Sfintii Zilei

[cristiboss56]

1. Sfânta Cuvioasă Melania Romana († 439) – Provenea dintr-o familie bogată, părinții ei fiind Publicola și Albina. Astfel, părinții Melaniei dorind nepoți care să le moștenească averea, au căsătorit-o pe Melania de la vârsta de 14 ani cu tânărul Apelian, fiul prefectului Romei, în vârstă de 17 ani. Deși, Apelian și Melania au fost binecuvântați cu doi copii nu s-au putut bucura de ei deoarece au murit rând pe rând.
Melania credea că moartea copiilor este pedeapsă de la Dumnezeu pentru că nu a urmat pilda bunicii care îmbrățișase viața monahală. După moartea tatălui ei, Melania a renunțat la averile materiale împărțind săracilor și ajutând bisericile și mănăstirile din Cartagina. După o călătorie în Egipt, Melania, Apelian și Albina s-au oprit în Ierusalim unde s-au călugărit cu toții.
Au mai zidit o biserică în care au adus moaștele Proorocului Zaharia și o mănăstire de maici în care Melania a fost stareță. Bătrâna Albina a zidit o casă lângă muntele Eleonului, care după moartea ei a fost transformată în mănăstire. La 14 ani după așezarea lor în Ierusalim, bătrâna Albina a murit, iar mai târziu și Apelian. Cât privește pe Melania, i-a fost rânduit să îl aducă la Hristos pe unchiul ei Volusian.
Acesta era comandantul oștilor din Roma și pe când se afla la Constantinopol i-a trimis Melaniei o scrisoare la Ierusalim în care îi spunea că ar vrea să o vadă. În urma acestei întâlniri, Melania a reușit să îl convingă pe unchiul ei să se boteze și să accepte credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. La câteva zile Volusian a murit, Melania îngropându-l în Constantinopol. După ce s-a întors la mănăstirea ei, în Ierusalim, Melania a trecut și ea la Domnul.
2. Sfântul Mucenic Hermes – A slujit cu smerenie și adâncă evlavie lui Hristos în biserica din orașul Bononia. Aici exista un locaș sfânt și mulți închinători dintre băștinașii daco-romani, trăitori ca și acesta cu multă evlavie creștină și ascultând și urmând poruncilor adevăratului Dumnezeu.
Neînfricoșându-se de asprele măsuri de prigonire a închinătorilor și slujitorilor lui Hristos, luate de împăratul Dioclețian și aduse la îndeplinire de către demnitarii săi, exorcistul Hermes primea în biserică pe cei stăpâniți de duhuri rele și prin harul și puterea rugăciunii sale le alunga și-i tămăduia pe aceștia.
Totodată el pregătea pe cei care aveau să se boteze, citind rugăciunile de lepădare și de curățire de întinare a demonilor, după care se oficia taina Botezului de către episcop sau de către preot. Sfântul Mucenic Hermes a primit cununa muceniciei în timpul persecuțiilor asupra creștinilor neascunzând faptul că este creștin.

[cristiboss56]

