Discriminarea - o boala a societatii in care traim -

Da, Andrei, spatiul problemei s-a mai luminat, detaliile adaugate imi par semnificative.
In acest caz, dincolo de nesfarsita problema a etichetarii (pe care o consider ameliorabila in primul rand prin educatie sistematica pentru relatiile cu alteritatea, insa la noi educatia e sistematic proasta) gasesc cu atat mai potrivita opinia din prima mea postare: cand avem astfel de afectiune, cred ca e cu atat mai important sa precizam clar, de la bun inceput, si sa negociem cu atentie limitele. Asta pentru a fi orientati in spatiul real al contractului de munca si pentru a preveni incidente dintre cele mai neplacute.
A ascunde faptul ca sufar de epilepsie este o minciuna dintre cele mai nefaste. Eu unul sunt convins de asta. Macar ca minciuna are picioare scurte. S-a vazut si aici, prin ironia incidentului.
Deoarece am avut mai bine de douazeci de ani cativa prieteni nevazatori, unul fiindu-mi de fapt cel mai bun prieten, si deoarece am participat inca 5 ani la o lucrare de doctorat pe problema deficientei vizuale, pot spune cu incredere: este vital ca persoana cu handicap sau, mai nou spus, cu deficiente, sa isi constientizeze clar limitele si sa nu viseze prea departe, sa nu mizeze excesiv pe ingaduinta "normalilor". Aceasta tine de procesul indelungat al educatiei speciale si totodata de procesul integrarii si normalizarii. Dar atentie, normalizarea nu inseamna ca ne credem normali (asta e cea mai proasta varianta, cea in care ne refuzam asumarea particulartatilor personale) ci faptul ca avem aceleasi drepturi, acelasi acces la valorile si resursele societatii insa tinemcont de particularitatile personale. Si ne asumam din start posibilitatea ca, daca vom concura cu cei fara deficiente, macar in anumite domenii avem destule sanse sa pierdem. Mai ales in societatea concurentiala de astazi, care depaseste pe alocuri chiar vremurile salbatice.
Pana la urma ne gasim fiecare un loc potrivit noua sub soare. Asa e si firesc, asa e si de dorit.
Nadajduiesc ca persoana in cauza va trece peste necazul momentului si va invata tot ce e valoros din aspra lectie de viata. Dumnezeu sa il lumineze, sa ii dea putere, sa il ocroteasca!

P.S. Nu voiesc sa dau curs unei alte intregi dezbateri, doar amintesc ca in literatura de specialitate si chiar in unele hotarari oficiale ale unor state cu bogata experienta in domeniul diverselor deficiente, se vorbeste despre ... discriminarea normalilor (precum si despre discriminarea barbatilor etc.). Macar ca un doctor in psihologie nevazator primeste un ajutor semnificativ de la stat, care ii permite sa vietuiasca relativ decent, in timp ce altul, vazator, rabda marginalizat, inclusiv de foame. Ma opresc aici.

[Mihnea Dragomir]

Eu observ că vă agăţaţi de litera legii, care spune că nu poţi da afară un om din cauza handicapului. OK. Dar, când aceeaşi lege spune mai încolo că poţi să dai afară un om în probare fără un motiv anume, nu mai aplicaţi litera legii.

Deci, din punctul de vedere strict al literei legii, este sau nu este în drept angajatorul să rezilieze un astfel de contract, mai precis să nu accepte prelungirea lui (despre asta e vorba, nu ?)

Acum, să trecem la spiritul legii şi la o judecare morală creştină a situaţiei. Pentru aceasta, nu avem destule elemente necesare. Ceea ce ne lipseşte este descrierea locului de muncă. Cu alte cuvinte, angajatul şi-ar putea îneplini atribuţiile suferind de epilepsie ? În mod evident, nu poţi accepta, pe motiv de nediscriminare, ca un surd să fie dirijor. Nici ca un orb să fie pilot de avion. De o problemă morală de acest tip m-am lovit în următoarea situaţie: ca medic al unei paciente care era poliţistă comunitară, îi dădeam aviz periodic. Dar, am constatat că persoana respectivă suferă de o creştere progresivă a nervozităţii, ajungând, la un moment dat, ca legătura ei cu realitatea să fie discutabilă. Începuse să ia "nişte medicamente de liniştire". Ce să fac, să-i scriu pe aviz "inapt pentru port de armă" ? Şi-ar fi pierdut pâinea, de care depindea familia ei. Încurcat, am telefonat unui preot din provincie (preotul meu paroh nu era de găsit la telefon). A fost fără echivoc: "Nu îi scrie aptă. Scrie-i inaptă sau nu-i da actul !" "Bine, bine, padre, dar în primul caz îşi va pierde pâinea, în al doilea se va duce la alt doctor care probabil că, neobservând deteriorarea psihică progresivă, îi va da avizul". "Nu-ţi fă probleme de conştiiţă că îşi va pierde pâinea. Este o pâine la care nu are dreptul." mi-a răspuns părintele. "De aceea, dacă e inaptă, scrie inaptă. Nu este eroare morală nici să nu-i dai niciun fel de act. Dar să-i dai un act în baza căruia ar putea avea armă, este o eroare".

