Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 41

Întru sfîrşit, întru pricepere, fiilor lui Core.

Dumnezeu a dat Babilonienilor norodul ce păcătuise şi a hotărît asupra lui şaptezeci de ani de robie. Deci Psalmul s-a zis ca despre faţa aceasta, care se tînguia şi dorea slobozenia. Fiindcă erau între dînşii bine-credincioşi - precum dumnezeiescul Daniil, precum minunatul Iezechil, precum bunii biruitori Mucenici Anania, Azaria şi Misail, care iubeau foarte fierbinte pe Dumnezeu şi doreau slujba Legii Lui - luînd asupră-şi faţa acestora, proorocescul cuvînt îi învaţă mai-nainte de multe neamuri ce se cade a zice în vremea primejdiei, ca să se mîngîie cu mai-nainte grăirea şi să se deprindă cu învăţătura. Pentru aceasta şi este scris Psalmul deasupra „întru sfîrşit”, căci cele zise au avut sfîrşit după multă înconjurare de vreme. Şi este adăugat „întru pricepere”, căci mai ales de aceasta este trebuinţă celor ce cad în primejdii.
În ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu către Tine, Dumnezeule!
Se zice că cerbii mănîncă fiare din cele înveninate, şi de aici se aprind întru sete şi fierbinte doresc apele. Deci - fiind împreună cu bărbaţii Babilonieni, care trăiau întru păgînătate şi fărădelege şi care foarte se asemănau cu fiarele tîrîtoare - Sfinţii pomeniţi mai-nainte ziceau după cuviinţă, asemenea cerbilor, că însetează de Dumnezeu, de acolo dorind izbăvirea şi aşteptînd dumnezeiescul ajutor.
2 Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul cel tare, cel viu. Cînd voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?
Zice: Doresc şi însetez de slujba Dumnezeului meu celui viu. Pentru că acest „mă voi arăta feţei lui Dumnezeu” înseamnă a-I sluji Lui după Lege, în Ierusalim. Acestea ne învaţă nu numai Fericitul Moisi, ci şi cei trei Fericiţi Mărturisitori - Anania, Azaria şi Misail - rugîndu-L pe Dumnezeu în cuptor.
Şi foarte potrivit Îl numesc pe Dumnezeu „tare şi viu”, luînd aminte la idolii cei neînsufleţiţi şi nemişcaţi ai Babilonienilor.
3 Făcutu-s-au lacrimile mele mie pîine, ziua şi noaptea, cînd mi se zicea mie în fiece zi: Unde este Dumnezeul tău?
4 Acestea mi-am adus aminte şi am revărsat spre mine sufletul meu.
Zice: Tînguindu-mă noaptea şi ziua, nu am saţiu, ci ca o hrană fac lacrimile, primind pentru Tine ocările, pentru că neprietenii mă batjocoresc, grăind că purtarea Ta de grijă e neputincioasă şi nu poate birui puterea lor. Deci, gîndind acestea, plîng neîncetat - pentru că acest „am revărsat spre mine sufletul meu” însemnează: M-am vărsat şi m-am pornit spre tînguiri.
Că voi trece în locul Cortului celui minunat pînă la casa lui Dumnezeu, în glasul bucuriei şi al mărturisirii sunetului ce prăznuieşte.
„Cort” numeşte acoperămîntul lui Dumnezeu. Deci, după cele mîhnicioase, le vesteşte pe cele de veselie: şi mai-nainte ne învaţă că foarte-degrab vor dobîndi chemarea înapoi, şi se vor întoarce către pămîntul cel dorit, povăţuindu-se de dumnezeiescul dar, şi vor zidi casa dumnezeiască, şi vor săvîrşi praznicele obişnuite şi vor primi întru auzuri glasul prăznuitor şi viersuirea duhovnicească. Încă şi Fericitul Isaia mai-nainte vesteşte că se vor întoarce cu mai multă cinste, purtîndu-se de asini în căruţe şi acoperindu-se cu umbrele, lepădînd supărarea razei. Şi Achila a însemnat acest lucru: „Voi intra în umbrar, trăgîndu-i pe dînşii pînă la casa lui Dumnezeu, întru glasul laudei şi al mulţumirii norodului ce prăznuieşte, dănţuind şi lăudînd pe Mîntuitorul Dumnezeu. Şi, dobîndind umbrire în călătorie, aşa vom ajunge la casa dumnezeiască.” După ce au auzit proorocia aceasta, ei se mîngîie pe sine, zicînd:
5 Pentru ce eşti mîhnit, sufletul meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mîntuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.