Biserica sărbătorește, astăzi, 1 ianuarie, la opt zile de la Nașterea Domnului, Tăierea împrejur cea după trup a Mântuitorului Hristos.
Sinaxarul acestei zile amintește că: „De la Sfinții Părinți am luat obiceiul să sărbătorim, după încheierea anului calendaristic, Tăierea împrejur cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Domnul a primit aceasta, ca să înlăture rânduiala Legii Vechi și să pună în loc tăierea împrejur cea după Duh cea nefăcută de mână.
Deci, sărbătorim această zi ca pe un praznic împărătesc. Căci Domnul, după cum ne-a cinstit pe noi, luând trup omenesc, întru totul asemenea nouă, afară de păcat, tot așa a binevoit să primească și tăierea împrejur. Întâi, ca să astupe gurile ereticilor care îndrăznesc a zice că Domnul n-a luat trup, ci că S-a născut ca o nălucire.
Dar dacă n-ar fi luat trup, cum S-ar fi tăiat împrejur? Și al doilea ca să astupe gurile iudeilor celor neînțelegători, care îl cleveteau că nu păzește sâmbăta și că strică Legea. Pentru aceasta, după opt zile de la nașterea Lui cea sfântă din Fecioară, a binevoit să fie adus de Maica Sa și de Iosif, în locul unde, după obicei, iudeii se tăiau împrejur.
Și a fost tăiat împrejur; și I s-a dat numele Iisus, nume adus din cer de îngerul Gavriil, mai înainte de zămislirea Lui în pântecele Fecioarei. Și iarăși întorcându-Se Domnul cu părinții Săi acasă, a viețuit omenește, crescând cu anii, cu Înțelepciunea și cu harul, pentru mântuirea noastră”.
Hristos a fost tăiat împrejur în a opta zi de la naștere și această tăiere împrejur era simbolul credincioșiei, al alegerii și al binecuvântării pentru evrei, o binecuvântare specială pentru poporul ales din partea lui Dumnezeu și un semn de fidelitate, de jertfelnicie pentru a împlini voia lui Dumnezeu și a nu mai trăi după voia instinctelor, ci după voia Duhului.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel arată că în Iisus Hristos s-a schimbat tăierea împrejur cea trupească într-o tăiere împrejur duhovnicească, ce începe prin botezul în moartea și învierea lui Hristos. Tăierea împrejur cea duhovnicească, nu cea trupească, contează acum. Hristos a făcut-o pentru a arăta că S-a născut sub Lege, că respectă Legea, dar apoi o desăvârșește prin învățătura și lucrările Sale sfințitoare, minunate.
Biserica noastră îl sărbătorește astăzi, 1 ianuarie, și pe Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscop în Cezareea Capadociei. Acest sfânt este sărbătorit și în ziua de 30 ianuarie, împreună cu Sfântul Ioan Hrisostom și Sfântul Grigorie Teologul.
S-a născut în jurul anilor 329-330, în Cezareea Capadociei. Părinții Sfântului Vasile erau mari proprietari de pământuri. Îmbrățișaseră de timpuriu creștinismul, îl cunoscuseră bine pe Sfântul Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareii, și, întâi de toate, înduraseră cu o răbdare neclintită persecuția de sub împăratul roman Maximian, la anul 311.
Sf. Vasile era unul din cei 10 frați, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios și Macrina cea tânără; vor fi șase sfinți în familia mare: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru și Sfânta Macrina cea Tânără. Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creștin, împreună cu mama lor, Emilia, și sora lor, Macrina cea Tânără.
A crescut sub înrâurirea bunicii sale, Macrina (cea Batrâna), care fusese ucenica Sfântului Grigorie Taumaturgul. Ea a stat în permanenta lângă Vasile si Macrina (cea Tânara) împărtășindu-le acestora învățătura duhovnicească izvorâtă din bogata sa experiență de viață.
Primele lecții de retorica le-a primit de la tatăl sau Vasile, el însuși retor în Cezareea Capadociei. Tatăl, cu ajutorul Emiliei și al bătrânei Macrina, l-a îndrumat pe tânărul Vasile spre doua căi: educația si nevoința pentru virtute.
În anul 342 va ajunge sa învețe la Cezareea Palestinei alături de Sfântul Grigorie Teologul, cel care mai târziu îi va fi prieten apropiat. După terminarea studiile din Cezareea în anul 347, Vasile a fost trimis, datorita bogatele cunoștințe pe care le avea precum și istețimii sale, să studieze la cele mai alese scoli ale timpului din Constantinopol si Atena, unde a avut dascăli renumiți, precum învățatul Libaniu. Din Constantinopol, Sfântul Vasile cel Mare a plecat la Atena (351) unde a devenit bun prieten cu Sfântul Grigorie Teologul pe care-l cunoscuse la scoala din Cezareea Palestinei.
În anul 355, Sfântul Vasile cel Mare părăsește Atena și se întoarce în patria natala, nemaigăsindu-l în viață pe tatăl sau. La rugamintea capadocienilor el suplineste catedra de retorica a tatalui sau. Pentru a lua pulsul vieții monahale din vremea sa, Sfântul Vasile cel Mare a făcut dese incursiuni în Mesopotamia, Siria, Palestina si Egipt.
Întorcându-se din calatorie, a vazut cum calugarii care vietuiau în singuratate, în pustiul Cezareei, erau mai de graba singurateci decât retrasi. El a fost cel care i-a adunat pe acestia în locuri organizate, stabilind astfel o oarecare rânduiala. Nu dupa mult timp, în jurul sau s-au adunat multime de ucenici, punându-se astfel temeliile primei comunitati cenobitice în 358, pe malul râului Isis, lânga Neocezareea.
Aici este vizitat de bunul sa prieten Sfântul Grigorie si împreuna redacteaza Filocalia, o colectie de texte din scrierile lui Origen. Tot acum sfântul concepe Regulile monahale mari si mici. Sfântul Vasile cel Mare a fost si ramâne unul dintre marii parinti ai monahismului de tip chinovial. În anul 364, Sfântul Vasile cel Mare a primit harul preotiei, fiind hirotonit de episcopul Eusebiu de Cezareea. A fost ales episcop al comunitatii din Cezareea Capadociei si exarh al Pontului, pastorind noua ani: din 370 si pâna în 379, când trece la Domnul pe data de 1 ianuarie.
De asemenea, Biserica Ortodoxă cinsteşte astăzi şi pe mama Sfântului Vasile, pe Sfânta Emilia.

