiind la judecată și nevoind să jertfească idolilor, Sfântul Pantelimon a fost cumplit bătut, ars cu făclii aprinse pe trup, strunjit cu gheare de fier și aruncat în mare. Dar, văzându-l scăpat nevătămat din toate, mulți au început să creadă în Hristos pentru semnele şi minunile săvârşite de sfânt. Atunci, împăratul l-a condamnat la moarte pe Pantelimon, prin tăierea capului. Ostaşii l-au legat de un măslin şi călăul, apropiindu-se, l-a lovit pe sfânt cu sabia peste grumaji, însă fierul s-a îndoit precum ceara, iar trupul sfântului n-a fost rănit, pentru că nu-şi sfârşise rugăciunile sale. Atunci ostaşii, înspăimântându-se, au zis: „Mare este Dumnezeul creştinilor...!” Apoi, căzând la picioarele sfântului, au grăit: „Rugămu-ne ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, ca să se ierte păcatele noastre, câte ţi-am făcut ţie din porunca împăratului”. Şi rugându-se Sfântul Pantelimon pentru cei care îl prigoneau, a venit un glas din cer către dânsul, întărind schimbarea numelui său: „Slujitor credincios, dorinţa ta va fi acum îndeplinită, porţile cerului îţi sunt deschise, cununa ta e pregătită. Vei fi de-acum înainte adăpost deznădăjduiţilor, ajutor celor încercaţi, doctor bolnavilor şi teroare demonilor. De aceea, numele tău nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon”.
Ostașii apropiindu-se, mai întâi i-au sărutat trupul, apoi i-a fost tăiat capul, dar sânge nu a curs, ci lapte, iar măslinul uscat de care fusese legat martirul a înverzit și a rodit cu fructe din belșug. Auzind acestea, împăratul a poruncit ca și trupul sfântului și acel măslin să fie arse. Mai târziu, după plecarea soldaților lui Maximian, credincioșii au scos din cenușă trupul neatins de foc al Sfântului Pantelimon și l-au îngropat cu mare cinste pe moşia lui Arnantios Scolasticul.
Astfel a mărturisit pe Hristos Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, dăruit de Dumnezeu cu darul vindecării bolilor omenești, sărac de toate averile cele trecătoare și foarte milostiv, astfel a primit tăierea capului cu sabia pentru dragostea sa faţă de Hristos și acum se bucură veșnic cu toți sfinții mucenici, în Împărația lui Dumnezeu. Şi aşa se împlinesc cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 5, 10).
Vrednicul de pomenire arhimandrit Teofil Părăian, vorbind despre Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, spunea: „E bună cinstirea pe care i-o aducem unui sfânt prin cuvânt, e bună cinstirea pe care i-o aducem unui sfânt prin gând, e bună cinstirea pe care i-o aducem unui sfânt prin laudele rânduite de Biserică, e bună cinstirea pe care o aducem oricărui sfânt sub îndrumarea Bisericii noastre, dar cea mai de căpetenie cinstire pe care i-o putem aduce unui sfânt este să ne asemănăm cu el. Nu suntem doctori, nu suntem tămăduitori, dar mângâietori putem fi, alinători de suferinţă cu putere omenească, cu dorinţa de bine pentru cel care suferă, asta o putem face şi noi; şi dacă facem cele la măsurile noastre, face şi Dumnezeu prin noi ceea ce nu putem face noi numai prin puterea noastră. Și atunci, iată că suntem şi noi pe calea Sfântului Mare Mucenic Pantelimon”.

[cristiboss56]

În zilele Sfinţilor Apostoli, după înălţarea Domnului la cer şi după primirea Duhului Sfânt, era nevoie să se orânduiască biserici şi slujitori destoinici, atât pentru rugăciune, cât şi pentru gospodărirea darurilor ce se adunau pentru săraci. Atunci, Sfinţii Apostoli şi-au ales câţiva bărbaţi credincioşi şi vrednici (şapte la număr), pe care i-au pus să slujească la mese. Ei au fost sfinţiţi diaconi de către Apostoli, prin punerea mâinilor, iar numele lor era: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae. Sfântul Prohor a fost însoţitor al Sfântului Petru şi a fost rânduit Episcop al Nicomidiei. L-a ajutat şi pe Sfântul Apostol Ioan şi a fost martirizat în Antiohia. Sfântul Nicanor a fost ucis în aceeaşi zi cu Sfântul Ştefan, Sfântul Timon a fost Episcop în Bostra, Arabia, şi a fost răstignit pe cruce, iar Sfântul Parmena a murit tot de moarte muceni*cească, fiind îngropat de Apostoli.