Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

În porţile fetei Sionului veseli-ne-vom de mîntuirea Ta.
„Sion” numeşte Cetatea cerească, după cum ne-a învăţat Fericitul Pavel. Iar „porţi” ale aceleia - bisericile de peste tot pămîntul, prin care au intrat în Cetate cei ce au crezut. Deci zice: Bucurîndu-ne şi săltînd întru acestea pentru nădejdile învierii, Îl vom lăuda pe Pricinuitorul lor. Şi, de vreme ce a pomenit surparea morţii, a adăugat după cuviinţă:
15 Afundatu-s-au neamurile întru stricăciunea pe care au făcut-o, în cursa aceasta pe care au ascuns-o s-a prins piciorul lor.
16 Cunoaşte-Se Domnul judecăţi făcînd: întru lucrurile mîinilor lui s-a prins păcătosul.
Încă şi aici numeşte „neamuri” ceata dracilor, că ei, lucrînd mîntuitoarea Cruce, prin aceasta au căzut din tiranie: „în cursa pe care au ascuns-o s-a prins piciorul lor, şi întru lucrul mîinilor lui s-a prins păcătosul”.
Iar dacă graiurile puse înainte s-ar lua şi pentru neamurile care n-au crezut şi care i-au ucis pe bunii-biruitori Apostoli şi Mucenici, şi aşa vom afla adevărul propovăduirii. Că prin junghierea acelora s-a adeverit şi s-a întărit propovăduirea bunei-credinţe, şi pe mai mulţi au vînat ei după ce au murit, decît cînd erau vii; şi „întru lucrurile mîinilor lui s-a prins păcătosul”, şi „Domnul S-a cunoscut judecăţi făcînd”, iconomisind cu înţelepciune şi dreptate.
17 Întoarcă-se păcătoşii la iad, toate neamurile cele ce uită pe Dumnezeu!
18 Că nu pînă în sfîrşit va fi uitat săracul, răbdarea săracilor nu va pieri pînă în veac.
Zice: Aceştia care n-au crezut dumnezeieştii propovăduiri se vor duce la iad foarte degrab şi se vor da morţii, iar cei goniţi de dînşii nu s-au vătămat în zadar, pentru că „răbdarea săracilor nu va pieri pînă în veac”, şi „cel ce va răbda pînă în sfîrşit, acesta se va mîntui” şi „fericiţi - cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor”. Apoi, văzînd de departe cu ochi prooroceşti prădîndu-se propovăduitorii bunei-credinţe de către cei rău-credincioşi, zice rugător:
19 Scoală-Te, Doamne, să nu se întărească omul, să se judece neamurile înaintea Ta!
20 Pune, Doamne, dătător de lege peste ei, să cunoască neamurile că oameni sînt!
După cuviinţă, cineva ar fi putut întreba pe Iudei: Ce „dătător de lege” se roagă aici Proorocul să se dea? Pentru că marele Moisi, făcîndu-se slujitor al dumnezeieştii puneri de lege, primise sfîrşitul vieţii demult şi prea-demult, şi alt dătător de lege după acela nu s-a mai sculat. Iar dacă nimeni altul nu se arată pus legiuitor nici Iudeilor, nici neamurilor, rămîne să se înţeleagă că S-a arătat de sus Dătător de lege al neamurilor Stăpînul Hristos, Care strigă în Sfintele Evanghelii: „S-a zis celor de demult: «Să nu ucizi!» - iar Eu zic vouă: Tot cel ce se mînie asupra fratelui său în zadar, va fi vinovat judecăţii. S-a zis celor de demult: «Nu vei prea-curvi!» - iar Eu zic vouă: Tot cel ce caută spre muiere spre a o pofti pe dînsa, iată, a prea-curvit cu dînsa întru inima lui!” - şi celelalte toate asemenea.
Deci Proorocul se roagă a se pune peste neamuri legea Acestuia, ca, părăsind viaţa cea de fiară, să ştie „că oameni sînt”. Că „omul - zice Proorocul - în cinste fiind, n-a priceput. Alăturatu-s-a cu dobitoacele fără de minte şi s-a asemănat lor.” Pentru care zice şi aici: „Cunoască neamurile că oameni sînt.”
21 Pentru ce, Doamne, stai departe, treci cu vederea în vremi de necaz?
22 Cînd se mîndreşte necredinciosul, se aprinde săracul; se prind întru sfaturile care gîndesc.
Mi se pare că stai departe, Stăpîne, şi nu vezi cele omeneşti, nefăcînd izbîndă celor nedreptăţiţi. Şi aceia se topesc de mîhnire ca de foc, văzînd trufia celor ce îi nedreptăţesc. Şi foarte cu potrivire l-a pus pe acest „se aprinde”, că cei ce se mîhnesc se aseamănă celor ce se ard şi izbucnesc suspinul pe gură ca pe un fum. Şi din mîhnire – zice – li se face vătămare, venindu-le gînduri nu bine-cuvioase, ci îndoindu-se cu gîndul pentru purtarea Ta de grijă, că asta înseamnă „se prind întru sfaturile care gîndesc”. Şi, învăţîndu-ne pricina, a adăugat:
23 Că se laudă păcătosul întru poftele sufletului său, şi cel ce face strîmbătate bine se cuvîntează.
Că, lucrînd ei nenumărate lucruri grele, dobîndesc şi laude de la linguşitori.
