crestinismul "schizofrenogen"?

[Mihailc]

Cuvântul "schizofrenogen", deşi este o contrucţie lingvistică livrescă şi oarecum artificială în raport cu limbajulul uzual, are substanţă lexicală. Calchiată desigur după alte cuvinte care folosesc derivatele greceşti gennan, gennao (= a produce, a naşte, a genera), cum sunt patogen, electrogen, chiar oxigen sau geneză, genealogie etc.

Prin urmare "schizofrenogen" trimite la înţelesul "producător, cauzator, generator" de schizofrenie.

Deşi este într-adevăr riscant să dai cezarului ce-i al cezarului în asemenea cazuri, o minimă onestitate ne obligă să recunoaştem în anumite atitudini religioase exclusiviste, drept focare de comportament, mod de gândire şi de existenţă cu potenţial schizoid.
În cazul creştinismului, fenomenul poate fi verificat în mulţimea indeterminată de abordări sectare ale vieţii spirituale, atât intra cât şi extra ecleziale. Atunci când Evanghelia nu mai este asumată ca o reintegrare într-o altfel de ordine cosmică ce revalorizează întreaga existenţă a omului până în străfundurile ultime ale existenţei lui şi este înţeleasă ca o trambulină ideologică pentru saltul impersonal într-o bunăstare veşnică a propriului ego, pericolul rupturii de realitatea împărtăşită în favoarea vieţuirii exclusive în lumea fantomatică a propriului imaginar, pândeşte la fiecare pas.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Mihailc

Cuvântul "schizofrenogen", deşi este o contrucţie lingvistică livrescă şi oarecum artificială în raport cu limbajulul uzual, are substanţă lexicală. Calchiată desigur după alte cuvinte care folosesc derivatele greceşti gennan, gennao (= a produce, a naşte, a genera), cum sunt patogen, electrogen, chiar oxigen sau geneză, genealogie etc.

Prin urmare "schizofrenogen" trimite la înţelesul "producător, cauzator, generator" de schizofrenie.

Deşi este într-adevăr riscant să dai cezarului ce-i al cezarului în asemenea cazuri, o minimă onestitate ne obligă să recunoaştem în anumite atitudini religioase exclusiviste, drept focare de comportament, mod de gândire şi de existenţă cu potenţial schizoid.
În cazul creştinismului, fenomenul poate fi verificat în mulţimea indeterminată de abordări sectare ale vieţii spirituale, atât intra cât şi extra ecleziale. Atunci când Evanghelia nu mai este asumată ca o reintegrare într-o altfel de ordine cosmică ce revalorizează întreaga existenţă a omului până în străfundurile ultime ale existenţei lui şi este înţeleasă ca o trambulină ideologică pentru saltul impersonal într-o bunăstare veşnică a propriului ego, pericolul rupturii de realitatea împărtăşită în favoarea vieţuirii exclusive în lumea fantomatică a propriului imaginar, pândeşte la fiecare pas.

Aici - "recunoaştem în anumite atitudini religioase exclusiviste focare de comportament, mod de gândire şi de existenţă cu potenţial schizoid." găsesc o mică problemă de interpretare:
a) aceste atitudini sunt focare cu potenţial schizoid SAU
b) focarul schizoid al unei persoane se exprimă ŞI prin tulburări ale vieţii de credinţă?

Înţeleg că una este afirmaţia "creştinismul are potenţial schizofrenogen"
şi alta e afirmaţia "tulburarea schizo se exprimă prin dezordine inclusiv în viaţa de credinţă".

