Fenomenul obedienţei

[cezar_ioan]

Un alt mod de abordare a temei obedienţei:
http://www.trilulilu.ro/muzica-folk/...upa-melci-1979
http://www.trilulilu.ro/muzica-diver...re-vorbele-sun

P.S. În dar mai întâi Pelerinului şi tuturor copiilor năzdrăvani, care mai forumicesc pe aici...:)

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Astăzi la ora de religie copiii din clasa I, unde Tudor este elev, au aflat de la profesoara lor că "ascultarea de fapt nici nu există". După ce a făcut această afirmaţie profesoara a plecat, lăsînd ca temă copiilor să cugete la această afirmaţie. Vor discuta ora viitoare subiectul, mai în amănunt.
Tudor a cugetat deja şi mi-a spus pe seară opinia lui, care sună cam aşa:
"Doamna a vrut, cu siguranţă, să ne provoace să gândim. E tare bine să gândeşti, tati, ai avut dreptate! Ştii, eu când gândesc simt aşa o plăcere de parcă aş zbura cu un cornet de îngheţată aromată prin cer... E un fel de bucurie dulce, nu ştiu cum să zic... Aproape ca la rugăciune.
Aşa, să revin, că mi-am dat seama ce ar putea să ne spună profa.
Eu, după cum ai observat, nu sunt prea ascultător. Mi-am dat şi seama de ce: oamenii mari, chiar şi tu şi mami, aduc mereu argumente sau sfaturi doar dintr-o parte. De exemplu, tu mi-ai arătat ieri de ce să-mi vând telefonul primit ca premiu la concurs (Tudor a câştigat un premiu la şah) dar nu ai arătat nici un motiv pentru care l-aş putea păstra... Eu nu prea am încredere în sfaturi de genul ăsta, să nu te superi... Nu pot să te ascult pentru că simt că vrei să mă păcăleşti, să mă forţezi.
Dimpotrivă, eu am descoperit că nici un lucru nu e cu totul bun sau cu totul rău.
Mai mult, Dumnezeu ne pune în faţă şi răul şi binele şi ni le argumentează pe amândouă. Nu aşa m-ai învăţat? Nu avem noi de ales şi moartea şi viaţa? Nu alegem una din acestea două?
Şi uite, aici e de fapt poanta: eu nu pot asculta decât acolo unde am de ales. Unde nu am de ales pot să mă supun, da, dar cred că asta nu e de la Dumnezeu, tati...
Eu cred că Dumnezeu ne-a creat liberi să alegem. Dacă asta e ascultarea la care ne cheamă oamenii mari, eu sunt ascultător. Dacă nu, atunci eu aleg să fiu neascultător.
Acum, dacă am zis bine, îmi iei o îngheţată?...:) Te rooog!"

Nu ştiu dacă a zis bine dar cred că a adus o contribuţie la tema topicului. Mi-a dat voie să o scriu aici, înainte să meargă la culcare. E a doua lui postare, după cadoul către ceilalţi copii, de 1 Iunie. Se pare că avem aşadar un nou forumist, în vârstă de 7 ani. Cred că ar fi momentul să-i fac un cont, de nu încalc cumva o regulă a forumului (o încalc?). Să nu vă supăraţi dacă uneori se exprimă copilăreşte, vă rog!...:)

Excepţional!
Ce gândire profundă şi matură!!! Să vă trăiască! :)
Şi am eu aşa, o bănuială, că şi tăticul lui l-a stimulat să gândească în felul acesta, că doar e profesor şi psiholog. :)
Hristos în mijlocul nostru!

[Ekaterina]

În prealabil postat de laurastifter

Cei care, în numele credinţei, se exprimă împotriva gândirii libere (care, de fapt, este virtute creştină!) şi proslăvesc duhul obedienţei (numindu-l "ascultare necondiţionată") vor avea, cu siguranţă, o temă de meditaţie...
Dumnezeu ne-a dat raţiunea, ca şi orice alt talant (dar) ca s-o sporim, să nu fim copii în gândire (cf. I Cor14, 21), ci să fim inteligenţi şi cu simţ critic/ dreaptă socotinţă. Capacitatea de a avea iniţiative, gândirea liberă şi simţul critic sunt daruri ale lui Dumnezeu, iar obedienţa, ca şi sora ei bună slugărnicia, constituie un păcat grav, o nesocotire a libertăţii noastre pe care ne-a dat-o bunul Dumnezeu.

Citind postarea ta, m-am dus cu gandul la filmul rusesc Secta. Acolo este descris exact acest tip de comportament. Credinta nu inseamna credulitate. Daca nu avem spiritul gandirii libere, putem usor sa alunecam in diverse rataciri, de multe ori fara sa stim.