Zice: Primind făgăduinţele acestea - o suflete! - încetează a te mîhni şi a te întrista, şi - întărindu-te cu nădejdea - aşteaptă sfîrşitul proorociei, întru care, văzînd mîntuirea, vei aduce laude lui Dumnezeu, Celui ce te-a mîntuit.
6 Spre sine-mi sufletul meu s-a tulburat. Pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine din pămîntul Iordanului şi al Ermonului, din muntele cel mic.
Aceasta e facere de morală a sufletului ce vorbeşte către sine şi - după ce a zis: „Primind făgăduinţele bunătăţilor, încetează mîhnindu-te!” - tot el răspunde, zicînd: Nu mă mîhnesc şi nu rostesc în zadar plîngerile mai-nainte zise, ci pomenirea pămîntului părintesc îmi porneşte lacrimile. Căci „pămînt al Iordanului” numeşte pămîntul făgăduinţei. Iar prin „munte” a arătat tot pămîntul acela. Aşa a tălmăcit şi Simmah: „Sufletul meu se topeşte de tot cînd îmi aduc aminte de Tine din pămîntul Iordanului şi din Ermon, muntele cel mic.”
7 Adînc pe adînc cheamă întru glasul jgheaburilor Tale. Toate înălţările Tale şi valurile Tale peste mine au trecut.
Petrecînd - zice - în pămîntul acela, am fost dat mulţimilor vrăjmaşilor şi am fost scufundat ca într-un adînc. Că „adînc” numeşte rînduielile ostăşeşti; iar covîrşirea mulţimii o aseamănă cu apele cele nemăsurate, şi cele făcute de aceia - cu potopul care a stricat toată lumea. Iar Simmah le-a tălmăcit pe acestea mai descoperit: „Adînc cu adînc întîmpină urletul izvoarelor Tale. Pedepsindu-mă pentru fărădelege, Tu i-ai adus asupră-mi pe dînşii, viforele şi valurile Tale au trecut asupra mea.” Că, de vreme ce a asemănat oastea cu adîncul, urmează asemănării şi numeşte „valuri” şi „vifore” bîntuielile oastei. Şi zice: Pentru acestea mă chinuiesc, căci pomenirea lor mă împunge, dar am mîngîiere iubirea Ta de oameni. Că a adăugat:
8 Ziua va porunci Domnul mila Sa, şi noaptea - cîntarea Lui de la mine, rugăciunea Dumnezeului vieţii mele.
Zice: De-a pururea ştiind mila dăruită de Dumnezeu şi gîndind aceasta întru sine-mi, noaptea cînt, şi laud pe Cel ce Se îngrijeşte de ale noastre şi Îi cer Lui iubire de oameni. Apoi, ne învaţă graiurile rugăciunii:
9 Zice-voi lui Dumnezeu: Sprijinitorul meu eşti, pentru ce m-ai uitat şi pentru ce umblu mîhnindu-mă cînd mă necăjeşte vrăjmaşul meu?
10 Cînd se zdrobeau oasele mele, mă ocărau vrăjmaşii mei, zicîndu-mi în toate zilele: Unde este Dumnezeul tău?
Zice: Grăind aşa Stăpînului meu, am dobîndit pururea a Ta purtare de grijă. Pentru ce m-ai golit acum de aceasta, încît mă mîhnesc şi plîng neîncetat pentru ocările neprietenilor? Că - muncindu-mă cu răni şi zdrobind oasele mele cu legături - ei rîd, zicînd: „Unde este Dumnezeul tău?”, socotind că eu pătimesc acestea pentru a Ta neputinţă. Iar acest „pentru ce m-ai uitat?” înseamnă: „pentru ce nu mă împărtăşeşti de a Ta purtare de grijă?“ - că uitarea este patimă omenească, iar Dumnezeu are ca osebire a Lui nepătimirea.