24 Întărîtat-a pe Domnul cel păcătos, după mulţimea urgiei lui:
Aici, se cuvine a pune soroc şi a aduce pe urmă:
Nu va căuta.
În loc de: „Întărîtat-a pe Domnul, zicînd: Nu va căuta”. Adică - lăsîndu-se prins de nebunie şi turbare, ca şi cum n-ar privi nimeni de deasupra - sare asupra a toată fărădelegea, nesocotind că Judecătorul va căuta cele ce se fac.
Apoi, o zice pe aceasta mai luminat:
25 Nu este Dumnezeu înaintea lui,
Cel necredincios şi păcătos nu pune pe Dumnezeu înaintea ochilor lui niciodată, ci în fiecare zi şi în toată vremea îşi pîngăreşte şi îşi întină căile sale, necrezînd că este judecată:
se spurcă în toată vremea căile lui, se leapădă judecăţile Tale de către faţa lui.
Cu totul defaimă legile Tale, toată vremea o cheltuieşte întru fărădelegi, căci „cel necredincios micşorează şi netrebniceşte poruncile lui Dumnezeu.”
Peste toţi vrăjmaşii săi va stăpîni.
Dar, cu toate acestea, bine-sporeşte. Apoi, zugrăveşte covîrşirea îngîmfării:
26 Că a zis întru inima sa: Nu mă voi clăti din neam în neam, fără de rău.
Simmah a tălmăcit-o mai luminat: „Nu mă voi răsturna în neam şi în neam, nici nu voi fi întru rea pătimire.” Îndrăzneşte această semeţie „şi socoteşte că, uneltind toate felurile răutăţii, nu va pătimi nici un lucru greu”.
27 A cărui gură de blestem este plină, şi de amărăciune şi de vicleşug. Sub limba lui - osteneală şi durere.
Că vicleşuguri coase, şi izvodeşte rele şi viaţa lui sînt vrăjmăşiile şi bîntuielile asupra săracilor. „Osteneală nefolositoare şi durere necîştigătoare - fără de acestea limba nu o mişcă, nici nu o clăteşte.”
28 Şade întru pitulare, cu cei bogaţi întru ascunsuri, ca să ucidă pe cel nevinovat.
Şezînd întru adunări şi în sobor, găteşte pîndiri şi măiestrii asupra celor fără de vină. „Cei bogaţi cu păgînătatea trăiesc totdeauna întru luare în batjocură, că pîndesc pe cei fără de răutate. Şi, într-alt fel, şi bogaţii pîndesc pe cei săraci. Că diavolul a căutat să-L ucidă pe Hristos în taină. Că nevinovat cu mîinile şi curat cu inima numai singur Dumnezeu este.”
29 Ochii lui spre cel sărac privesc: pîndeşte întru ascuns, ca leul în culcuşul său, pîndeşte ca să răpească pe săracul, cînd îl va trage pe el.
30 În cursa lui îl va smeri pe el,
Precum îşi întoarce leul ochiul aici şi acolo, căutîndu-şi vînat, aşa şi acesta noaptea şi ziua izvodeşte cu mintea măiestrii de răpiri şi de lăcomie. Precum în peştera lui leul pîndeşte de-a pururea ca să răpească, „aşa şi diavolul în adunarea Iudeilor, ca într-un culcuş, a vînat pe Hristos, socotindu-L pe Dînsul că este numai om”.
dar se va pleca şi va cădea, cînd va stăpîni el pe cei săraci.
Căci, cînd îi va birui pe toţi, nu va scăpa nicidecum de gura morţii, ci se va da mormîntului, asemenea celorlalţi. „Căci a socotit vrăjmaşul să-i domnească şi pe Apostolii înşişi, încă şi pe Mucenici. Dar, cînd i s-a părut că i-a stăpînit pe toţi, atunci a căzut, zdrobindu-se, fiindcă acest «pleca-se-va» arată că s-a zdrobit.”

[patinina34]

31 Că a zis întru inima sa: Uitat-a Dumnezeu, întors-a faţa Sa, ca să nu vadă pînă în sfîrşit.
„Necredinciosul lucrează toate acestea împotriva săracilor lui Dumnezeu amăgindu-se pe sine şi gîndind că nu este Dumnezeu privitor, «că a zis întru inima sa: Uitat-a Dumnezeu, întors-a faţa Sa, ca să nu vadă pînă în sfîrşit.»” Dar cu nimic nu-l vor folosi pe dînsul graiurile acestea păgîneşti şi gîndirile nedumnezeirii, ci prin înseşi lucrurile va cunoaşte că Stăpînul tuturor priveşte asupra faptelor omeneşti. Mîhnindu-se foarte din graiurile acestea păgîneşti, Proorocul schimbă iarăşi cuvîntul întru rugăciune, zicînd:
