casnicia alaturi de un necredincios

[carmina]

Daca nu poti vorbi sotului tau despre Dumnezeu, vorbeste-I lui Dumnezeu despre el !

[FiulRisipitor]

În prealabil postat de carmina

Daca nu poti vorbi sotului tau despre Dumnezeu, vorbeste-I lui Dumnezeu despre el !

Asta e scurt dar cat se poate de cuprinzator!!!
Subscriu.

[Rodica50]

În prealabil postat de Aspasia

Sunt casatorita de 1 an si 2 luni iar eu si cu sotul ne cunoastem de 2 ani si jumatate. Despre el stiam ca nu este credincios dinainte sa ne casatorim, insa nu parea sa fie deranjat de convingerile mele religioase sau de faptul ca mergeam la biserica duminica si ma spovedeam din cand in cand. Pur si simplu refuza sa ma insoteasca motivand ca se plictiseste sa stea la slujba sau ca are de recuperat cu munca (pe calculator). L-am lasat sa faca ce vrea si nu l-am fortat pentru ca m-am temut sa nu starnesc in el reactia adversa. Din ce intelegeam de la el, respecta oamenii si dreptul lor de a crede in ce vor, doar ca el nu simtea nici o nevoie sa frecventeze biserica samd.
I-am acceptat cererea in casatorie din alte motive foarte valabile, adica atitudinea serioasa si responsabila fata de serviciul sau, familia sa, corectitudinea fata de prieteni si societate in general, dar mai ales faptul ca ne potriveam in ceea ce ne doream de la viata, adica o viata linistita de familie, cu copii si asta inca de tineri. A fost crescut bine de parintii sai, niste oameni simpli probabil cu frica de Dumnezeu, dar care in anii comunismului s-au dezobisnuit sa isi mai manifesteze credinta si nici nu au crezut ca e bine sa isi invete copiii despre ea, din moment ce crestinii erau cam prigoniti pe atunci. I-am apreciat sotului meu si vointa si ambitia sa personala de a urma o facultate si de a avea o meserie intelectuala in conditiile in care nu prea a primit nici suport financiar de la ai sai.
Toate bune si frumoase (cum s-ar spune) pana anul acesta cand, inainte sa nasc primul nostru copil, ne-am mutat impreuna acasa la parintii mei. Parintii mei au fost foarte incantati si sunt in continuare, ne ajuta cand pot cu ingrijirea bebelusului, dar nu ne sufoca cu prezenta sau sfaturile lor. Doar ca ei doi sunt credinciosi practicanti, adica frecventeaza biserica si manastiri si respecta toate sarbatorile si posturile din calendarul crestin-ortodox.
Sotul meu ii respecta si de fata cu ei nu isi spune opiniile despre religie, dar au inceput sa fie tot mai frecvente situatiile in care, de fata doar cu mine facea glume proaste cu referire la Biblie, cler sau lua in batjocura orice aspect legat de religie. Am rabdat mai multe randuri, desi ma necajea si cred ca nu era greu sa observe asta, i-am si spus intr-un rand ca ma deranjeaza ce spune uneori si a parut ca intelege. Insa a continuat tot asa, pana intr-o zi cand parca mi-a ajuns, am izbucnit si i-am spus printre altele ca daca stiam ca asta ma va astepta toata viata, ma gandeam mai bine inainte sa ma marit cu el.
Ce am spus l-a socat si mai apoi mi-a reprosat ca nu va uita niciodata ca am pus problema asta si apoi (ceva cam surprinzator pt. mine) ca va fi numai vina mea daca relatia noastra nu va merge bine, pentru ca eu pun mai presus de casatoria noastra ideile mele abstracte. Si mai apoi am mai auzit de la el ca nu poate sa inteleaga cum o fiinta inteligenta poate sa creada o suma de 'basme slabute' care (dupa parerea lui) alcatuiesc Biblia si mai ales sa tina mai mult la ele decat la viata sa de familie.
