Predica de azi

[cristiboss56]

Predica Părintelui Cleopa Ilie la Duminica Pogorârii Duhului Sfânt.

Iubiți credincioși,
Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinților Apostoli la Duminica pogorârii Duhului Sfânt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai ușor neamurile păgâne la creștinism.
Într-adevăr, la pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar și un semn numai pentru începutul creștinismului ca să-i convertească mai ușor pe necredincioși (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat și marele dascăl și luminător a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: "Pentru care pricină a fost dat și luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinstește, ci pentru că ne cinstește foarte mult. Și iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiți, deoarece erau de curând izbăviți de idoli și mintea lor era încă neascuțită și mai nesimțitoare; erau atrași și încântați de toate cele trupești, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupești și nu știau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credință. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredințarea celor necredincioși.
Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, știu că am fost curățit de păcate, chiar dacă nu aș vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioși, ci ca unor necredincioși, ca să devină credincioși". În acest sens zice marele Apostol Pavel: “Limbile sunt spre semn, nu credincioșilor, ci necredincioșilor“ (I Corinteni 14, 22).
Iubiți credincioși,
Până aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos și totodată v-am arătat și pricina pentru care a încetat, ca să știți și să puteți spune și la cei rătăciți de la dreapta credință, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.
Dar oare, frații mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creștinismului? Nicidecum. Căci acești pretinși vorbitori în limbi fac niște bolboroseli și nimenea nu înțelege ce spun și așa înșeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi știm că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunțarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfânta Scriptură este vorba de "limbă" sau de "limbi". Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încâlcite și gângave nu pot fi numite "limbi", câtă vreme sunt neînțelese și fără nici o rânduială.
Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu își descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemână limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun și cel mai potrivit pentru a ne face să înțelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decât ne-ar lămuri.
Acești oameni zic că nu sunt înțeleși când vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu și că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învățăm că cei insuflați vorbeau limpede, pe înțeles și oamenilor și lui Dumnezeu, uneori putând fi înțeleși, iar alteori nu, în funcție de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor și au fost înțeleși pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).
În Corint însă cei insuflați nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în față decât localnici neștiutori de alte limbi și de aceea nimenea nu putea înțelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvânt, că cel ce vorbește în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sunt taine pe care nu le pot înțelege fără tălmăcire.
Fiecare creștin ar trebui să dovedească prezența și lucrarea Duhului Sfânt în el. Dar prezența Duhului Sfânt nu se dovedește numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfânt sunt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețele, înfrânarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sunt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creștinul din toate timpurile. Cine se dovedește că are aceste roade ale Duhului Sfânt, acela are și pe Duhul Sfânt.
Oare noi ortodocșii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puțin decât alți creștini? A spune așa ceva înseamnă a osândi pe alții din mândrie și a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obișnuit, ci unul deosebit și nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanți l-au socotit drept o condiție a mântuirii? Apostolul zice: “Oare toți vorbesc în limbi?“ (I Corinteni 12, 30). Deci și cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creștini în comunitatea creștinilor adevărați întrucât nu toți creștinii au aceleași daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toți să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înșiși nu au folosit darul vorbirii în limbi, decât în cazuri extraordinare când a avut un anumit rost, cum a fost pogorârea Duhului Sfânt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut și nouă tuturor.

[cristiboss56]