[cristiboss56]

Sfântul Ioan a fost toată viaţa Proroc şi Înaintemergător al Mântuitorului Iisus. A fost pecetluit cu această chemare încă de la venirea lui pe lume, printr-o naştere minunată, vestită de înger (Luca 1, 17; 76); apoi, încă de tânăr este un Proroc al pocăinţei: iubeşte înfrânarea şi viaţa aspră din pustia Iordanului. Aici, în pustie, trăieşte, predică, mărturiseşte şi botează în Iordan pe cei care cred în cuvântul propovăduit de el (Luca 3, 1-6; Matei 3, 2-6).
Predica lui cerea: schimbarea vieţii, întoarcerea la Dumnezeu şi împăcarea cu El, pentru a primi viaţa nouă pe care o aduce Împărăţia lui Mesia: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2). El împlineşte în faptă ceea ce predică, prin înfrânarea şi viaţa aspră pe care o duce; îmbrăcat în haina aspră, de păr de cămilă, nemâncând pâine, nici bând vin (Matei 3, 4; Luca 7, 33), hrănindu-se doar cu lăcuste şi miere sălbatică, precum un înger în trup, cum îl arată unele icoane.
Botezul lui Ioan nu era botezul nostru, al creştinilor. El însuşi făcea deosebire între cele două botezuri: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine… vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11). Dar Sfântul Ioan, şi pentru acest botez, cerea „roadă vrednică de pocăinţă” (Matei 3, 8), dragoste de oameni, milostenie, dreptate, omenie, osândind pe făţarnicii care-l ispiteau, cărora el le spunea „pui de vipere” (Matei 3, 7).
Atât de mare faimă de Proroc al Domnului îşi atrăsese Ioan, încât mulţi se întrebau: „Nu cumva Ioan este Hristos-Mesia?”. Iar Ioan le răspundea: „Nu sunt eu Hristosul… Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Îndreptaţi calea Domnului… Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel ce vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei… dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu botezând cu apă” (Ioan 1, 20; 23; 26-27; 31).
Mântuitorul Însuşi îl cinsteşte pe Sfântul Ioan, ca pe un adevărat Proroc, zicând: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie?… Un proroc? Da, zic vouă, şi mai mult decât un proroc… Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11, 7; 9; 11). Iar dovada cinstei de care se bucura Sfântul Ioan este că Mântuitorul Iisus S-a lăsat botezat de către el în Iordan.
În Sfintele Evanghelii, Sfântul Ioan este prezentat ca un martor şi mărturisitor al dumnezeirii Mântuitorului. Momentul culminant din viaţa Sfântului Ioan a fost atunci când a botezat pe Iisus în Iordan şi L-a mărturisit ca fiind Hristos-Mesia, Fiul lui Dumnezeu, după semnul ce i s-a încredinţat: „Am văzut Duhul coborându-Se din cer, ca un porumbel, şi a rămas peste El! Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt.
Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 32-34). Este momentul când Sfântul Ioan înţelege că Domnul Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), Care, deşi era fără păcate, S-a botezat pentru mântuirea lumii.
După ce a împlinit lucrarea sa de Înaintemergător şi Botezător al Domnului, Sfântul Ioan îi îndeamnă pe doi dintre ucenicii săi, Andrei şi Filip, să se ducă şi să urmeze pe Domnul Iisus (Ioan 1, 35-40). Iar când unii dintre ucenicii săi încearcă să-i strecoare în suflet o umbră de invidie faţă de Mântuitorul, Sfântul Ioan, printr-o zguduitoare înălţime de suflet, le răspunde: „Nu poate un om să ia nimic dacă nu i s-a dat lui din cer… Cel ce vine din cer este deasupra tuturor. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 27; 31; 30).
În lupta sa pentru trezirea sufletelor, Sfântul Ioan Botezătorul a mustrat şi pe regele Irod Antipa († 39), care îşi izgonise legiuita soţie şi trăia acum cu Irodiada, soţia fratelui său Filip. Ioan îl mustra pe Irod, zicându-i: „Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18). Dar mânia Irodiadei era nestăvilită.
Mai întâi, ea a obţinut de la Irod arestarea Sfântului Ioan şi întemniţarea lui. La ospăţul dat de ziua naşterii lui Irod, fata Irodiadei, Salomea, a dansat atât de plăcut, încât regele i-a făgăduit că-i va da orice-i va cere. Iar aceasta i-a cerut capul lui Ioan. Deci, prin dansul fiicei sale, Irodiada a primit pe tipsie, de la rege, capul marelui Proroc. Astfel, prietenul Mirelui s-a mutat la cer, ca Mucenic al Legii Domnului.

