Sfintii Zilei

[cristiboss56]

Sfântul Ierarh Emilian Mărturisitorul lui Hristos (†820) a trăit pe vremea împăratului Leon al V-lea Armeanul (813-820), unul dintre luptătorii împotriva sfintelor icoane. Ca Episcop al Cizicului, Sfântul Emilian a fost silit de multe ori să se lepede de cinstirea icoanelor, suferind multe chinuri. Fiind în exil, din cauza pătimirilor şi a strâmtorărilor s-a mutat în pace la Domnul. Astăzi pomenim şi pe Sfântul Miron, Episcopul Cretei, care, înainte de a fi ales episcop, a hrănit mulţi săraci, lucrând pământul împreună cu soţia sa. Datorită vieţii sale îmbunătăţite a fost hirotonit preot în timpul împăratului persecutor Deciu (249-251), iar după moartea împăratului a fost ales Episcop al Cretei, unde a făcut multe minuni. Până la vârsta de 100 de ani, când şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, Sfântul Miron a trăit în iubire faţă de Dumnezeu şi cu milă faţă de oameni.

[cristiboss56]

Sfântul Apostol Matia era unul dintre cei 70 de Apostoli ai Domnului Hristos, care s-a numărat apoi cu cei 12 Sfinţi Apostoli, în locul lui Iuda Iscarioteanul (Fapte 1, 26). După Învierea şi Înălţarea la cer a Domnului, ceata celor 12 Apostoli fiind neîmplinită, Sfântul Apostol Petru a luat cuvântul, spunând că se cuvine a se împlini locul lui Iuda care îl trădase pe Mântuitorul. Deci, au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis şi Iustus, şi pe Matia (Fapte 1, 24-26), şi rugându-se au tras sorţii, iar aceştia au căzut pe Matia. Această alegere s-a întărit curând prin trimiterea asupra lui a Duhului Sfânt în chip de limbi de foc, precum a stat şi peste ceilalţi Sfinţi Apostoli. Despre viaţa Sfântului Apostol Matia nu ştim decât că şi-a închinat-o propovăduirii Evangheliei. După o veche tradiţie a Bisericii, el a predicat cuvântul Domnului în Etiopia, unde, fiind cumplit chinuit de păgâni, a fost ucis cu pietre, dându-şi astfel sufletul în mâinile lui Hristos. Sfintele sale moaşte se păstrează astăzi la Trier în Germania.

[cristiboss56]

1. Sfântul Mucenic Lavrentie – a suferit moarte martirică în timpul persecuției pornite împotriva creștinilor de împăratul Valerian (253 – 260). Sfântul Lavrentie a fost arhidiacon și avea în grijă asistența socială din orașul Roma, deoarece împreună cu alți diaconi se ocupa împărțirea lucrurilor oferite de credincioși pentru cei lipsiți.
Sfântul a fost martor la martirizarea sfântului episcop Xist, în catacombe, după ce oficiaseră Sfânta Liturghie. După ce a împărțit averea bisericii episcopale din Roma ca să nu fie confisacată de împăratul Valerian, sfântul a fost prins și supus supliciilor suferind moarte martirică.
Foarte mulți păgâni, văzând curajul sfântului Lavrentie, s-au convertit la creștinism. Împăratul Constantin cel Mare a înălțat un lăcaș de cult pe mormântul Sfântului Lavrentie, apoi, odată cu trecerea timpului au mai fost zidite în Roma încă șapte lăcașuri de cult în numele sfântului Mucenic. Un fragment din sfintele sale moaște a fost dăruit de Papa Adrian împăratului Carol cel Mare (768-814) și se află în orașul Strasbourg, în biserica ce-i poartă numele.
2. Sfântul Mucenic Xist, Episcopul Romei – era originar din Atena, Grecia. Născut păgân s-a convertit, primind botezul creștin. Prin rânduială divină a ajuns la Roma unde a trecut prin toate treptele bisericești, iar după moartea mucenicească a episcopului Ștefan i-a urmat în scaunul episcopal. Primind poruncă de la împăratul Valerian să jertfească zeilor, a refuzat să se lepede de credința creștină și l-a înfruntat pe împărat. A suferit moarte martirică în catacombe după ce a oficiat Sfânta Liturghie.
3. Sfântul Ipolit – a fost ostaș roman, gardian al închisorii unde erau întemnițați creștinii. Fiind martor la numeroase tămăduiri minunate făcute de Sfântul Laurențiu, Sfântul Ipolit s-a botezat împreună cu toată familia sa. Sfântul Ipolit a fost cel care, împreună cu un preot pe nume Justin, a luat trupul Sfântului Laurențiu și l-a îngropat într-o peșteră aflată pe proprietatea unei creștine pe nume Chiriachi, în apropiere de Roma.
Fiind neclintit în credință Sfântul Ipolit a mărturisit că este creștin, l-a înfruntat pe împăratul Valerian, fapt pentru care a suferit moarte martirică prin decapitare, în data de 13 august 258, la trei zile după trecerea la cele veșnice a sfântului Lavrentie. Trupul Sfântului Ipolit a fost îngropat în taină de către un preotul Justin, în afara orașului Roma, lângă calea Salaria.