În prealabil postat de Ekaterina

Citind postarea ta, m-am dus cu gandul la filmul rusesc Secta. Acolo este descris exact acest tip de comportament. Credinta nu inseamna credulitate. Daca nu avem spiritul gandirii libere, putem usor sa alunecam in diverse rataciri, de multe ori fara sa stim.

În filmul respectiv, fata avea nevoie de înţelegere, de ajutor şi, de ce nu, de afecţiune de la cei din jur. Dar toţi cei apropiaţi au respins-o (mama, soţul, colegii de serviciu). Desigur, credinţa nu e credulitate, dar eu nu aş caracteriza acel personaj în primul rând prin credulitate.
Iar gândirea liberă este lăudată şi de o mulţime de atei, liber cugetători... Cred că şi cu spiritul gândirii libere se poate aluneca în diverse rătăciri.
Important este să ştim de cine să ascultăm. Aşa cred eu.

[cezar_ioan]

Dacă Ekaterina a amintit de filmul Secta, mă gândesc la După dealuri.
Ce să se fi întâmplat acolo?
De ascultat, fata aceea ar fi putut să asculte, părintele şi maicile fiind evident oameni de toată isprava, creştini în toată puterea cuvântului.
Oare nu mai avea libertatea de a alege? De a distinge între bine şi rău? Păcatul se înstăpânise definitiv în ea, supunîndu-i capacitatea de a alege?
Sau, poate, pur şi simplu obedienţa din copilărie (fenomen specific mediilor instituţionalizate de la noi) rodise, mai târziu, fructul otrăvit...
Mă tem uneori că obedienţa este prima faţetă a unei depersonalizări care, mai târziu, îşi va arăta cealaltă parte, a rebeliunii. Atât obedienţa cât şi rebeliunea sunt acte/stări de patologie a capacităţii discernământului.
Mesajul "tu eşti mic, nu ştii nimic, ascultă-mă pe mine" va fi răsplătit de viitorul tânăr sau adult cu "ţi-ai dus traiul, ţi-ai mâncat mălaiul, acum ascultă-mă tu pe mine".

Aş aduce în discuţie tema puterii.
Iubire versus putere.
Obedientul este un om strivit de alt om care, neavînd iubire s-a străduit să demonstreze că are putere. Rebelul este revanşa, tot pe axa puterii.

O lume fără iubire este un templu cu trepte mânjite de sânge. Mulţi închinători rabdă Dumnezeu în acest templu sinistru...

P.S. Romanul "Puterea şi gloria", scris de englezul (catolic) Graham Greene, ilustrează această chestiune a confuziei dintre axele puterii şi iubirii. Aventura tragică a ultimului preot supravieţuitor dictaturii lui PapaDoc este un preambul la Apocalipsă şi o sugestie că, într-un fel sau altul, ne înfruptăm deja din timpurile de pe urmă... Dar Gloria, gloria omului lui Dumnezeu (preotul din urmă al unei lumi fumegînde în catranul urii) rămâne sămânţă a nădejdii, mai departe.

În prealabil postat de cezar_ioan

O lume fără iubire este un templu cu trepte mânjite de sânge. Mulţi închinători rabdă Dumnezeu în acest templu sinistru...

Splendida exprimare a unui adevar profund, domnule profesor!

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Dacă Ekaterina a amintit de filmul Secta, mă gândesc la După dealuri.
Ce să se fi întâmplat acolo?
De ascultat, fata aceea ar fi putut să asculte, părintele şi maicile fiind evident oameni de toată isprava, creştini în toată puterea cuvântului.
Oare nu mai avea libertatea de a alege? De a distinge între bine şi rău? Păcatul se înstăpânise definitiv în ea, supunîndu-i capacitatea de a alege?
Sau, poate, pur şi simplu obedienţa din copilărie (fenomen specific mediilor instituţionalizate de la noi) rodise, mai târziu, fructul otrăvit...
Mă tem uneori că obedienţa este prima faţetă a unei depersonalizări care, mai târziu, îşi va arăta cealaltă parte, a rebeliunii. Atât obedienţa cât şi rebeliunea sunt acte/stări de patologie a capacităţii discernământului.
Mesajul "tu eşti mic, nu ştii nimic, ascultă-mă pe mine" va fi răsplătit de viitorul tânăr sau adult cu "ţi-ai dus traiul, ţi-ai mâncat mălaiul, acum ascultă-mă tu pe mine".

Aş aduce în discuţie tema puterii.
Iubire versus putere.
Obedientul este un om strivit de alt om care, neavînd iubire s-a străduit să demonstreze că are putere. Rebelul este revanşa, tot pe axa puterii.

O lume fără iubire este un templu cu trepte mânjite de sânge. Mulţi închinători rabdă Dumnezeu în acest templu sinistru...