32 Scoală-Te, Doamne Dumnezeul meu, înalţă-se mîna Ta, nu uita pe săracii Tăi pînă în sfîrşit!
Fiindcă cei ce trăiesc întru păgînătate şi întru fărădelege zic că „a uitat Dumnezeu”, învaţă-i pe dînşii prin cercare că n-ai uitat, nici nu Ţi-ai întors faţa Ta, ci faci purtare de grijă pentru cei nedreptăţiţi. Şi, mai greu mîhnindu-se şi căzîndu-i cu greu, a adăugat pentru hulele acelora:
33 Pentru ce a întărîtat necredinciosul pe Dumnezeu? Că a zis întru inima sa: Nu va căuta.
Se cuvine a înţelege că diavolul zice: „Cît de mult aş înghiţi pe om, nu este Cel ce îl caută pe dînsul”. Dar, măcar de va gîndi aşa de milioane de ori acela, Tu le vezi:
34 Vezi, că Tu la durere şi la mînie iei aminte, ca să-l dai pe dînsul în mîinile Tale.
Aşa a despărţit şi Simmah: „Vezi, că Tu priveşti de sus truda şi întărîtarea.” Iar Achila: „Văzut-ai, că Tu vezi osteneala şi întărîtarea.” Deci: Măcar de ar zice de milioane de ori cei ce trăiesc întru păgînătate că „nu priveşti spre cele omeneşti”, noi ştim că vezi, şi priveşti de sus fărădelegile acestora şi le dai lor vrednică pedeapsă.
Că Ţie s-a lăsat săracul, sărmanului Tu să-i fi ajutor.
Pentru aceasta, Te rog pe Tine:
35 Zdrobeşte braţul celui păcătos şi rău!
Şi va fi aceasta, dacă numai vei voi să cauţi păcatul lui, şi îndată va fi deşert şi se va da pierzării celei de tot - că aceasta a arătat zicînd:
Căuta-se-va păcatul lui, şi nu se va afla.
Simmah a zis încă mai luminat: „Căuta-se-va păgînătatea lui, ca să nu se afle el.” Adică, aceea căutîndu-se şi arătîndu-se, acesta a pierit.
36 Domnul este Împărat în veac şi în veacul veacului,
De vreme ce necredinciosul zicea: „Nu caută, nici nu vede”, proorocescul cuvînt ne învaţă după cuviinţă că Domnul va împărăţi, şi că nu va împărăţi aşa prost, ci „în veacul veacului”. Iar lucrul cel osebit al împăratului este să poarte grijă de supuşii lui.
pieriţi, neamuri, din pămîntul Lui!
Cele ce trăiţi întru fărădelege, cele ce nu aţi primit mîntuitoarea propovăduire.
37 Pofta săracilor ai auzit-o, Doamne, la gătirea inimii lor a luat aminte urechea Ta.
Iar „gătirea”, Simmah a numit-o „sîrguinţă”. Şi zice: Vezi ce doresc săracii cu de-adinsul şi ce fel de osîrdie au. Apoi, ne învaţă aceasta mai luminat:
38 Judecă sărmanului şi smeritului,
Acest lucru – zice - îl doreşte fiecare din cei ce pătimesc nedreptate.
ca să nu adauge încă a se mări şi a se trufi omul pe pămînt!
Că, pedepsindu-se cei ce trăiesc întru păgînătate şi întru fărădelege, va fi folos prea-mare celorlalţi, care vor privi la aceştia şi nu vor îndrăzni a lucra cele asemenea. Şi acestea nu prost le-a împreunat Proorocul cu Psalmul pus înainte, ci vrînd să arate în ce chip se afla firea oamenilor de demult şi că Unul Născut Cuvîntul lui Dumnezeu, făcîndu-Se om în vreme potrivită, a pus peste răni doctorii potrivite. Lîngă acestea, ne învaţă şi că, pe cei ce nu voiesc a primi nici un folos din facerea de bine, Dumnezeul tuturor îi va da la munci mai mari în ziua arătării Sale celei de a doua oară.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 10

Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Fiind gonit de Saul, prea-dumnezeiescul David a zis Psalmul acesta către cei ce îl sfătuiau să-şi dobîndească mîntuirea cu fuga. Şi se potriveşte la tot cel nedreptăţit ce are nădejdea către Dumnezeu. Şi este deasupra-scris „întru sfîrşit” fiindcă cuprinde mai-nainte grăire a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu şi a pedepsei ce va să fie adusă asupra celor fără de lege.
Spre Domnul am nădăjduit, cum veţi zice sufletului meu: Mută-te în munţi ca o pasăre!
Zice: Pentru ce oare mă sfătuieşti să fug, şi munţii să-i înconjur ca o pasăre ce zboară şi să mut corturile aici şi acolo eu, cel ce am nădejdea întemeiată către Dumnezeu şi, pentru aceea, nu mă tem de neprieteni?