Iată acum care sunt condițiile principale prin care se poate cunoaște adevărata glosolalie sau vorbirea în limbi:
1. Cel care vorbește într-o limbă insuflată să fie înțeles de toți cei străini care sunt de față (Fapte 2, 1-13).
2. Când cineva vorbește într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii, fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vânt și o nebunie (I Corinteni 14, 23).
3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci a fost dat numai la începutul creștinismului spre a trezi pe păgâni și pe iudei ca să creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).
4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, deoarece limbile sunt semn, nu pentru credincioși, ci pentru cei necredincioși (I Corinteni 14, 22).
5. Chiar la începutul creștinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică față de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei și altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfântul Apostol Pavel: “De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător“ (I Corinteni 13, 1).
Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) și mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile și sunetele nearticulate precum și cuvintele încâlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgâne în fața zeului Dionisos și cu ale ereticilor montaniști, gnostici și țuackeri de mai târziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.
Așadar, fraților, să știți că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, și îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creștinismului.
Iubiți credincioși,
Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită și Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere și la zece zile de la Înălțarea Domnului la cer, a fost trimis pe pământ în chip de limbi de foc Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, "Care din Tatăl purcede", cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvârși opera de răscumpărare și mântuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: “De mă iubiți, păziți poruncile Mele și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Voi îl cunoașteți, că rămâne la voi și va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi...“ (Ioan 14, 15-18).
În alt loc Mântuitorul iar făgăduiește Apostolilor, și prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfânt, zicând: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfântului Duh pe pământ ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia și vă vestește vouă“ (Ioan 16, 13-14).
Deci ce trebuie să știm noi despre Sfântul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl și că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălțarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pământ la zece zile după Înălțarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, când S-a înălțat la cer, a zăbovit câte o zi la fiecare din cele nouă cete îngerești pentru a le înnoi și bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinți Părinți, după ce Fiul S-a așezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfânt în lume.
De ce se numește Sfântul Duh "Mângâietorul" și "Duhul Adevărului"? Pentru că Duhul Sfânt mângâie pe creștini cât sunt pe pământ. El mângâie mamele care nasc și cresc copii, mângâie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve și pe cei bolnavi și pe bătrâni. Duhul Sfânt mângâie și întărește în credință și în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri și își dau viața pentru Hristos. Duhul Sfânt mângâie pe credincioși, pe călugări și pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii și al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi și din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfânt mângâie inimile celor smeriți și râvnitori pentru Hristos și mustră prin conștiință pe cei păcătoși care nu se pocăiesc.
Duhul Sfânt se numește "Duhul Adevărului" pentru că prin El se mărturisește și se apără dreapta credință pe pământ, se întăresc dogmele ortodoxe, se vestește Sfânta Evanghelie în lume, se inspiră sfinții, proorocii, ierarhii, preoții și cuvioșii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare și povățuiesc sufletele pe calea mântuirii. Pe toate le sfințește, le îndreptează și le călăuzește "la tot adevărul" Duhul Sfânt, care rămâne cu noi "ân veac", adică și pe pământ și în cer, după mutarea noastră la cele veșnice. Duhul Sfânt "va mărturisi" despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul și Judecătorul lumii și "va vesti", adică va descoperi celor aleși tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfânt va mustra și va vădi necredința celor lepădați de Dumnezeu, eresul și reaua credință a sectelor rupte din sânul Bisericii, ca și răutatea păcătoșilor robiți de păcate și nepocăiți.
Dar de ce a venit Sfântul Duh Duminica și în chip de limbi de foc s-a așezat pe capetele Sfinților Apostoli aflați în foișorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintâi a săptămânii, și tot Duminica pe la orele nouă dimineața S-a coborât Duhul Sfânt peste Apostoli, ca să sfințească această zi, ca zi de odihnă veșnică a creștinilor în locul sabatului Legii Vechi și să ne îndemne Duminica dimineața, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfânta Liturghie și cuvântul de învățătură din Evanghelie.
Limbile de foc ce s-au așezat peste Apostoli “ca un vuiet și suflare de vânt ce vine repede“ (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfânt ce avea să ardă toată necredința, tot eresul și păcatul în lume.
Prin limbile de foc ale Duhului Sfânt s-au sfințit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica și urma să se hirotonească diaconi, preoți și episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvârșească cele șapte Taine ale Bisericii și să se reverse peste creștini harul mântuitor al Duhului Sfânt.
Iubiți credincioși,
Iată cât de mare este praznicul de astăzi! S-a înălțat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să ne sfințească, să ne călăuzească, și să lucreze mântuirea sufletelor noastre. Noi toți care ne închinăm cu dreaptă credință Preasfintei Treimi, ne împărtășim cu harul Duhului Sfânt prin cele șapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar și fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfântul Mir primim pecetea harului Duhului Sfânt.
Prin spovedanie ne spălăm și ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul și Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mântuitor al Duhului Sfânt. La fel și ultimele trei Taine și mai ales Preoția, ne împărtășesc în viață harul mântuirii, prin care ne curățim, ne iluminăm și ne sfințim în Hristos.
Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfânt care este în noi de la botez, prin păcate.
Nici să alungăm pe Sfântul Duh de la noi prin necredință, mândrie, desfrânare, ucidere și mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greșit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfânt. Spovedania și Sfânta Împărtășanie ne ajută în viață cel mai mult la mântuire. Să nu le amânăm la bătrânețe, ca să nu murim așa, că nu ne putem mântui fără dezlegarea păcatelor și fără Trupul și Sângele lui Hristos.
Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfânt de la noi. Să ne ferim de adunări și învățături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfânt. Vrem să știm tainele credinței? Să citim cărți sfinte și să cerem sfatul preoților. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie și lacrimi și să lăudăm pe Dumnezeu acasă și în Biserică.
Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinții din cer și cu oamenii de pe pământ. Rugăciunea este cea mai prețioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfânt. Vrem să biruim răutatea lumii și a diavolului? Să iubim curat pe toți oamenii, să iertăm și să ajutăm după putere pe toți. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfânt? Să rostim zilnic rugăciunea "Împărate ceresc Mângâietorule". Vrem să lăudăm cu toții îngerii și cu toți sfinții pe Preasfânta Treime? Să cântăm adesea "Sfinte Dumnezeule", lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Amin.