P.S. Romanul "Puterea şi gloria", scris de englezul (catolic) Graham Greene, ilustrează această chestiune a confuziei dintre axele puterii şi iubirii. Aventura tragică a ultimului preot supravieţuitor dictaturii lui PapaDoc este un preambul la Apocalipsă şi o sugestie că, într-un fel sau altul, ne înfruptăm deja din timpurile de pe urmă... Dar Gloria, gloria omului lui Dumnezeu (preotul din urmă al unei lumi fumegînde în catranul urii) rămâne sămânţă a nădejdii, mai departe.

Ce s-ar mai putea adăuga la o analiză atât de profundă şi excelent argumentată?! :)

[Ekaterina]

În prealabil postat de Annyta

În filmul respectiv, fata avea nevoie de înţelegere, de ajutor şi, de ce nu, de afecţiune de la cei din jur. Dar toţi cei apropiaţi au respins-o (mama, soţul, colegii de serviciu). Desigur, credinţa nu e credulitate, dar eu nu aş caracteriza acel personaj în primul rând prin credulitate.
Iar gândirea liberă este lăudată şi de o mulţime de atei, liber cugetători... Cred că şi cu spiritul gândirii libere se poate aluneca în diverse rătăciri.
Important este să ştim de cine să ascultăm. Aşa cred eu.

Nu m-am oprit neaparat la personajul principal al filmului, care asa cum ai spus si tu a ajuns in acel loc mai mult de nevoie decat de voie, cu toate ca nu putem spune ca si-a pastrat un simt critic pozitiv fata de tot ce se intampla acolo. Interesante sunt in special celelalte personaje ce intrau in Secta si ii urmau fondatorului, reprimandu-si gandirea libera. Rezultatul a fost dezastruos.

Cu siguranta ca si cu spiritul gandirii libere se poate aluneca in diverse rataciri, mai ales acolo unde este mandrie si mai putina sinceritate, dar personal cred ca mai rau este sa iti lipseasca aceasta gandire libera.

În prealabil postat de Ekaterina

Cu siguranta ca si cu spiritul gandirii libere se poate aluneca in diverse rataciri, mai ales acolo unde este mandrie si mai putina sinceritate, dar personal cred ca mai rau este sa iti lipseasca aceasta gandire libera.

Aş zice că avem nevoie de discernământ. Să distingem binele de rău, situaţiile în care e bine să ascultăm de cineva mai experimentat de situaţiile în care e cazul să luăm propriile decizii.

[laurastifter]

În prealabil postat de Annyta

În filmul respectiv, fata avea nevoie de înţelegere, de ajutor şi, de ce nu, de afecţiune de la cei din jur. Dar toţi cei apropiaţi au respins-o (mama, soţul, colegii de serviciu). Desigur, credinţa nu e credulitate, dar eu nu aş caracteriza acel personaj în primul rând prin credulitate.
Iar gândirea liberă este lăudată şi de o mulţime de atei, liber cugetători... Cred că şi cu spiritul gândirii libere se poate aluneca în diverse rătăciri.
Important este să ştim de cine să ascultăm. Aşa cred eu.

În privinţa filmului evit să-mi dau cu părerea, fiindcă nu l-am văzut.
Ateii laudă gândirea liberă? "O, mărturie a sufletului prin natura lui creştin!" (Tertulian)
Ateii se declară "liber-cugetători", neştiind că aspiraţia lor naturală către libertate spirituală şi psihologică - năzuinţă pusă de Dumnezeu Însuşi în inimile lor - se împlineşte în creştinism: "Căutaţi şi veţi afla"; "Duh este Dumnezeu şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate".
Ei vorbesc despre ateism ca "gândire liberă", inversând, în sens orwellian, sensul acestor cuvinte: "gândire liberă".
Ateismul, de fapt, este cădere în robia celei mai grave prejudecăţi care şi-a putut face loc vreodată în gândirea oamenilor.
Creştinismul este libertate de gândire, fiindcă-L are drept Întemeietor pe Cel Care a creat şi gândirea şi libertatea. Hristos este Persoana absolut liberă şi, de aceea, creându-ne după chipul Său, ne-a făcut liberi.
Cu gândirea liberă se poate cădea în rătăcire?
"Adevărul ne va face liberi"; îndepărtându-ne de Adevăr, adică de Hristos, nu mai suntem liberi şi, evident, cădem în rătăcire/ minciună, adică în... robie şi neştiinţă.
Cred că rătăcirea este nu efectul libertăţii, ci al pervertirii acesteia, exact la fel cum ereziile nu au drept cauză credinţa autentică (orthodoxia), ci tocmai lipsa ei, substituirea ei cu o credinţă falsă, neconformă Revelaţiei dumnezeieşti.

Bucurie întru Hristos!