Cand i-am cerut macar sa evite sa mai ia in batjocura ceva de care stie ca mie imi pasa, raspunsul lui a fost ca daca ar face asa, ar simti ca nu poate sa vorbeasca sincer fata de mine, ca mereu o sa fie restrictii intre noi si ca poate intr-o zi o sa ajungem sa gasim alte persoane cu care putem comunica liber si care sa ne inteleaga si accepte mai bine.
M-am ingrijorat serios ca a pus problema asa, desi nu i-am cerut decat ceva simplu, adica sa evite sa mai spuna lucruri batjocoritoare de fata cu mine la adresa religiei mele (si a lui de altfel, pentru ca a fost botezat crestin-ortodox) dar sper in continuare ca a spus-o doar la nervi, pentru ca stiu ca el este impotriva divortului in general, mai ales intr-o familie unde sunt copii, ca a noastra acum.
A nu se intelege ca eu l-am sufocat cu practici religioase acasa, de fapt nici nu am deschis discutii pe teme religioase cu el, pentru ca stiam ca vor duce numai la contradictii si nu vroiam atmosfera tensionata intre noi, ci singura sursa de stress (in privinta aceasta) cred ca a fost pentru ei poate traiul in comun cu ai mei. Dar cum nu avem alta posibilitate pentru moment, nu putem decat sa locuim in continuare cu ei si eu sa sper sincer ca sotul se va obisnui cu ceea ce l-a deranjat pana acum sau macar ca nu isi va mai varsa toata tensiunea pe mine.
Ceea ce mi se pare mai ingrijorator este ce se va intampla pe viitor intre noi, pentru ca inca nu stiu ce sa cred: ca m-a mintit inainte de casatorie doar ca sa accept, sperand poate ca o sa renunt cu timpul la ce cred? Cand i-am pus aceasta intrebare, el a raspuns ca nu m-a mintit ci asa a crezut dintotdeauna doar ca n-am vrut eu sa observ. Se poate ca adevarul sa fie undeva pe la mijloc. Mi-e greu sa ma gandesc si la problemele care vor aparea mai tarziu in educatia fetitei noastre, adica el va crede ca o 'indoctrinez cu o mentalitate retrograda' care sa o faca sluga sistemului corupt al Bisericii (dupa cum mi-a spus el) cand tot ce vreau eu va fi sa-i impartasesc cele mai frumoase valori sufletesti dupa parerea mea, fara de care eu cred ca as fi o persoana mult mai rea, egoista si poate chiar nici nu as avea o familie la ora de fata...
Eu vreau mult sa cred ca aceasta familie (a noastra) poate sa reuseasca, dar nu stiu cate sanse are ea in practica atunci cand doi parinti au convingeri atat de diferite dpdv religios...
Fara doar si poate imi iubesc sotul si asta imi dau seama foarte clar in zilele noastre frumoase in care ne simtim toti atat de bine impreuna si cand nu intram in discutii contradictorii pe astfel de teme. Fireste ca ne mai ciondanim si noi ca toti oamenii pe motive mai lipsite de importanta, dar niciodata nu pare atat de serios ca discutiile pe care le-am descris mai sus....
Vreau mult sa imi aduc toata contributia de care sunt capabila la pastrarea linistii si fericirii in familia noastra, insa nu stiu daca as putea sa renunt cu totul la Dumnezeu si la ceea ce cred, ca se intample asta. Nici nu cred ca ne-ar face bine, nici nu cred ca as mai ramane aceeasi persoana ci poate m-as schimba numai in rau si atunci la ce folos?
Va rog mult impartasiti-mi parerile si experienta dumneavoastra pentru ca acum am mai multa nevoie de cat mai multe si mai variate!
Va multumesc anticipat.