[cristiboss56]

Predică la Duminica Cincizecimii [2013]

Iubiții mei, harul Treimii este fundamentul Bisericii!

Pentru că astăzi, la pogorârea harului Treimii peste Sfinții Apostoli și peste întreaga comunitate creștină dimpreună cu ei, Dumnezeu a început să locuiască împreună cu oamenii în mod duhovnicește.

În lăuntrul lor…și nu lângă ei.

Căci aceasta e Biserica Dumnezeului Celui viu, astăzi întemeiată: comunitatea sfântă în care Dumnezeu locuiește, prin harul Său, în sufletele și trupurile lor.

Și despre harul Treimii, în Evanghelia zilei [In. 7, 37-53; 8, 12] se vorbește ca despre apă (7, 38) și lumină (8, 12).

Iar când Domnul spune că harul e ca apa, ca „apa vie [idatos zontos, In. 7, 38, GNT]”, spune că ea va curge din pântecele noastre, ale celor care credem în Hristos, și prin Hristos în Tatăl și în Duhul Sfânt, în întreaga Treime.

Adică harul e o realitate conștientă și concretă în noi, simțită duhovnicește, pentru că el e prezența veșnică și necreată a Treimii în ființa noastră.

Simțirea harului e o urmare a primirii lui prin credință, credință prin care ne botezăm și devenim mădulare vii și mistice/ tainice ale lui Hristos.

Iar Domnul leagă primirea harului de preaslăvirea [edoxasti, In, 7, 39] Lui, adică de învierea și înălțarea Lui la cer, lucru care s-a petrecut întocmai.

Căci după 10 zile de la Înălțarea Lui, acum, la 50 de zile de la Învierea Lui, prăznuim strălucirea în Sfinții Lui Apostoli a harului Duhului Sfânt [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 313].

Și subliniam duminica trecută faptul că noi vorbim azi despre pogorârea Sfântului Duh nu în sensul că persoana Sfântului Duh S-ar fi pogorât în Sfinții Apostoli și astfel s-ar fi împărțit în ei ci harul Prea Sfintei Treimi, de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt s-a pogorât în ei și se pogoară și în noi, în fiecare credincios al Bisericii Sale.

De aceea, când auzim în acest praznic că se vorbește despre primirea Duhului acest lucru trebuie să înțelegem: că Sfinții Apostoli și cei dimpreună cu ei, care au crezut în Prea Sfânta Treime, au fost umpluți de harul/ slava/ lumina Ei necreată.