[cristiboss56]

Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului – Sfântul Nifon s-a născut în Peloponez în prima jumătate a veacului al XV-lea, din părinţi străluciţi cu neamul, dar şi cu dreapta credinţă şi cu faptele bune, Manuel şi Maria, primind la botez numele de Nicolae.
Arătând multă dragoste pentru carte, a avut mulţi dascăli iscusiţi şi cuvioşi la şcolile Despotatului din Mistra, care i-au dat o învăţătură aleasă dar l-au povăţuit şi pe căile slujirii lui Dumnezeu. După trecerea la cele veşnice a tatălui său, alege calea vieţii monahale, plecând în ascultare la pustnicul Antonie din Epidaur, apoi la dascălul său, ieromonahul athonit Zaharia, din mâinile căruia a primit chipul monahicesc, luând numele Nifon, care în limba greacă înseamnă: cel ce veghează.
Împreună cu acesta, din pricina tulburărilor iscate de Sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) a plecat din Grecia în Albania, unde a fost hirotonit ieromonah, iar, după cucerirea ei de către turci, a stat o vreme la Mănăstirea Maicii Domnului din Ohrida. După moartea îndrumătorului său, a plecat la Muntele Athos.
Acolo, cercetând mai multe mănăstiri, schituri, peşteri şi chilii pustniceşti, s-a aşezat în cele din urmă la Mănăstirea Dionisiu, unde s-a ostenit multă vreme în ascultare, în nevoinţe, în privegheri şi mai ales în rostirea neîncetată a rugăciunii minţii. Aflând, însă, de evlavia şi de înţelepciunea lui, clerul şi credincioşii din Tesalonic l-au ales mitropolit, în anul 1483.
Acolo a păstorit cu vrednicie, învăţând şi întărind în Ortodoxie pe credincioşii săi, tulburaţi de zvonurile falsei uniri cu Biserica latină. În anul 1484, mitropolitul Nifon a luat parte la un sinod care a osândit hotărârile de la Ferrara-Florenţa.
În anul 1486, Sfântul Nifon a fost ales patriarh al Constantinopolului. De vreme ce împrejurările erau deosebit de grele – întrucât, de la cucerirea Constantinopolului (1453), turcii se amestecau necontenit în treburile Bisericii Ortodoxe – şi păstoria Sfântului Nifon a fost zbuciumată. A fost alungat din scaun, apoi iarăşi chemat, la cererea credincioşilor, iar în anul 1498 a fost surghiunit la Adrianopol.
În această cetate l-a aflat voievodul Ţării Româneşti, Radu cel Mare (1495-1508), în anul 1503, pe când se întorcea de la Constantinopol spre ţară, şi l-a înduplecat să vină spre a pune bună rânduială în Biserica Ţării Româneşti. Astfel a venit la Târgovişte, însoţit de cei doi ucenici ai săi, Macarie şi Ioasaf (care, fiind mai târziu martirizaţi de păgâni, sunt şi ei cinstiţi în rândul Sfinţilor). Deci, îndată ce a sosit în Ţara Românească, Sfântul Ierarh Nifon a adunat în sobor pe egumenii şi boierii ţării.