2 Că, iată, păcătoşii au întins arcul, gătit-au săgeţi în tolbă, ca să săgeteze întru întuneric pe cei drepţi la inimă.
De aici vedem că Proorocul a învîrtejit cuvintele spre Dumnezeu, învăţîndu-ne că arcele şi săgeţile vrăjmaşilor sînt gata şi că ei vor, în întuneric, să folosească asupra noastră măiestria şi pîndirile. Fiindcă „întuneric” a numit tăinuirea bîntuielii şi ascunderii, şi numele acesta arată noaptea fără lună. Iar „drepţi cu inima”, nu a zis mărturisindu-şi fapta bună desăvîrşită, ci ştiind că n-a lucrat nimic spre vătămarea lui Saul, ci a păzit totdeauna spre dînsul dragoste prea-multă.
3 Cele ce Tu ai săvîrşit, ei le-au surpat.
Zice: Nu am răpit împărăţia, ci am primit hirotonia de la darul Tău, iar aceia se ispitesc a mă pierde, într-armîndu-se împotriva hotărîrii Tale.
Dar Dreptul ce a făcut?
4 Domnul este în Biserica cea sfîntă a Sa, Domnul în cer are scaunul Său, ochii Lui privesc peste lume, genele Lui cearcă pe fiii oamenilor.
5 Domnul cearcă pe cel drept şi pe cel necredincios.
Aceia m-au urît, iar Tu, Drept Judecător - şezînd în scaunele cereşti şi făcînd a Ta arătare în Biserica de pe pămînt - priveşti peste toată lumea şi destul Îţi sînt Ţie numai genele ochilor ca să cunoşti toate cele omeneşti. Şi şti cu de-amănuntul faptele celor nedrepţi şi ale celor drepţi şi cumpăneşti răsplătirile după lucruri. Dar se cuvine a şti că şi „ochi”, şi „gene”, şi „scaune” şi celelalte ca acestea, le zice mai trupeşte, învăţîndu-i pe oameni cele dumnezeieşti din lucrurile omeneşti, adică punînd lucrărilor dumnezeieşti numiri de mădulare omeneşti.
6 Iar cel ce iubeşte nedreptatea urăşte sufletul său,
Cel ce-şi iubeşte sufletul său urăşte nedreptatea, iar cel ce are dragoste spre aceea măiestreşte pieire sufletului său, căci trage asupră-şi dumnezeiasca urgie, pentru care vorbeşte proorocescul cuvînt:
7 că va ploua peste păcătoşi laţuri, foc, şi pucioasă şi duh de vifor -
Închipuie pedepsele de la cele făcute de demult Sodomei şi Gomorei, pentru că Domnul a plouat din cer foc şi pucioasă peste cetăţile acelea. Deci aşa i-a îngrozit şi aici, nu ca şi cum va aduce asupră-le negreşit pe acelea, ci arătînd muncile cele de multe feluri.
partea paharului lor.
Pe acestea - zice - şi le-au agonisit loru-şi cu sorţi, alegînd fărădelegea. Iar „pahar” numeşte aici munca. Aşa, încă şi într-alt Psalm: „Paharul este în mîna Domnului, cu vin neamestecat, plin de amestecătură.” Şi, după puţin: „Bea-vor toţi păcătoşii pămîntului.” Acest pahar i s-a poruncit Fericitului Ieremia să-l aducă neamurilor.
8 Că drept este Domnul şi dreptăţile a iubit, îndreptări a văzut faţa Lui.
Zice: Domnul le aduce pe acestea asupra celor ce trăiesc întru răutate, căci, fiind izvor al dreptăţii, foloseşte îndreptarea ca pe o cîrmă şi le orînduieşte pe toate.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 11

Întru sfîrşit, pentru a opta, Psalmul lui David.

De aceeaşi înţelegere se ţine şi Psalmul acesta, că mustră pe cei ce viclenesc şi, făgăduind prietenie, îl dau pe dînsul lui Saul, vrăjmaşul lui, vestindu-i aceluia unde petrecea. Şi are deasupra-scrierea „pentru a opta”, pomenind dreapta Judecată a lui Dumnezeu, pe care o va face Dreptul Judecător după cea de „a şaptea”, cum am zis mai înainte. Pentru aceasta s-a şi scris „întru sfîrşit”, fiindcă mai-nainte grăirea va să fie în vremile cele mai de pe urmă.
Mîntuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-au împuţinat adevărurile de către fiii oamenilor.
Mă rog a dobîndi de la Tine mîntuirea - o Stăpîne! - fiindcă lucrul adevărului se primejduieşte să se stingă, toţi - ca să zic cu un cuvînt - bolind cu necredinţa unora faţă de alţii.
Apoi, povesteşte mai luminat cele îndrăznite de aceia:
2 Deşarte a grăit fiecare către vecinul său,
Că făţărnicesc prietenie, dar le lucrează pe cele ale vrăjmaşilor.
buze viclene - în inimă, şi în inimă au grăit rele.