Acuma, nu toate situaţiile sunt în alb şi negru. E clar că un dirijor nu ar trebui să fie surd, aşa cum e clar că o poliţistă nu ar trebui să intre în crize de isterie pe măsură ce vorbeşte. Acestea sunt situaţii comparabile cu un scafandru care ar fi epileptic. Or, un epileptic care nu are voie, în principiu, nici să intre în piscină, nu poate fi scafandru. Dar dacă nu de scafandru e vorba, ci de, să zicem, a lucra la o bancă ? Aici începe zona gri, aici încep discuţiile. E adevărat, nu se prăbuşeşte banca şi nu moare nimeni dacă un salariat, în timp ce scrie un ordin de plată sau citeşte un dosar de credit, cade într-o criză de mare rău epileptic. Dar, ar fi de aşteptat să se întâmple altceva: epilepsia este considerată un fel de nebunie, iar nebunia e considerată ceva dezumanizant. Desigur că nu este aşa, dar asta este viziunea pe care o au mulţi oameni. Între a merge la banca în care e epilepticul care din când în când cade şi umple masa de salivă, şi a merge la banca de alături unde nu se întâlneşte aşa ceva, e de aşteptat ca mulţi clienţi să aleagă a doua variantă. Probabil că ceva de genul acesta a avut în vedere angajatorul, când a spus că "strică imaginea firmei". Acuma, dacă eu aş fi angajator şi aş avea posibilitatea să pun un asemenea angajat în "back-office", departe de munca cu clienţii, boala lui nu ar fi un impediment la angajare şi aş găsi ceva foarte creştinesc să îl ajut, oferindu-i un asemenea post. Dar, dacă ar fi vorba de un angajat care a lucrat câteva luni doar pentru mine, după care bate cu pumnul în masă, mă ameninţă cu cremenalul şi îmi vorbeşte despre drepturile lui mai mult decât despre îndatoririle lui, şi eu aş privi o eventuală prelungire a contractului cu rezervă.

[Mihai36]

Epilepsia este considerata incurabila insa ca si alte boli considerate incurabile ea se poate inlatura prin binecuvintarea divina. Se poate vindeca orice daca omul se sfinteste.

In vremea apostolilor se putea vindeca orice , daca traiam in acele vremuri ori mergeam la un vindecator ori devenem si noi vindecator.

Nici in zilele de azi vindecarile nu au disparut complet, totul e sa nu facem discrirminari.

[maria40]

Legea nu a fost incalcata deoarece art 31 aliniatul 3 spune ca "pe durata sau la sfarsitul perioadei de proba, contractul individual de munca poate inceta exclusiv printr-o notificare scrisa, fara preaviz, la initiativa oricareia dintre parti, fara a fi necesara motivarea acesteia"
Din punct de vedere legal nu-i poti da in judecata. Din punct de vedere uman este discutabil.
Nu ne-ai scris ce meserie sau functie avea la acel loc de munca. Daca era o munca fizica care presupunea folosirea unor unelte de lucru sau o munca intr-un birou.
Situatia prezentata de tine este ca un divort....fiecare parte zice ca el are dreptate!
Mai scrie-ne cand te hotarasti sa fi obiectiv nu subiectiv!

[razvan_andrei]

În prealabil postat de maria40

Legea nu a fost incalcata deoarece art 31 aliniatul 3 spune ca "pe durata sau la sfarsitul perioadei de proba, contractul individual de munca poate inceta exclusiv printr-o notificare scrisa, fara preaviz, la initiativa oricareia dintre parti, fara a fi necesara motivarea acesteia"
Din punct de vedere legal nu-i poti da in judecata. Din punct de vedere uman este discutabil.
Nu ne-ai scris ce meserie sau functie avea la acel loc de munca. Daca era o munca fizica care presupunea folosirea unor unelte de lucru sau o munca intr-un birou.
Situatia prezentata de tine este ca un divort....fiecare parte zice ca el are dreptate!
Mai scrie-ne cand te hotarasti sa fi obiectiv nu subiectiv!

am spus destul de clar ca medicul lor a scris in raportul medical ca angajatul este apt pt acel loc de munca. Citeste, te rog, cu atentie.

[razvan_andrei]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Eu observ că vă agăţaţi de litera legii, care spune că nu poţi da afară un om din cauza handicapului. OK. Dar, când aceeaşi lege spune mai încolo că poţi să dai afară un om în probare fără un motiv anume, nu mai aplicaţi litera legii.