Pentru că noi nu ne unim cu persoanele Dumnezeirii, creaturi ale Sale fiind, ci ne unim, pe cât suntem în stare, cu slava lui Dumnezeu, care e simțită în noi ca apă vie, înveselitoare, luminătoare, îndumnezeitoare…dar și ca „lumina vieții [to fos tis zois, In. 8, 12, GNT]”.

Pentru că pogorârea harului Treimii la Cincizecime a fost o primire extatică, în vedenie, a harului dumnezeiesc.

Nu au văzut cu ochii fizici lumina necreată ci dumnezeiește, în mod mistic, cu ochii sufletului!

Pentru că înainte de Cincizecime și după aceea niciun Sfânt al lui Dumnezeu nu a avut vedenii decât în același fel: fiind ridicați de Dumnezeu mai presus de toate cele create cu simțurile lor, într-o vedere mai presus de vedere a celor dumnezeiești.

Tocmai de aceea harul e lumina vieții, lumina vieții lui Dumnezeu.

E viața lui Dumnezeu pe care o vedem extatic ca lumină necreată și mai presus de înțelegere și cuprindere a ei.

Tocmai de aceea, ceea ce vedem extatic, conținutul extazului, e apă vie în noi, tot timpul, pentru că a trăi în har înseamnă a simți în tine viața lui Dumnezeu, înțelepciunea Lui, curăția Lui, gândurile Lui, dorințele Lui.

Iar dacă nu ar fi așa, dacă nu stau așa lucrurile: atunci evenimentul capital de azi, și anume pogorârea/ coborârea/ venirea/ sălășluirea în noi a slavei Sale nu ar fi un eveniment real ci metaforic.

Însă viața mistică cu Dumnezeu nu e o metaforă!

Cine vrea să epureze Ortodoxia de curățirea de patimi, de simțirea harului, de vederea lui Dumnezeu, de îndumnezeirea omului, pentru că susține că a crede înseamnă a avea doar o conduită morală, care nu are nicio consecință transfiguratoare, face din Biserica lui Dumnezeu, cea cu fundament haric și trinitar, o grupare filosofică.

Însă Biserica e locul unde Dumnezeu trăiește împreună cu oamenii prin sălășluirea slavei Sale în ei!

Biserica nu e comunitatea de credință care doar comemorează fapte și revelări ale lui Dumnezeu din trecut ci locul întâlnirii de taină a lui Dumnezeu cu oamenii, în care Dumnezeu Își actualizează și Își dezvăluie prezența și energiile Sale necreate.

Dumnezeu ne curățește acum, ne luminează acum, ne scoate din păcate, din patimi, din boli, din neștiință, ne îndreptează și ne îndumnezeiește.

Și face toate acestea acum ca oricând în mijlocul Sfinților Lui.

De aceea noi, azi, retrăim minunea fundării Bisericii prin aceea că trăim și ne bucurăm în același har care a coborât peste Apostoli cât și peste noi ca darul înfierii Lui.

Diferența dintre Cincizecimea lor, a Apostolilor, și a noastră e doar aceea că atunci a fost prima dată.

Dar Cincizecimea noastră și a tuturor celor de dinainte și de după noi înseamnă venirea harului Treimii în noi, de la Botez și în toată viața noastră pământească și cea veșnică, pentru că aici și în Împărăția Lui trăim continuu umplerea noastră de slava Lui.

Orice slujbă și rugăciune a Bisericii înseamnă experierea/ trăirea simplă și copleșitoare a coborârii Lui harice la noi.

Și pe unii ne alină, pe alții ne ridică din tristețe, pe alții ne întărește lucrarea slavei Lui, pe alții ne vindecă, pe alții ne umple de și mai mult har și cunoaștere, pentru că El ni se face toate, prin slava Lui, pentru ca noi să fim împliniți pe deplin.

De aceea noi, cei care trăim în slava Lui, nu cerem dovezi și minuni de la El, pentru că El e prezent cu noi.