Cu vicleşug - zice – vorbesc unii cu alţii: acesta trimite cu buzele minciuni în inima aproapelui, şi acela îi trimite împotrivă iarăşi cele asemenea. De aici, îi îngrozeşte pe dînşii cu munca:
3 Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene, limba cea mare grăitoare,
Şi care este felul marii grăiri?
4 pe cei ce au zis: Limba noastră o vom mări, buzele noastre la noi sînt, cine este Domn al nostru?
Ei nu suferă - zice - să măsoare cuvintele cu firea lor, nici nu voiesc a căuta spre dumnezeieştile legi, ci, deschizînd gură fără uşi, grăiesc cu slobozenie ceea ce voiesc, defăimînd dumnezeiasca îndelungă-răbdare şi nicicum socotind că sînt sub stăpînirea lui Dumnezeu. Unul ca acesta era Faraon, care zicea: „Nu ştiu pe Domnul!” Unul ca acesta era Rampsak[COLOR=#800080][1][/COLOR], care îndrăznea a zice: „Să nu te amăgească pe tine Dumnezeul tău, întru Care tu ai nădăjduit, că va izbăvi Ierusalimul din mîna mea.” Unul ca acesta era Nabucodonosor[COLOR=#800080][2][/COLOR], care îi înfricoşa pe acei viteji Tineri[COLOR=#800080][3][/COLOR]şi nu se înfiora a zice: „Cine este Dumnezeu care vă va scoate pe voi din mîinile mele?” Dar şi aceia au luat pedeapsă pentru cele pe care le-au îndrăznit, şi aceştia pentru care povesteşte proorocescul cuvînt vor lua muncile cele vrednice. Şi, aceasta însemnînd-o, a adăugat:
5 Pentru necazul scăpătaţilor şi suspinul săracilor acum Mă voi scula, zice Domnul, pune-Mă-voi întru mîntuire, îndrăzni-voi întru ei.
Nu-i voi trece cu vederea pe dînşii, care se tînguiesc şi suspină pentru fărădelegea îndrăznită asupra lor, ci, scuturînd de la Mine îndelunga-răbdare ca pe un somn, voi face mîntuirea lor luminată şi strălucită. Aşa a tălmăcit Simmah: „Voi rîndui mîntuire arătată.” Şi, învăţîndu-ne că cele zise vor fi cu adevărat, a adăugat:
6 Cuvintele Domnului: cuvinte curate, argint cu foc lămurit, ales de pămînt, curăţit de şapte ori.
Pe acest „de şapte ori” l-a pus în loc de „de multe ori”, că dumnezeiasca Scriptură are acest obicei.
7 Tu, Doamne, ne vei păzi pe noi şi ne vei feri de neamul acesta şi în veac.
Pentru că, fiind păziţi de darul Tău, nu numai că vom scăpa de cursele neamului acestuia de acum, ci vom dobîndi şi mîntuirea cea veşnică.
8 Împrejur necredincioşii umblă, după înălţimea Ta ai înmulţit pe fiii oamenilor.
Părăsind calea dumnezeiască, cei ce trăiesc întru păgînătate se rătăcesc aici şi acolo, ispitindu-se a împrejura şi a înconjura pe cei mai blînzi şi mai buni. Iar Tu, arătîndu-Te dintru înălţimea firii Tale, învredniceşti de purtarea Ta de grijă pe cei luptaţi şi supăraţi cu război de aceia, mîngîindu-i acum întru necazuri şi, după puţin, dăruindu-le mîntuire desăvîrşită.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Vezi tîlcuirea deasupra-scrierii Psalmului 13.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Împărat Babilonian (604-562), care a dus norodul lui Israil în robia de 70 de ani. În 597, Nabucodonosor cucereşte Ierusalimul şi strămută pe Împăratul Ioiachim împreună cu curtea sa, cu meşteşugarii şi cu ostaşii. Urmaşul acestuia, Sedechia, se răzvrăteşte, şi în 587 Ierusalimul e iarăşi cucerit şi jefuit, Biserica e dărîmată şi sînt strămutaţi alţi Iudei. Apoi, în 582, urmează o nouă strămutare, după răscoala în care a fost ucis guvernatorul Godolia. Puţini dintre cei robiţi aveau să se întoarcă la Ierusalim, mai întîi cu Zorobabel (vezi nota de la tîlcuirea stihului 51, Psalm 17) şi apoi cu Ezdra.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Pentru că nu au vrut să se închine idolului de aur, cum era porunca împăratului Nabucodonosor, „Tinerii ce au mers din Iudeea în Babilon oarecînd” - Anania, Azaria şi Misail - au fost aruncaţi într-un cuptor, pe care - aşa cum spune irmosul - „de şapte ori muncitorul Haldeilor l-a ars nebuneşte cinstitorilor de Dumnezeu”. Iar ei „cu credinţa Treimii văpaia cuptorului au călcat-o, cîntînd: Dumnezeul Părinţilor noştri, bine eşti cuvîntat!” „Cei trei Tineri cu trei guri lăudau Treimea, binecuvîntînd pe Tatăl, şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh”, şi au fost păziţi nevătămaţi de Sfîntul Arhanghel Mihail. Minunea a fost atît de mare, încît Nabucodonosor, „văzîndu-i pe aceştia cu putere mai bună mîntuiţi de Făcătorul şi Mîntuitorul, a strigat: Tineri, binecuvîntaţi-L; preoţi, lăudaţi-L; noroade, prea-înălţaţi-L întru toţi vecii!” Într-adevăr, după ce a văzut cu ochii săi patrubărbaţi în mijlocul focului, dintre care unul „asemeni fiilor zeilor” (Arhanghelul Mihail), împăratul a poruncit să fie cinstit în tot Babilonul Dumnezeul lui Israil (vezi şi laDaniil3:1-29).