[cristiboss56]

Sf. Cuv. Gheorghe Hozevitul (prima jumătate a secolului VII) – Sfântul Gheorghe a trăit în Hozeva pe la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea. Numele de „Hozevitul” provine după acela al chinoviei sale, Mănăstirea Hozeva. Mănăstirea este săpată într-un perete de stânca, pe locul unei străvechi aşezări monahale, de la începutul veacului al V-lea, situată la apus de Ierihon, pe valea pârâului Horat – Cherit – numit azi Hozeva, în preajma căruia a trăit Proorocul Ilie, în timpul prigonirii lui de către regele Ahab.
Sfântul Gheorghe s-a născut în insula Cipru din părinţi binecredincioşi, având un frate care a intrat în monahism şi care a trecut la cele veşnice la vârsta de 70 de ani, în mănăstirea Koloman, din apropierea Iordanului. Sfântul Gheorghe, rămânând orfan, a fost luat în grijă de o rudă mai îndepărtată care îl dorea ca şi ginere.
Acesta a fugit la o mănăstire din Creta a cărui stareţ era o altă rudă de a sa, apoi de aici s-a îndreptat la Locurile Sfinte, şi în cele din urmă la fratele său, la Mânăstirea Koloman. Însă, stareţul de aici nu l-a primit în obştea mănăstirii, dar l-a încredinţat stareţului mănăstirii Hozeva unde s-a nevoit în rugăciune şi ascultare. La o vreme a plecat de la Hozeva şi s-a îndreptat din nou spre Mănăstirea Koloman, unde a vieţuit alături de fratele său, Iraclid, până la trecerea la Domnul a acestuia.
După ce fratele său s-a mutat la viaţa veşnică, Sfântul Gheorghe a mers iarăşi la Mănăstirea Hozeva, mănăstire pe care a mai părăsit-o o singură dată până la moartea sa, în timpul împăratului Focas (602-610), când perşii au cuprins Palestina. După ce împăratul Heraclis (610 -641) i-a înfrânt pe perşi, Sfântul Gheorghe s-a reîntors la Mănăstirea Hozeva. Mănăstirea Hozeva, care acum îi poartă numele Sfântului Gheorghe, adăposteşte moaştele sale şi pe cele ale Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ – Hozevitul.
Sf. Cuv. Domnica († 474) – Sfânta Domnica s-a născut în Cartagina, Africa, în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379 – 395), din părinţi bogaţi, greci de neam, dar păgâni. Şi-a părăsit casa părintească, a venit la Constantinopol împreună cu alte patru fecioare unde au fost botezate de către Patriarhul Nectarie.
A intrat în monahism şi a fost diaconiţă la biserica patriarhiei. (Slujirea diaconiţelor este menţionată în Sfânta Scriptură de către Sfântul Apostol Pavel -Romani 16, 1; I Tim. 5, 3-10-; acestora li se citea o rugăciune de sfinţire în afara Sfântului altar şi aveau datoria de a învăţa femeile şi fecioarele păgâne cum să se poarte în timpul primirii sfintei Taine a Botezului, cercetau pe cei bolnavi etc.) A ridicat o mănăstire lângă Constantinopol şi a trecut la Domnul în timpul împăratului Zenon (474 – 491) la o vârsta înaintată.