Nu putem întreba „Unde e Dumnezeu?” sau „De ce nu ne aude Dumnezeu și nu ne scoate dintr-o greutate sau alta?”, pentru că simțind slava Lui, știm că El e aici dar, cu fiecare dintre noi, are o lucrare pedagogică.

Vrea să ne învețe, pe fiecare în parte, altceva.

Și harul iconizat ca flacără pe capetele Sfinților Apostoli dar, în același timp, veșmintele lor diferite…ne vorbesc despre faptul că harul e unul dar lucrează daruri și harisme dumnezeiești în oamenii credincioși, pe măsura râvnei și a capacității persoanei fiecăruia.

Dumnezeu nu ne trage la xerox ci El ne diversifică!

De aceea Biserica nu e de acord cu eugenia, adică cu transformarea omului și a vieții lui într-un experiment, pentru că Dumnezeu ne face pe fiecare unici și cu daruri personale.

Însă diversitatea personală și a darurilor duhovnicești o trăim având cu toții aceeași ființă umană.

Și pentru că ne leagă ceva pe toți, adică umanitatea și modul experienței umane, atunci toată particularitatea noastră personală e complementară în Biserică și în societate, pentru că fiecare facem altceva, dar toți, la un loc, facem lucruri bune pentru toți.

De aceea e bine să ne ascultăm vocația…și să urmăm calea noastră, cea care ne împlinește.

Adică să urmăm voia lui Dumnezeu, ce simțim că dorește El să fim și să lucrăm noi înșine.

Și când ne știm potențele și ne împlinim darurile suntem la locul potrivit și nu ca nuca în perete.

Facem ce știm cel mai bine să facem…și atunci simțim din plin împlinirea venită de la Dumnezeu, adică simțirea slavei Sale și pacea conștiinței.

Așadar, iubiți confrați, să ne lăsăm umpluți de pacea lină a lui Dumnezeu, cea care covârșește toată mintea!

Să nu ne împotrivim voii Lui, sălășluirii Lui în noi…pentru că Cel ce vine la noi ne îmblânzește ontologic.

Căci slava lui Dumnezeu e adevărata liniște, bucurie, seninătate, cumințenie a omului și nu sforțările noastre de a fi credibili.

Nu, nu suntem credibili, decât dacă Dumnezeu ne umple de slava Lui!

Și azi, ca în toată clipa vieții noastre, bucuria Lui devine izvor de viață și de lumină în noi, izvor de binecuvântare și de sfințenie, dacă lăsăm ușa inimii deschisă pentru slava Împărăției Sale.

Să Îl lăudăm și să Îl preaslăvim pe Dumnezeul Care Își revarsă viața Lui veșnică în noi, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pentru că întru slava Lui ne mișcăm, trăim și suntem. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș - Predică la Duminica Cincizecimii [2013])

[cristiboss56]

Duminica tuturor SFINTILOR ( sa va fie de folos ) !

[cristiboss56]

Ce ar face Ilie astăzi, in mijlocul idolatrilor secolului XX, al puzderiilor de secte, al „taumaturgilor” răsăriţi din noaptea comunismului ateu, al pretinşilor „guru”, ai abaterii quasi-generale de la normele moralei creştine?

Ahab, rege nelegiuit, căsătorit cu idolatra Isabela, a acceptat închinarea la zeul păgân Baal, căruia i-a rânduit 450 de preoţi mincinoşi, iar pe preoţii adevăratului Dumnezeu i-a omorât. Atunci Ilie, după ce, cu puterea Domnului, a încuiat cerul spre a nu mai ploua 3 ani şi 6 luni, ca pedeapsă pentru această nelegiuire, i-a avertizat pe toţi închinătorii la idoli: „Pană când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi lui!” Iar cu prilejul jertfei de pe Muntele Carmel, Ilie i-a făcut de ras pe preoţii idolatri, care strigau in zadar pe Baal: „Strigaţi mai tare.. Poate stă de vorbă cu cineva, poate doarme...”, iar poporul lămurindu-se de minciuna lor, i-a ucis pe loc.
Ce ar face Ilie astăzi, in mijlocul idolatrilor secolului XX, al puzderiilor de secte, al „taumaturgilor” răsăriţi din noaptea comunismului ateu, al pretinşilor „guru”, ai abaterii quasi-generale de la normele moralei creştine?
Ar striga răspicat: „Pană când veţi şchiopăta, o, românilor? Ziceţi că sunteţi urmaşii lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Constantin Brâncoveanu-Mucenicul, Mihai I cel Devotat? Dacă da, vă întreb: ce credinţă au avut? Nu cea ortodoxă? Şi atunci, de ce alergaţi după credinţe străine de neam şi după dumnezei străini?...”
Ce ar face predicatorilor de tot felul (în fapt, preoţi mincinoşi)? Le-ar demasca impostura, cu temeiuri biblice şi patristice, în aşa fel încât poporul drept-credincios, luminat, să nu le mai cadă victimă.