11 Pentru ce eşti mîhnit, sufletul meu? Şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mîntuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.
Zice: Să nu te deznădăjduieşti - o suflete! - de mîntuirea ta, că ai Mîntuitor pe Dumnezeu, a Cărui nădejde avînd-o tare, stinge mîhnirea şi primeşte mîngîierea.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 42

Psalmul lui David, nescris deasupra la Evrei.

Judecă mie, Dumnezeule, şi alege judecata mea de la neamul necuvios, de la omul nedrept şi viclean izbăveşte-mă!
Psalmul acesta este nescris deasupra la Evrei, fiindcă are aceeaşi înţelegere cu cel mai dinainte. Iar cei ce vorbesc se roagă lui Dumnezeu să judece între dînşii şi Babilonieni, cei ce au avut pentru ei multă cruzime şi socoteală sălbatică, pentru care îi şi numeşte „neam necuvios”, şi pe împăratul lor: „bărbat viclean şi nedrept”. Şi proorocia minunatului Daniil ne învaţă acestea.
2 Că Tu, Dumnezeule, eşti întărirea mea. Pentru ce m-ai lăsat? Şi pentru ce umblu mîhnindu-mă cînd mă necăjeşte vrăjmaşul meu?
Cei drepţi aduc iarăşi aceeaşi cerere, rugîndu-se să se izbăvească de cruzimea vrăjmaşilor, pentru care erau pururea posomorîţi şi mîhniţi. Iar acest „pentru ce?” nu-l zic cerînd socoteală şi nici nu întreabă pentru ei înşişi - căci nu se împărtăşeau de fărădelegea celorlalţi, măcar că împreună cu aceia erau pustii de purtarea de grijă de sus - ci fac rugăciunea de obşte pentru toţi.
3 Trimite-mi lumina Ta şi adevărul Tău! Acestea m-au povăţuit şi m-au adus la muntele cel sfînt al Tău şi la lăcaşurile Tale.
Cei 70 au schimbat aici timpul şi le-au zis pe cele ce vor să fie ca şi cum ar fi fost făcute. Iar ceilalţi au făcut tălmăcirea mai luminată: „Trimite-mi lumina Ta şi adevărul Tău, care mă vor povăţui şi mă vor aduce la muntele cel sfînt al Tău şi la lăcaşurile Tale.” Zice: Mă rog să dobîndesc dumnezeiescul ajutor, ca să mă izbăvesc de amara robie, şi să mă întorc la pămîntul părintesc şi să aduc slujba legiuită în Biserica afierosită Ţie. Că „lăcaşuri ale lui Dumnezeu” a numit Biserica, „munte sfînt” - Sionul, iar „lumină şi adevăr” - dreapta şi mîntuitoarea arătare a Domnului. Căci, precum „întuneric” numeşte primejdiile, „lumina” este izbăvirea de acestea. Ei vor, împreună cu lumina, şi adevărul, fiindcă au cerut să judece Dumnezeu între dînşii şi Babilonieni, şi au ştiut că - folosind Dumnezeu adevărul, nu îndelunga-răbdare - pe aceia îi va osîndi, iar pe dînşii îi va slobozi de robie.
4 Şi voi intra la jertfelnicul lui Dumnezeu, la Dumnezeu, Cel ce veseleşte tinereţile mele. Mărturisi-mă-voi Ţie întru alăută, Dumnezeule, Dumnezeul meu!
Simmah a tălmăcit acest stih aşa: „Ca să vin către jertfelnicul lui Dumnezeu, către Dumnezeu, veselia îndulcirii mele. Şi mă voi mărturisi Ţie în psaltire, Dumnezeule, Dumnezeul meu!” Şi zice: Voiesc întoarcerea pentru a vedea prea-doritul Tău jertfelnic şi a Te privi prin acela pe Tine, Stăpînul meu, Care îmi dăruieşti pricini de felurită veselie şi de îndulcire. Şi acolo voi face cîntările de laudă din alăută, căci în Babilon „am spînzurat organele noastre de sălcii”, socotind călcare a Legii slujba afară de locul Tău.
5 Pentru ce eşti mîhnit, sufletul meu? Şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mîntuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.