Atunci au fost întemeiate Episcopia de la Râmnic şi cea de la Buzău, iar Sfântul Nifon a sfinţit pe cei doi episcopi. De asemenea, s-a îngrijit de apărarea credinţei ortodoxe şi de bunul mers al vieţii monahale. În Ţara Românească a avut ca fiu duhovnicesc pe Neagoe Basarab, cel care avea să devină în 1512 domnitor.
Nu a trecut, însă, multă vreme şi Sfântul Nifon nu s-a mai putut bucura de buna rânduială pe care o pusese în Biserica Ţării Româneşti, deoarece domnitorul Radu cel Mare a săvârşit o nelegiuire, căsătorind pe o soră a sa cu un boier moldovean, numit Bogdan, care avea în Moldova, soţie şi copii. Sfântul Nifon, neputând încuviinţa o asemenea căsătorie, a rămas neînduplecat la rugăminţile voievodului.
După puţină vreme, a plecat din Ţara Românească, împreună cu cei doi ucenici ai săi, mergând întâi în Bitolia Macedoniei, iar de acolo la Sfântul Munte, aşezându-se la Mănăstirea Vatoped. După moartea mucenicească a ucenicului său Macarie (14 septembrie 1507), Sfântul Nifon s-a stabilit în Mănăstirea Dionisiu, unde, prorocind pătimirea pentru Hristos a celuilalt ucenic al său, Ioasaf († 26 octombrie 1516), şi-a dat fericitul suflet în mâinile lui Dumnezeu, la 11 august 1508.
După şapte ani, Sfântul Voievod Neagoe Basarab (1512-1521), noul domn al Ţării Româneşti, a trimis pe boierii săi la Mănăstirea Dionisiu şi, cu încuviinţarea monahilor de acolo, luând moaştele Sfântului Nifon, le-au pus într-un sicriu de lemn şi le-au adus în ţară cu mare alai. Apoi, le-au aşezat deasupra mormântului lui Radu cel Mare, de la Mănăstirea Dealu, ctitoria acestuia, ca, astfel, Sfântul să ierte greşeala răposatului domnitor.
Sfântul Voievod Neagoe Basarab a rânduit ca sfintele moaşte ale Ierarhului să fie puse într-o raclă de argint, poleită cu aur şi pietre scumpe, şi să fie duse înapoi la Sfântul Munte. Însă, părinţii din acea mănăstire, văzând adânca evlavie a Voievodului, i-au dăruit capul Sfântului Nifon şi o mână.
Deci, zidind Sfântul Voievod Neagoe Basarab biserică nouă la Curtea de Argeş, în anul 1517 a venit la sfinţire patriarhul Teolipt al Constantinopolului, săvârşind şi trecerea în rândul Sfinţilor a marelui ierarh Nifon. Moaştele lui au fost aşezate acolo, iar din anul 1949 se află în Catedrala Mitropolitană din Craiova.