Eu cred ca atata timp cat nu este impotriva sa tii aproape de Biserica, nu este totul pierdut. Poti sa-i explici doar ce anume te deranjeaza- glumele necuviincioase la adresa credintei tale...Pastreaza in familie relatii frumoase, fii in armonie atat cu ai tai cat si cu ai lui si fii apostolul familiei, daca el nu o face- poate va veni si clipa aceea, dar rabdare si multa daruire.

[Aspasia]

Citeam intr-un alt subiect de pe acest forum despre cat de daunator atmosferei din cuplul de soti poate fi pe termen lung traiul sub acelasi acoperis impreuna cu parintii unuia din soti. In cazul meu, sunt parintii mei, dar, din contra, eu ma simt binecuvantata ca ii am aproape, pentru ca au fost ca un balsam pt. sufletul meu in unele ocazii cand sotul meu a preferat sa se inchida cate o zi intreaga in biroul lui cu calculatorul lui si sa nu-mi acorde nici macar o privire...
Si f. important pt. cine crede ca influenta negativa a parintilor e inevitabila: poate fi negativa numai daca ceea ce se intampla intre soti ajunge si la urechile parintilor. Poate ca daca eu m-as fi plans parintilor mei de rautatile sotului meu, lor le-ar fi fost f.greu sa il mai priveasca cu ochi buni, oricat s-ar fi straduit...
Asa ca am inghitit in sec, mi-am pus o fata relaxata si normala de cate ori ma intalneam cu ei prin casa, si nu mai eu cred ca am stiut de fapt ce era in sufletul meu...
Si e greu, mi se pare ca din ce in ce mai greu... Pentru ca sunt perioade in care totul pare sa merga bine si usor intre noi (intre mine si sot) si apoi dintr-o data, dintr-un fleac... dumnealui iar se inchide in 'castelul' lui, cand trece pe langa mine ma sageteaza din priviri si imi mormaie cu mare efort vre-o vorba-doua daca e chiar necesar...
Si poate sa fie zi de w-end, de sarbatoare, pt. el nu conteaza ca ar fi fost mult mai importanta atmosfera de pace si buna-intelegere dintre noi decat fleacul de la care el s-a s-a 'ciufulit'...
Sunt intr-o situatie din care nu prea stiu cum sa mai ies...cu bine pt. familia mea: nu pot, sau nu am curaj sa ma duc sa imi caut un bun duhovnic pt. ca de fiecare data cand ma mai duc si eu la biserica (nu in fiecare duminica si nu toata slujba pt. ca nu se poate cu el...) urmeaza inevitabil ceva: niste reprosuri facute aiurea, fara un motiv serios, mai ales pe motivul ca ii las fetita pe cap cand el are treaba (duminica...si atunci pt. o ora), desi in restul timpului numai eu stau cu ea, sau o discutie care se tot repeta de mult timp si nici o data n-am reusit cu toata bunavointa si durerea in suflet, s-o fac sa se terminte pe un ton impaciuitor...
Si anume cea despre cum profita Biserica de fraieri...(in perspectiva sotului meu)... ca mine, evident. Ca pana si 1 leu dat la Biserica este o fraiereala, este sustinerea unui sistem la negru, incurajarea cersitului si boschetariei... Nu am avut nici o intelegere cand am incercat sa-i explic cum vad eu darnicia si iubirea de aproape, ca sa imi inchida gura, pt. el are sens numai daca iti dedici viata ingrijirii si ocrotirii celor in nevoie, asemeni Maicii Tereza, sau in extrema cealalta, daca nu dai nici un sfant la biserica si cel mult la vreo ONG mai cunoscuta...
Nici nu se poate pune problema cu el sa dau cativa lei pentru terminarea constructiei vreunei biserici, de oamenii sarmani din curtea bisericii, nu mai vorbesc ca la el sunt toti betivi si parte din retele de cersetori.
Nu stiu ce sa fac pentru ca simt clar ca daca ma voi duce la biserica si voi avea un duhovnic cu care sa ma sfatuiesc (ceea ce el detesta si i se pare o aberatie pt prosti), vom avea din ce in ce mai des probleme, pt. ca la fiecare lucru care iar nu ii va conveni la mine, imi va reprosa ca e din cauza 'spalarii pe creier de la popa'...

Sunt fara idei in fata realitatii pe care o constientizez, si anume ca sotul meu e, printre altele, un om excesiv de mandru si despotic. Zic excesiv, pt. ca am vazut asta si in relatia lui cu parintii sai, adica aceleasi scene de nervi, nu pe motive religioase cu ei, ci politice...
E inutil sa i se explice ca suntem toti oameni cu o varsta cel putin cat a lui si cu propria experienta de viata, pt. ca el stie numai ca daca nu gandim exact ca el, suntem toti niste 'spalati pe creier'....

[anna21]

Aspasia, nu esti singura femeie cu un sot necredincios.
Parerea mea este ca ispitele cresc atunci cand ai gand bun si vrei sa ai o vietuire crestina.
Cred ca ar trebui sa-ti gasesti un duhovnic.. ideal nu foarte departe ca sa poti sa mergi cu usurinta sa-i ceri sfatul. Cred ca ar trebui sa te spovedesti foarte amanuntit (faci o lista scrisa dupa un indreptar de spovedanie- se gasesc pe net), sa te rogi lui Dumnezeu sa ai sfat bun de la Hristos prin gura duhovnicului.
Sa vorbesti cu duhovnicul in prealabil pentru a-si face timp pt tine ca prima spovedanie dureaza foarte mult (nu o lasa pt ajunul Craciunului cand este multa lume).
Nu uita sa-i ceri binecuvantare pentru rugaciunile zilnice (daca nu ai duhovnic inseamna ca le spui fara binecuvantare acum).

Si in timp lucrurile se vor aseza.
Dar spre binele tau, nu ar trebui sa stai fara sfat de la duhovnic atunci cand vrasmasul iti razboieste linistea familiei!

Ai incredere ca nu esti singura pe lumea asta. Dumnezeu, Sf. Maica Domnului, toate Puterile Ceresti si toti Sfintii vegheaza intotdeauna asupra ta.