Deci, din punctul de vedere strict al literei legii, este sau nu este în drept angajatorul să rezilieze un astfel de contract, mai precis să nu accepte prelungirea lui (despre asta e vorba, nu ?)

Acum, să trecem la spiritul legii şi la o judecare morală creştină a situaţiei. Pentru aceasta, nu avem destule elemente necesare. Ceea ce ne lipseşte este descrierea locului de muncă. Cu alte cuvinte, angajatul şi-ar putea îneplini atribuţiile suferind de epilepsie ? În mod evident, nu poţi accepta, pe motiv de nediscriminare, ca un surd să fie dirijor. Nici ca un orb să fie pilot de avion. De o problemă morală de acest tip m-am lovit în următoarea situaţie: ca medic al unei paciente care era poliţistă comunitară, îi dădeam aviz periodic. Dar, am constatat că persoana respectivă suferă de o creştere progresivă a nervozităţii, ajungând, la un moment dat, ca legătura ei cu realitatea să fie discutabilă. Începuse să ia "nişte medicamente de liniştire". Ce să fac, să-i scriu pe aviz "inapt pentru port de armă" ? Şi-ar fi pierdut pâinea, de care depindea familia ei. Încurcat, am telefonat unui preot din provincie (preotul meu paroh nu era de găsit la telefon). A fost fără echivoc: "Nu îi scrie aptă. Scrie-i inaptă sau nu-i da actul !" "Bine, bine, padre, dar în primul caz îşi va pierde pâinea, în al doilea se va duce la alt doctor care p
obabil că, neobservând deteriorarea psihică progresivă, îi va da avizul". "Nu-ţi fă probleme de conştiiţă că îşi va pierde pâinea. Este o pâine la care nu are dreptul." mi-a răspuns părintele. "De aceea, dacă e inaptă, scrie inaptă. Nu este eroare morală nici să nu-i dai niciun fel de act. Dar să-i dai un act în baza căruia ar putea avea armă, este o eroare".

Acuma, nu toate situaţiile sunt în alb şi negru. E clar că un dirijor nu ar trebui să fie surd, aşa cum e clar că o poliţistă nu ar trebui să intre în crize de isterie pe măsură ce vorbeşte. Acestea sunt situaţii comparabile cu un scafandru care ar fi epileptic. Or, un epileptic care nu are voie, în principiu, nici să intre în piscină, nu poate fi scafandru. Dar dacă nu de scafandru e vorba, ci de, să zicem, a lucra la o bancă ? Aici începe zona gri, aici încep discuţiile. E adevărat, nu se prăbuşeşte banca şi nu moare nimeni dacă un salariat, în timp ce scrie un ordin de plată sau citeşte un dosar de credit, cade într-o criză de mare rău epileptic. Dar, ar fi de aşteptat să se întâmple altceva: epilepsia este considerată un fel de nebunie, iar nebunia e considerată ceva dezumanizant. Desigur că nu este aşa, dar asta este viziunea pe care o au mulţi oameni. Între a merge la banca în care e epilepticul care din când în când cade şi umple masa de salivă, şi a merge la banca de alături unde nu se întâlneşte aşa ceva, e de aşteptat ca mulţi clienţi să aleagă a doua variantă. Probabil că ceva de genul acesta a avut în vedere angajatorul, când a spus că "strică imaginea firmei". Acuma, dacă eu aş fi angajator şi aş avea posibilitatea să pun un asemenea angajat în "back-office", departe de munca cu clienţii, boala lui nu ar fi un impediment la angajare şi aş găsi ceva foarte creştinesc să îl ajut, oferindu-i un asemenea post. Dar, dacă ar fi vorba de un angajat care a lucrat câteva luni doar pentru mine, după care bate cu pumnul în masă, mă ameninţă cu cremenalul şi îmi vorbeşte despre drepturile lui mai mult decât despre îndatoririle lui, şi eu aş privi o eventuală prelungire a contractului cu rezervă.

Domnule Mihnea, am spus ca omul era apt (lucru declarat de medicul de la locul de munca, dar si de toti neurologii la care a fost. Am constatat cu stupoare ca si dumneavoastra i-ati pus spume la gura dinainte sa intrebati de ce forma de epilepsie sufera. Nu toti epilepticii cad, nu la toti li se scurge saliva din gura. Omul acesta nu avea nici pe departe o asemenea problema: el isi pierdea cunostinta pt 10 sec, moment in care ramanea in continuare in picioare, doar avand un comportament usor ciudat. Multi oameni nici macar nu observau. In plus, isi putea da seama cu 15 sec inainte sa se declanseze criza, deci putea f bine sa se retraga pt 2 min din fatza oamenilor si totul ramanea absolut normal.