[cristiboss56]

Astăzi, Biserica Ortodoxă cinsteşte Înainte-prăznuirea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Maica după trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Tot astăzi este pomenit Sfântul Proroc Miheia (sec. 8 î.Hr.), unul dintre cei 12 proroci mici ai Vechiului Legământ. S-a născut în ţinutul Moreşet (Miheia 1, 1) şi a trăit sub domnia lui Iotam, a lui Ahaz şi a lui Ezechia, regii din Iuda, cu 721 de ani înainte de Întruparea Domnului Iisus Hristos. De la el ne-a rămas o carte în şapte capitole care se află în Vechiul Testament. Prorocul Miheia a înfruntat prin cuvintele sale fărădelegile celor bogaţi şi puternici faţă de cei săraci, vestind pedeapsa pe care Dumnezeu le-a pregătit-o. Prorocul mai vesteşte şi o mare spe- ranţă, o reînnoire a lumii: naşterea în Betleemul Iudeii a Împăratului păcii, lucru care s-a şi împlinit prin naşterea lui Mesia (Miheia 5, 1).

[cristiboss56]

Acest binecredincios şi iubitor de Hristos domnitor al Ţării Româneşti,Constantin Brâncoveanu, s-a născut la anul 1654 din părinţi de seamă, după tată fiind din neamul domnitorului Matei Basarab (1632-1654), iar după mamă fiind nepot de soră al domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688), în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia oară, în întregime, Sfânta Scriptură în limba română.
Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino († 1716), un foarte învăţat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înţelepţi spre a primi învăţătură aleasă. Pentru iscusinţa şi înţelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinereţe.
După moartea domnitorului Şerban Cantacuzino, în 29 octombrie 1688, la stăruinţele tuturor boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Ţării Româneşti, fiind uns de către mitropolitul Teodosie († 1708). Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit ţara cu multă pricepere, dar şi cu înţelepciune şi răbdare creştinească.
Luându-L în ajutor pe Hristos, Împăratul veacurilor, şi având pildă pe vrednicii săi înaintaşi, Constantin Vodă îşi începu domnia punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde şi-a pregătit şi loc de veşnică odihnă. Multele altele sunt bisericile şi mănăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul şi evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Ţării Româneşti.
Însă dărnicia şi purtarea de grijă ale evlaviosului voievod Constantin Brâncoveanu nu se vor opri la hotarele Ţării Româneşti, ci se vor întinde şi la fraţii români din Moldova şi din Transilvania. De asemenea, vrednice de pomenit sunt şi multele ajutoare trimise dreptcredincioşilor creştini aflaţi în suferinţă în ţinuturile siriene, caucaziene şi arabe, precum şi la toate Locurile Sfinte ale Răsăritului.
În anul 1714, însă, tocmai în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, a trimis sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730) mulţime de ostaşi care l-au luat pe Constantin Vodă împreună cu fiii săi şi l-au dus la Înalta Poartă Otomană din Constantinopol (azi Istanbul). Atunci, jale mare i-a cuprins pe toţi locuitorii ţării.
La Constantinopol, domnitorul creştin şi fiul său cel mare au fost întemniţaţi şi chinuiţi cumplit de către otomani vreme de patru luni, fiind supuşi la nenumărate suferinţe în închisoarea Şapte Turnuri (Edicule) din Istanbul, fiind învinuit că nu era cu totul supus sultanului. Pentru a nu fi pedepsit cu moartea, el trebuia să se lepede de credinţa creştină, dar n-a voit să se despartă de Hristos.
Astfel, după aproape 25 de ani de strălucită domnie, a venit ceasul ca marele domnitor creştin Constantin Brâncoveanu să-şi încununeze fruntea, el şi cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi sfetnicul său, Ianache, cu cinstita cunună a muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care toţi au mărturisit-o până la moarte.
Şi anume, în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714, când dreptcredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanul împlinea vârsta de 60 de ani, a primit sfârşitul mucenicesc prin sabie împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache, în cetatea Sfântului Constantin cel Mare.
Trupurile Martirilor Brâncoveni au fost aruncate de turcii otomani în mare, de unde au fost scoase de către unii creştini milostivi, care le-au îngropat cu evlavie, în taină, nu departe de Constantinopol, în insula Halki, la Mănăstirea Maicii Domnului.
Mai târziu, moaştele Sfântului Voievod Martir au fost aduse în ţară, la anul 1720, de către doamna Maria, soţia sa, şi aşezate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria Voievodului.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ziua de 19 iunie 1992 a trecut în rândul Sfinţilor din calendar pe Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache,având zi de prăznuire data de 16 august a fiecărui an.

[cristiboss56]

Sfântul Andrei a trăit pe vremea împăratului roman Maximian (286-305) şi era în armată, având rang de stratilat, care însemna căpetenie de ostaşi. Năvălind atunci perşii în Siria, căpetenia oştirilor din zonă l-a trimis pe Andrei să riposteze armatei romane. Soldaţii conduşi de acesta au învins, iar Andrei i-a îndemnat în tot timpul luptei să se roage lui Hristos pentru victorie. Căpetenia oştirilor, pe nume Antioh, era prigonitor al creştinilor şi, aflând că Andrei şi ostaşii credeau în Hristos, a poruncit ca aceştia să fie prinşi şi torturaţi, ca să se lepede de credinţa lor. Nevoind ostaşii lui Hristos să se lepede de credinţă, au fost lăsaţi liberi şi au mers să se boteze în Cilicia. Aflând prigonitorii despre aceasta, au poruncit să li se taie tuturor capetele. S-au numărat atunci 2.593 de ostaşi, împreună cu Sfântul Andrei, care au primit cununa muceniciei.