[cristiboss56]

Sfântul Cuvios Teodosie (†529) era din satul Mogarisos, din ţinutul Capadociei. Părinţii săi erau creştini şi se numeau Proeresie şi Evloghia. A fost crescut de ei cu bune obiceiuri şi cu învăţătură de carte. De tânăr, Teodosie a primit treapta de citeţ al bisericii şi era iscusit cititor al sfintelor cărţi către popor. Auzind în inima sa chemarea dumnezeiască de a ieşi din ţara lui şi de a urma pe Domnul, a îmbrăţişat viaţa călugărească plecând la Ierusalim. În drum, s-a oprit în Antiohia, unde s-a întâlnit cu Sfântul Simeon Stâlpnicul, care l-a primit sus pe stâlpul său, strigându-l pe nume, fără a-l cunoaşte mai înainte. Sfântul Simeon l-a binecuvântat pe Cuviosul Teodosie, prorocindu-i multe din cele ce aveau să i se întâmple. Ajuns la Ierusalim, se întreba mereu ce fel de viaţă călugărească se cuvenea să-şi aleagă: cea singuratică a sihaştrilor sau vieţuirea de obşte, într-o comunitate de călugări? În cele din urmă s-a hotărât pentru viaţa de obşte şi a intrat sub ascultarea unui stareţ Longhin, care i-a dat în grijă o biserică aflată pe drumul spre Betleem. Simţind că laudele încep să-i schimbe inima, Sfântul Teodosie s-a retras într-o peşteră din munte. La început a primit ucenici mai puţini, apoi pe toţi cei care veneau la el. Cu toţi aceşti ucenici, Sfântul Teodosie a zidit o mare mănăstire, aproape de Betleem, unde pentru prima dată în Palestina a rânduit toate după legile vieţii de obşte, de unde şi faima lui de „întemeietorul vieţii de obşte”. Timp de 30 de ani, Sfântul Teodosie nu a mâncat pâine, ci doar ierburi şi legume. Era apropiat duhovniceşte de Sfântul Sava cel Sfinţit şi a fost învrednicit cu darul facerii de minuni. S-a mutat cu pace la Domnul în anul 529, la 11 ianuarie, la vârsta de 105 ani.

[cristiboss56]

1. Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic († 314) – Acești sfinți au trăit în ținutul Iliricului și al Dunării de Mijloc, pe vremea persecuțiilor împotriva creștinilor declanșate de împăratul Licinius (250-325). Ei s-au făcut frați de cruce prin mucenicie, pentru că Sfântul Mucenic Ermil fiind diacon și suferind chinurile cele amare pentru Domnul Hristos, Stratonic a simțit prin Duhul Sfânt, Dătătorul de viață, durerea prietenului său, și plângând pentru el, s-a vădit în fața în fața păgânilor.
Chemat înaintea împăratului Liciniu, Stratonic a răspuns hotărât că este creștin. Din acest motiv el a fost supus supliciilor și în timp ce era chinuit striga: „Ermile, roagă-te lui Hristos pentru mine, să-mi dea putere să-mi păzesc credința tare și nemișcată, să fiu mai presus de prigonitorii mei!”. După o noapte de temniță, cei doi prieteni au fost duși din nou la judecată și din nou chinuiți. În cele din urmă împăratul a hotărât moartea lor prin înec. Astfel, Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic s-au învrednicit de cununa muceniciei în adâncul apelor Istrului.
2. Sfântul Ier. Iacob, Episcopul din Nisibe – A fost unul dintre ierarhii cei mai de seamă ai Bisericii din Siria. A scris o rânduială a Sfintei Liturghii și 26 de cărți în limba siriană și a compus 18 cântări în limba armeană. La început a trăit prin păduri, îmbrăcat în piei de capră și de cămilă ca Sfântul Ioan Botezătorul, hrănindu-se cu rădăcini și ierburi. Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu darul săvârșirii minunilor.
Teodoret în „Istoria bisericească”, Teofan în „Cronica Alexandriei” și chiar Filostorghie arianul istorisesc cum Sfântul Iacob a scăpat în chip minunat orașul Nisibe de năvălirea perșilor. În anul 348, Spor al II-lea a năvălit cu armata asupra orașului Nisibe. Sfântul Iacob s-a rugat lui Dumnezeu și din văzduh au venit asupra cotropitorilor țânțari și muște câinești.
Istoricul francez Duschesne L. spunea că orașul Nisibe s-a apărat în chip eroic și locuitorii lui „încurajați de Iacob, celebrul lor episcop, au respins timp de patru luni, toate asalturile regelui Sapor”. Printre cei asediați se aflau și ofițeri romani trimiși de împăratul Constantin (fiul lui Constantin cel Mare) care conduceau operațiunile militare de apărare. Sfântul Iacob a călătorit de mai multe ori în Persia pentru a întări și încuraja pe creștinii de acolo.
A luat parte la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325 împotriva lui Arie. A trecut la Domnul în anul 358 și a fost îngropat în biserica din Nisibe, zidită chiar de el.

[cristiboss56]

Sfântul Pavel Tebeul a trăit pe vremea împăraţilor Deciu (249-251) şi Valerian (253-260), prigonitori ai creştinilor. El era din Egipt, din Tebaida de Sus, iar părinţii săi aveau multe averi. În acea vreme s-a pornit prigoană împotriva mărturisitorilor lui Hristos, iar bărbatul surorii sale, avar fiind şi dorind să ia din averea ce se cuvenea sfântului, s-a gândit să-l dea pe mâna dregătorului spre chinuire. Deci, aflând Sfântul Pavel despre aceasta, a fugit în munţi în locurile cele mai pustii. Astfel petrecând multă vreme şi povăţuit fiind de Duhul Sfânt, nu s-a mai întors în lume, ci a cunoscut că Domnul i-a dat lui o astfel de vieţuire, având ca locuinţă o peşteră cu apă înăuntru, hrană, finice şi haină de frunze. Ostenelile sale au fost până la 113 ani. A fost hrănit o perioadă, la fel ca Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, de un corb, care-i aducea zilnic o jumătate de pâine. Chiar şi leii îi slujeau sfântului, care după moartea sa l-au îngropat. Pe acesta aflându-l marele Antonie, s-a minunat de locul lui cel aspru de nevoinţă şi că el, mai înainte decât alţii, a îndrăznit cel dintâi a merge în pustie pentru a se nevoi. Astăzi, Biserica noastră îl pomeneşte şi pe Sfântul Cuvios Ioan Colibaşul. Acest sfânt a trăit în Constantinopol, pe vremea lui Leon cel Mare (457-474), fiind fiul senatorului Eutropie, mare dregător la curtea împăratului, iar mama sa se numea Teodora. Pentru că din fragedă vârstă s-a aprins de focul slujirii lui Hristos, părinţii săi i-au dăruit o Evanghelie mică ferecată cu aur, ca s-o poarte cu el. Într-o zi, văzând pe un călugăr din mănăstirea numită a achimiţilor, adică a celor neadormiţi, a primit sfat de la el şi a părăsit şcoala unde învăţa. Ieşind din lume fără ştirea părinţilor, Ioan s-a făcut monah în mănăstirea neadormiţilor de lângă Constantinopol. După o vreme i s-a făcut dor de părinţii lui şi primind îngăduinţa egumenului şi-a făcut o colibă lângă casa părintească, îndurând multe umilinţe din partea slugilor şi a străinilor. Părinţii săi nu l-au recunoscut decât atunci când era aproape să moară. Arătându-le acea Evanghelie, Sfântul Ioan le-a descoperit că este fiul lor, apoi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.