Opinia mea este că:
a) tocmai pentru că suntem bolnavi, în multe şi felurite ipostaze, Hristos ne-a dăruit Biserica drept Bolniţă. Cine se ţine de tratament, mai repede sau mai târziu, mai uşor sau mai greu, se face bine. Prin şi în Biserică unde se manifestă Doctorul şi Doctoria, adică Harul tămăduitor.
b) miezul vindecării în Biserică cred că este: nu asimilez Biserica la mine (adică renunţ la pretenţia nebunească a picăturii de a încorpora Oceanul) ci dimpotrivă, mă acomodez eu la viaţa Bisericii, detaşîndu-mă treptat de maladivele mele ataşamente infantile şi devenind matur întru Hristos. Este o restructurare treptată a tuturor coordonatelor personale. Metanoia, pocăinţă.


În concluzie, viaţa creştină nu induce schizofrenie ci vindecă de schizofrenie, de narcisism, de toate bolile.
Din păcate însă, unii vin în Biserică pentru a o înstăpâni cu bolile lor iar nu pentru a se lăsa sub mâna Doctorului. Mulţi dăm buzna în Biserică mânaţi fiind de această nesimţire şi orbire de sorginte drăcească.
Nebunii, însă, nu pot face nici un rău Bisericii. Doar pe ei înşişi se băgubesc, întrucât au în mână comoara şi o aruncă la coş, considerînd-o gunoi.
Nu Biserica îl face pe om schizofrenic ci schizofrenicul are impresia că Biserica este bolnavă. Dar când bolnavul va începe să se lumineze, prin hotărârea de a urma tratamentul, se va ruşina de boala sa, va purcede să se delimiteze de nucleul morbid şi va descoperi, treptat, un nou mod de viaţă, sănătos şi mântuitor.
Conflictul dintre chemarea sănătăţii şi fascinaţia morbidă a bolii şi a morţii este evident. Sau, mai degrabă, e o muncă de lepădare de sine, de curăţare cu ciobul de pe pielea sufletului, a bubelor toate. Îndepărtarea râiei nu e lucru uşor, nici plăcut. Dracul se ţine scai, e a mai ageră căpuşe care se poate închipui. De aici desigur o anumită tensiune permanentă, specifică travaliului de doliu, că mult ne-a mai plăcut curvia, cu miile şi milioanele ei de feţe...
Nu numai Iov se curăţa de bube, ci şi noi.
Să ne ajute Dumnezeu cu niscai timp şi cu un ciob potrivit fiecăruia!

[cezar_ioan]

Ce vom spune despre Spitalul 9?
Trecînd pe acolo şi văzînd oameni cu comportament ciudat, vom conchide prin eroarea confundării circumstanţei cu cauza: iată, spitalul îi îmbolnăveşte psihic pe oameni!...:)
Şi vom fugi de spital, speriaţi, zicînd că noi nu suntem ca ei, că ăia sunt nebuni iar noi suntem sănătoşi tun - doar pentru că ne preumblăm nebunia în văzul lumii, pe la semafoare, fără strop de ruşine.

La fel şi aici: trecînd în vizită prin Biserică sau pe lângă gardul Bisericii, uitîndu-se chiorâş printre ţambre, nebunul zice umflîndu-se în pene de toată nebunia lui: iată, ştiam eu, Biserica îi îmbolnăveşte pe oameni! (întotdeauna nebunul "ştia el!")

Totuşi, nebunule, nu ai vrea să poposeşti o vreme printre noi? Să iei şi tu puţină doctorie?
Mai târziu, când ceaţa de pe muntele minţii tale se va risipi şi Soarele va străluci şi pentru/în tine, vei înţelege că şi noi am fost cândva bolnavi ca tine, poate chiar mai bolnavi, însă am intrat aici cu umilinţă şi nădejde, am urmat tratamentul şi iată, suntem pe calea vindecării. Avem ca Doctor pe Hristos, asistentele şi surorile ne sunt preoţii şi diaconii iar fraţii creştini sunt ceilalţi pacienţi care îşi lucrează partea întru vindecare, individual şi în grup.

