crestinismul "schizofrenogen"?

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Mihailc

Cuvântul "schizofrenogen", deşi este o contrucţie lingvistică livrescă şi oarecum artificială în raport cu limbajulul uzual, are substanţă lexicală. Calchiată desigur după alte cuvinte care folosesc derivatele greceşti gennan, gennao (= a produce, a naşte, a genera), cum sunt patogen, electrogen, chiar oxigen sau geneză, genealogie etc.

Prin urmare "schizofrenogen" trimite la înţelesul "producător, cauzator, generator" de schizofrenie.

Deşi este într-adevăr riscant să dai cezarului ce-i al cezarului în asemenea cazuri, o minimă onestitate ne obligă să recunoaştem în anumite atitudini religioase exclusiviste, drept focare de comportament, mod de gândire şi de existenţă cu potenţial schizoid.
În cazul creştinismului, fenomenul poate fi verificat în mulţimea indeterminată de abordări sectare ale vieţii spirituale, atât intra cât şi extra ecleziale. Atunci când Evanghelia nu mai este asumată ca o reintegrare într-o altfel de ordine cosmică ce revalorizează întreaga existenţă a omului până în străfundurile ultime ale existenţei lui şi este înţeleasă ca o trambulină ideologică pentru saltul impersonal într-o bunăstare veşnică a propriului ego, pericolul rupturii de realitatea împărtăşită în favoarea vieţuirii exclusive în lumea fantomatică a propriului imaginar, pândeşte la fiecare pas.

Aici - "recunoaştem în anumite atitudini religioase exclusiviste focare de comportament, mod de gândire şi de existenţă cu potenţial schizoid." găsesc o mică problemă de interpretare:
a) aceste atitudini sunt focare cu potenţial schizoid SAU
b) focarul schizoid al unei persoane se exprimă ŞI prin tulburări ale vieţii de credinţă?

Înţeleg că una este afirmaţia "creştinismul are potenţial schizofrenogen"
şi alta e afirmaţia "tulburarea schizo se exprimă prin dezordine inclusiv în viaţa de credinţă".

Opinia mea este că:
a) tocmai pentru că suntem bolnavi, în multe şi felurite ipostaze, Hristos ne-a dăruit Biserica drept Bolniţă. Cine se ţine de tratament, mai repede sau mai târziu, mai uşor sau mai greu, se face bine. Prin şi în Biserică unde se manifestă Doctorul şi Doctoria, adică Harul tămăduitor.
b) miezul vindecării în Biserică cred că este: nu asimilez Biserica la mine (adică renunţ la pretenţia nebunească a picăturii de a încorpora Oceanul) ci dimpotrivă, mă acomodez eu la viaţa Bisericii, detaşîndu-mă treptat de maladivele mele ataşamente infantile şi devenind matur întru Hristos. Este o restructurare treptată a tuturor coordonatelor personale. Metanoia, pocăinţă.


În concluzie, viaţa creştină nu induce schizofrenie ci vindecă de schizofrenie, de narcisism, de toate bolile.
Din păcate însă, unii vin în Biserică pentru a o înstăpâni cu bolile lor iar nu pentru a se lăsa sub mâna Doctorului. Mulţi dăm buzna în Biserică mânaţi fiind de această nesimţire şi orbire de sorginte drăcească.
Nebunii, însă, nu pot face nici un rău Bisericii. Doar pe ei înşişi se băgubesc, întrucât au în mână comoara şi o aruncă la coş, considerînd-o gunoi.
Nu Biserica îl face pe om schizofrenic ci schizofrenicul are impresia că Biserica este bolnavă. Dar când bolnavul va începe să se lumineze, prin hotărârea de a urma tratamentul, se va ruşina de boala sa, va purcede să se delimiteze de nucleul morbid şi va descoperi, treptat, un nou mod de viaţă, sănătos şi mântuitor.
Conflictul dintre chemarea sănătăţii şi fascinaţia morbidă a bolii şi a morţii este evident. Sau, mai degrabă, e o muncă de lepădare de sine, de curăţare cu ciobul de pe pielea sufletului, a bubelor toate. Îndepărtarea râiei nu e lucru uşor, nici plăcut. Dracul se ţine scai, e a mai ageră căpuşe care se poate închipui. De aici desigur o anumită tensiune permanentă, specifică travaliului de doliu, că mult ne-a mai plăcut curvia, cu miile şi milioanele ei de feţe...
Nu numai Iov se curăţa de bube, ci şi noi.
Să ne ajute Dumnezeu cu niscai timp şi cu un ciob potrivit fiecăruia!