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 12

Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Marele David a adus către sine şi Psalmul acesta, nefiind gonit însă de Saul, ci de Avesalom. Cele din vremea lui Saul erau mai înainte de păcat, şi pentru aceea se ziceau cu multă îndrăzneală, iar cele din vremea lui Avesalom sînt după păcat, şi de aceea cuvintele sînt amestecate cu plîngere şi suspin.
Pînă cînd, Doamne, mă vei uita pînă în sfîrşit?
„Uitare”, a numit întîrzierea ajutorului, şi se roagă să nu fie uitat „pînă în sfîrşit”, adică să nu fie lipsit de tot de dumnezeiasca Pronie.
2 Pînă cînd întorci faţa Ta de către mine?
Graiul acesta l-a pus din metafora celor ce se mînie şi nu voiesc a-i vedea pe cei ce le-au greşit. Pentru care, după puţine, zice: „Caută spre mine şi mă miluieşte.” Şi - nici „faţă” înţelegînd pe „faţă”, nici „întoarcere” pe „întoarcere” - iarăşi închipuie cuvîntul din lucrurile omeneşti.
3 Pînă cînd voi pune sfaturi în sufletul meu, dureri în inima mea, ziua şi noaptea?
Mă sfarm cu inima noaptea şi ziua, gîndurile le întorc şi le învîrtesc: uneori nădăjduiesc că voi dobîndi iubirea Ta de oameni, alteori mă îndoiesc, şi alteori iar opresc nădejdile cele bune.
4 Pînă cînd se va înălţa vrăjmaşul meu asupra mea?
Acestea se potrivesc să le zicem şi noi cînd sîntem luptaţi de diavolul, pururea chemînd dumnezeiescul ajutor. Pentru că şi prea-dumnezeiescul David se mîhnea, văzîndu-i pe vrăjmaşi mai puternici.
5 Caută, auzi-mă, Doamne Dumnezeul meu, luminează-mi ochii mei, ca nu cîndva să adorm întru moarte,
Fiind înconjurat cu noaptea primejdiilor, sînt ţinut cu mîhniciunea ca şi cu un somn. Arătîndu-se lumina ajutorului Tău, ar risipi noaptea primejdiilor şi ar curma somnul mîhniciunii; dar, dacă vei întîrzia ajutorul, mă tem ca somnul să nu se prefacă întru moarte, făcîndu-se mai puternică scîrba decît gîndurile.
6 ca nu cîndva să zică vrăjmaşul meu: Întăritu-m-am asupra lui. Cei ce mă necăjesc se vor bucura de mă voi clăti.
Să nu mă arăţi bucurie vrăjmaşilor, căci aceasta îmi este prea-de mîhnire mai mult decît toate.
7 Iar eu spre mila Ta am nădăjduit,
Şi de aici este arătat că a zis Psalmul acesta după păcat, căci nu se bizuie la dreptate, ci la milă, şi la aceasta zice că nădăjduieşte.
bucura-se-va inima mea de mîntuirea Ta.
La mila Ta am acum nădejdile şi, după ce voi dobîndi mîntuire şi mă voi izbăvi de mîhnire, voi face cîntarea de laudă cu toată dulceaţa. Că a adăugat aceasta:
Cînta-voi Domnului, Celui ce mi-a făcut bine mie, şi voi cînta numelui Domnului celui înalt.
Zice: Deşi nu ştiu negrăita Ta fire, îmi ajunge mie să mă închin, şi să laud numele Tău şi să cer tot ajutorul Tău cel drept. Căci cred că-l voi dobîndi pe acesta chemîndu-l numai.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 13


Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Şi Psalmul acesta ne trimite „la sfîrşit”, fiindcă mai-nainte vesteşte pentru cele ce vor să fie. Iar pricina lui este aceasta: Oarecînd, s-a ridicat cu oaste asupra Iudeilor Senaherim, împăratul Asirienilor, şi a luat multe cetăţi, pe unele cu făgăduinţe, iar pe altele cu înconjurarea.[COLOR=#800080][1][/COLOR]Şi, nădăjduind să biruiască încă şi Ierusalimul, l-a trimis pe Rampsak, voievodul lui, către Iezechia[COLOR=#800080][2][/COLOR], care stăpînea atunci peste Iudei. Rampsak grăia cuvinte hulitoare şi păgîneşti asupra lui Dumnezeu, zicînd: Spuneţi Iezechiei: „Să nu te amăgească Dumnezeul tău, spre Care tu ai nădăjduit, că va izbăvi Ierusalimul din mîna mea. Unde sînt dumnezeii Hamatului şi Arfadului? Şi unde este dumnezeul cetăţii Samariei? Au doară a putut să se izbăvească din mîna mea? Va izbăvi Domnul Ierusalimul din mîna mea?” Iar Iezechia, după ce a defăimat oastea lui cea prea-mare şi nebunia cuvintelor lui, cu a sa bună-credinţă a chemat dumnezeiescul ajutor, şi l-a dobîndit îndată. Pentru că Dreptul Judecător, urînd păgînătatea aceluia şi primind buna-credinţă a acestuia, a ucis printr-un Înger o sută optzeci şi cinci de mii de Asirieni, şi pe ceilalţi i-a întors în fugă. Iar celor închişi şi înconjuraţi le-a dăruit prea-slăvita mîntuire.
Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!
Foarte se potriveşte cuvîntarea Psalmului acestuia cu cuvintele lui Senaherim şi ale lui Rampsak. „Aceia ziceau că Iezechia se amăgeşte, ca şi cum nu ar fi fost Dumnezeu să stea înainte pentru Iudeea. Însăşi viaţa şi petrecerea le erau stricate celor de prin prejurul lui Senaherim, încît nici Dumnezeu n-a aflat între dînşii pe vreunul grijindu-se de fapta bună. Toate se abătuseră spre răutate. Dar ce? Au nu vor cunoaşte aceştia, «cei ce cheltuiesc norodul Lui şi îl mănîncă în loc de pîine», prin înseşi lucrurile, puterea lui Dumnezeu? Ba toţi Îl vor cunoaşte din lucruri că bate război cu dînşii. Şi de acolo le va veni lor frică, de unde nu au aşteptat: unde ar fi socotit că Dumnezeu se grijeşte de Iudei şi că se vor ucide de Înger? Şi cei ce au batjocorit sfatul săracului şi smerit-cugetătorului Iezechia, ce se bizuia lui Dumnezeu mai vîrtos decît armelor, vor înţelege că acela ce s-a atîrnat pe sine de Dumnezeu a cîştigat nădejdea care nu ruşinează. Că cine altul decît Dumnezeu îi va mîntui apoi pe cei rămaşi în Sion şi va întoarce seminţiile robite de demult? - încît se va face bucurie de obşte celor 12 seminţii, a căror rădăcină şi începătură a fost Patriarhul Iacov, căruia i s-a schimbat numele în «Israil», de la dînsul numindu-se şi seminţiile acestea «Iacov» şi «Israil».”
Acestea sînt cîte privesc către istorie, dar să cercăm înţelegerea mai cu de-amănuntul.
2 Stricatu-s-au şi urîţi s-au făcut întru meşteşuguri, nu este cel ce face bunătate.
Temelie şi rădăcină a păgînătăţii este viaţa cea stricată, pentru că ei, dîndu-se pe sine la desfrînare şi la viaţă de fiară, au scos din minte pomenirea lui Dumnezeu. Şi au urmat nebuniei povăţuitorului şi supuşii: unii[COLOR=#800080][3][/COLOR], lepădîndu-se de Dumnezeu cu totul şi hotărînd că nu este nicidecum Dumnezeu, ci numai un nume deşert şi peste nici o fiinţă rînduit; alţii[COLOR=#800080][4][/COLOR], numindu-i ca şi cum ar fi dumnezei pe cei ce nu sînt şi împingîndu-L în lături pe Cel ce singur este Dumnezeu cu adevărat; iar alţii[COLOR=#800080][5][/COLOR], făcîndu-şi socoteala că este Dumnezeu, dar dovedind şi arătînd că nu poartă grija celor de pe pămînt şi nu priveşte nicicum la cele omeneşti. Deci toţi împreună s-au abătut într-o socoteală lepădătoare de Dumnezeu, dar nu îndrăzneau să zică aceasta cu gura şi să se lepede cu buzele, căci gîndurile fireşti îi povăţuiau către mărturisirea cunoştinţei lui Dumnezeu. Cu inima se încredinţau însă pe sine, făcîndu-se cu adevărat fără de minte şi înnebunindu-se, că Acesta nu este Dumnezeu întru totul. Cu toate acestea, cele lucrate de dînşii erau mustrare a gîndului lor fără de Dumnezeu, pentru că din rod se cunoaşte pomul. Drept aceea, cu înseşi faptele şi cu toată viaţa lor şi-au stricat sufletul, dîndu-se cu trupul la toată stricăciunea, încît şi bărbaţii se înnebuneau asupra bărbaţilor, şi se stricau pe sine cu toate lucrările cele fără de lege şi cu fapte ce nu-s vrednice de grăit şi urîţi erau pentru dînsele. Cum nu ar fi prea-arătaţi aşadar - măcar de ar fi şi scris cu cuvîntul deasupra loru-şi nenumăraţi dumnezei, măcar de ar fi şi zis cu buzele că ştiu şi că mărturisesc pe Dumnezeul cel peste toate - că întru inima lor, adică în mintea lor, nu era nici o înţelegere adevărată pentru Dumnezeu? Deci într-acest chip era toată viaţa mai înainte de venirea Mîntuitorului nostru. Iar „nebun” s-a numit, prea-adevărat şi prea-fireşte, cel lepădat de Dumnezeu. Că, dacă „frica lui Dumnezeu este începătura înţelepciunii”, apoi nefrica şi lepădarea vor fi împotrivnice înţelepciunii.