Cel mai greu, însă, e să renunţăm la negarea propriei maladii.
Dacă facem asta, urmează să contemplăm perspectiva vindecării.
În fine, să ne apucăm cu hotărâre de tratament. Până la capăt. Aceasta, implică, desigur, să nu sărim gardul şi nici să nu abuzăm de micuţul ... bilet de voie (proprie)....:)

Cât despre plocoane, aici nu ţine: Doctorul nostru e incoruptibil şi ne face bine pe toţi, gratis. Numai să voim să primim sănătatea, dăruită nouă din belşug!

[Mihailc]

În prealabil postat de cezar_ioan

Aici - "recunoaştem în anumite atitudini religioase exclusiviste focare de comportament, mod de gândire şi de existenţă cu potenţial schizoid." găsesc o mică problemă de interpretare:
a) aceste atitudini sunt focare cu potenţial schizoid SAU
b) focarul schizoid al unei persoane se exprimă ŞI prin tulburări ale vieţii de credinţă?

Înţeleg că una este afirmaţia "creştinismul are potenţial schizofrenogen"
şi alta e afirmaţia "tulburarea schizo se exprimă prin dezordine inclusiv în viaţa de credinţă".

Opinia mea este că:
a) tocmai pentru că suntem bolnavi, în multe şi felurite ipostaze, Hristos ne-a dăruit Biserica drept Bolniţă. Cine se ţine de tratament, mai repede sau mai târziu, mai uşor sau mai greu, se face bine. Prin şi în Biserică unde se manifestă Doctorul şi Doctoria, adică Harul tămăduitor.
b) miezul vindecării în Biserică cred că este: nu asimilez Biserica la mine (adică renunţ la pretenţia nebunească a picăturii de a încorpora Oceanul) ci dimpotrivă, mă acomodez eu la viaţa Bisericii, detaşîndu-mă treptat de maladivele mele ataşamente infantile şi devenind matur întru Hristos. Este o restructurare treptată a tuturor coordonatelor personale. Metanoia, pocăinţă.

Afirmaţia "creştinismul este schizofrenogen" conţine deja în sine o analiză bazată pe schizein (ruptură, despărţire, scindare), fiindcă se întemeiază pe omiprezentul păcat al generalizării abuzive.
Însă problema noastră nu-i senzaţia de jenă pe care ne-o produce o asemenea etichetă arbitrară , ci faptul că ea porneşte de la un sâmbure de adevăr prezentat drept copac.

Creştinismul a suferit de-a lungul şi de-a latul istoriei sale, de numeroase forme de tulburări schizofrenice pe care le-a numit erezii. Erezia este în mod limpede un exemplu de ruptură cu realitatea şi înlocuirea acesteia cu o alternativă halucinantă, iluzorie, falsă dar suficient de consistentă fenomenologic pentru a părea veridică.

La nivelul persoanei, potenţialul schizoid se manifestă ca o erezie în miniatură, prin confundarea ansamblului realităţii cu bucăţica de realitate accesibilă înţelegerii cuiva. Sfântul Isaac Sirul atrăgea atenţia asupra faptului că cel care se luptă din răsputeri pentru a-şi impune înţelegerea lui limitată, particulară ca viziune universală se asemănă cu o broască ce trăieşte într-un puţ şi se osteneşte să convingă pe toată lumea că cerul are forma marginilor puţului şi nimic mai mult. Or creştinul, spune marele sirian, îşi va concentra efortul pe ieşirea din puţ şi abia apoi va descrie, dacă e cazul, forma cerului.

În ziua de azi gălăgia din jurul creştinismului (şi a metafizicii în general) acoperă tăcerea plină de conţinuturi a adevăraţilor trăitori. De exemplu noi, ortodocşii din vremea de acum, suntem ca nişte maşini cu motoare excepţionale dar fără roţi. Şi ne cam place să ne ambalăm la maxim, să arătăm altora ce propulsoare grozave avem dar rămânem tot pe loc ca toţi ceilalţi. Un astfel de comportament nu seamănă cumva prea tare cu o schizein între vorbă şi faptă, potenţial şi real, teorie şi practică?

.