(Pr. Lect. Dr. Vasile Gordon, Mergând, învățați…, Editura Univ. din Bucureşti, 2001, p. 157)

[fallen]

Va marturisesc ca aseara a fost prima data cand am auzit aceasta sintagma, la vecernia Sf Ilie, la care de asemeni am nimerit din intamplare cand ma intorceam acasa. Am intrebat preotul si mi-a zis ca "fiindca s-a inaltat cu trupul la cer". Eu insa eram nelamurita de ce a celei de a doua, cand inca nu venise nici prima, si am intrebat ca sa ma lamuresc "care a doua venire?" . Atunci o baba care era dupa mine la miruit imi zice, tare, "nu cititi nimic, domnisoara?". Dupa care zice preotului "ma iertati, parinte, iar am vorbit in loc sa tac". Ceea ce am apreciat (pe langa faptul ca m-a amuzat copios, fiindca in sinea mea ma stiam cel putin partial nevinovata de acuzatie), in masura in care era sincer, eu una nu mi-as fi cerut scuze, nivelul meu de toleranta fata de prostie si ignoranta a scazut dramatic, mai ales ca si eu am lasat aceasta impresie. Poate Dumnezeu a vrut sa imi arate ca poate si eu ii judec gresit, uneori, pe cei care spun "lucruri traznite", dand dovada aparent de idotenie monumentala si ignoranta crasa...
Si totusi...am ramas nelamurita: de ce Sfantul Ilie este vestitorul celei de-a doua veniri, adica apocalipsei, si nu a primei, care la vremea aceea inca nu venise?

[DragosP]

Pentru că aşa cum Mantuitorul a murit şi a Înviat, Om adevărat şi Dumnezeu adevărat fiind, Sfântul Ilie fiind răpit cu trupul în cer, este "dator" cu o moarte a trupului înainte de invierea de obşte.
Care moarte o va primi în lupta cu antihristul.

[catalin2]

În prealabil postat de fallen

Si totusi...am ramas nelamurita: de ce Sfantul Ilie este vestitorul celei de-a doua veniri, adica apocalipsei, si nu a primei, care la vremea aceea inca nu venise?

Pentru ca Sfantul Ilie, impreuna cu Enoh, cei care nu au murit si au fost ridicati cu trupul la cer, vor veni in vremea Antihristului si vor propovadui a doua venire a Mantuitorului. Vor fi omorati de Antihrist si la scurt timp va veni Mantuitorul.

[fallen]

Mda, nu stiam. Suna cam a "terminator II", dar pana la urma, it make sens...

La predica de azi, ni s-a spus ca chiar daca unii dintre noi credem ca exista mai multe cai spre mantuire, spre a ajunge la Dumnezeu, cum ar fi spre exemplu cele ale budhistilor, hindusilor, etc, de fapt exista o singura Cale, dupa cum spune Insusi Mantuitorul, "Eu sunt calea, adevarul si viata" si "nimeni nu va ajunge la Tatal decat prin Fiul".
Acum ma intreb (n-am mai indraznit sa o fac cu voce tare) : totusi chinezii si indienii, daca nu L-au cunoscut niciodata pe Hristos, pentru ei raman valabile "caile" lor?

[DragosP]

Desigur. Dar mai greu cu ajunsul la Tatăl.