3 Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, ca să vadă de este cel ce înţelege sau cel ce caută pe Dumnezeu.

[patinina34]

4 Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul.
„Cel ce întru cele înalte locuieşte şi peste cele smerite priveşte” nu a trecut însă cu vederea ce lucrau şi grăiau aceia, ci, făcînd cu de-adinsul cercare a înseşi gîndurilor, i-a văzut pe toţi asemenea ţinuţi cu reaua-credinţă şi cu fărădelegea vieţii. Se aseamănă aceasta celor zise către Avraam: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei s-a înmulţit către Mine şi păcatele lor sînt mari foarte. Deci, pogorîndu-Mă, voi vedea dacă acelea se săvîrşesc după strigarea ce vine către Mine.”
5 Au nu vor cunoaşte toţi cei ce lucrează fărădelegea? Cei ce mănîncă pe norodul Meu întru mîncare de pîine? Pe Domnul nu L-au chemat.
6 Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică.
Zice: Nu aţi voit să cunoaşteţi aceasta, cei ce îl mîncaţi, deci vă veţi învăţa prin însăşi cercarea lucrurilor că norodul Meu nu va fi lesne prins, nici nu îl veţi cheltui pe dînsul ca pe nişte pîine ce se mănîncă, defăimînd a Mea purtare de grijă. Căci „pe Domnul nu L-au chemat” aceasta zice. De aceea, cei ce grăiţi fără frică şi nu vă temeţi de nimeni, veţi cădea întru frică şi temere şi vă veţi întoarce în fugă, nimeni din oameni înfricoşîndu-vă, nici gonindu-vă. Că asta arată aceea, adică: „Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică.” Iar întrebarea „Au nu vor cunoaşte toţi cei ce lucrează fărădelegea?” se cuvine a o citi după făţărnicie.
Iar aceasta: „Domnul din cer a căutat peste fiii oamenilor, ca să vadă de este cel ce înţelege sau cel ce caută pe Dumnezeu”, a închipuit-o omeneşte, arătînd că a trimis Asirienilor pedeapsă din cer. Dar noi ştim că Dumnezeul tuturor e pretutindeni de faţă şi ţine ocolul pămîntului şi pe cei ce locuiesc pe dînsul „ca nişte lăcuste”, după glasul Proorocului.
7 Că Dumnezeu este în neamul drepţilor. Sfatul săracului l-aţi ruşinat, iar Domnul nădejdea lui este.
Domnul tuturor le face pe acestea pentru fapta bună a lui Iezechia şi pentru neamul ce se păştea de acela cu buna-credinţă. Pe care – zice - voi, cei rău-credincioşi, l-aţi defăimat ca pe unul prost şi aţi luat în batjocură nădejdea lui spre Mine cea tare şi întemeiată. Că pe aceasta a numit-o „sfat”, în loc de „scop”. Acela însă a ţinut - zice - nădejdea către Mine ca pe o ancoră sfinţită şi a dobîndit mîntuire cu adevărat, după cum a nădăjduit. Că aceasta a adăugat:
8 Cine va da din Sion mîntuire lui Israil?
Şi acest cuvînt are proorocie: nu numai că vesteşte mîntuirea făcută atunci celor înconjuraţi, ci şi mîntuitoarea arătare a Mîntuitorului nostru, petrecută cu multe vremi mai pe urmă.
Cînd va întoarce Domnul robia norodului Său, bucura-se-va Iacov şi se va veseli Israil.
Că, de vreme ce 10 seminţii şi multe cetăţi de-ale Iudeilor erau robite acum, se roagă ca aceia să dobîndească mîntuirea şi să-şi ia înapoi slobozenia. Atunci - zice - va fi mai mare veselia norodului cu îndoită numire - că nu se numea numai „Iacov”, ci şi „Israil”, moştenind şi numirea pusă de Dumnezeu strămoşilor lor.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]În 701 înainte de Hristos, Senaherim îi cere tribut lui Iezechia şi apoi împresoară Ierusalimul.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Împărat al Iudeii (716 - 690), unul dintre cei mai bine-credincioşi. Pentru credinţa şi nădejdea lui, Dumnezeu a făcut acea înfricoşată minune de care este vorba aici, şi încă alte două, aşa cum se arată la tîlcuirea Psalmului 20.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]ateii

[COLOR=#800080][4][/COLOR]Politeiştii, închinătorii la idoli.

[COLOR=#800080][5][/COLOR]Aşa-numiţii „deişti”, din care se trag francmasonii.