Şi de aici este arătat că amîndoi Psalmii aceştia au o singură înţelegere: cei ce vorbesc se sfătuiesc pe ei înşişi să aibă bune nădejdi, să biruie patima mîhnirii şi să aştepte de la Dumnezeu mîntuirea, ce li se va da fără îndoială.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 43

Întru sfîrşit, fiilor lui Core, spre pricepere.

Psalmul acesta porunceşte şi el a aştepta sfîrşitul, avînd proorocie a lucrurilor ce vor să fie. Şi este adăugat lîngă deasupra-scriere „întru pricepere” ca, pricepînd cele scrise, aceia pentru care mai-nainte vesteşte proorocescul cuvînt să răpească de aici folosul. Şi Psalmul mai-nainte vesteşte cruzimea machidonească[COLOR=#800080][1][/COLOR], socoteala păgînească şi sălbatică a lui Antioh cel Vestit[COLOR=#800080][2][/COLOR], şi bărbăţia şi buna-credinţă a Macabeilor[COLOR=#800080][3][/COLOR]. Căci Matatia Fericitul şi de trei ori fericitul împreună cu copiii lui, avînd dumnezeiasca rîvnă, a socotit neputincioase zecile de mii cele multe ale Machidonenilor, iar mulţimea elefanţilor - pustie de dumnezeiasca purtare de grijă, şi, luptînd împotriva acestora cu puţini ostaşi, i-a biruit. Apoi, răsturnînd din temelie capiştile idolilor, el a curăţit dumnezeiasca Biserică şi le-a dat slujba obişnuită celor de o seminţie cu dînsul.[COLOR=#800080][4][/COLOR]Şi nu numai el, ci şi copiii lui, după săvîrşirea lui, i-au întors în fugă pe vrăjmaşi şi au ridicat biruinţele, rugîndu-se şi dobîndind dumnezeiescul ajutor. Deci de către faţa lor a grăit proorocescul dar în Psalmul acesta, mai-nainte învăţîndu-i pe dînşii ce fel de cuvinte li se cuvine să rostească întru primejdii.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Marea împărăţie elenistică ce stăpînea atunci lumea (veacul al doilea înainte de Hristos), era condusă de Macedoneni, urmaşii lui Alexandru cel Mare.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Antioh Epifanie („Cel Vestit”, 175-163), împărat Grec. În anul 170 înainte de Hristos, ocupă Ierusalimul, jefuieşte Biserica, arde cărţile Legii pe care le găseşte, îi sileşte pe Iudei să se lepede de Lege, să jertfească în Biserică diavolului Zeus Olimpianul şi dracilor lui şi să ridice altare şi capişti idolilor. Unul dintre aceşti idoli era el însuşi, căci, ca „fiu al zeilor”, împăratul şi-a aşezat în Biserică propria statuie.
În vremea domniei lui începe răscoala lui Iuda Macabeul, de care va pomeni Fericitul Teodorit în continuare, după ce este pîngărită Biserica, aşa cum ziceam, şi după ce Evreii elenizaţi construiseră un gymnasium şi instituiseră la Ierusalim efebia, adică sodomia „rituală”, „sacră”. Antioh nu făcuse decît să consfinţească o stare de fapt, căci mulţi din Iudei, „civilizaţi” prin legăturile cu Grecii, se lepădaseră de bună voie de Dumnezeul cel adevărat, aşa cum citim în Carte: „În zilele acelea au ieşit în Israil fii fără de lege şi au îndemnat pe mulţi, zicînd: Să mergem şi să facem legătură cu neamurile dimprejurul nostru, că, de cînd ne-am despărţit de ele, s-au abătut asupră-ne multe răutăţi. […] şi s-au dus la rege ca să le dea putere să trăiască după datina păgînilor. Şi au zidit şcoală în Ierusalim după legile neamurilor” (1 Macabei, 1:12-15). De fapt, după legile greceşti ale împărăţiei elenistice care stăpînea atunci lumea, gymnasiumul grecesc fiind locul în care copiii erau pregătiţi de filosofi şi iniţiaţi în „tainele” efebiei şi ale tuturor răutăţilor satanice. Aşa încît „nu s-au mai tăiat împrejur, s-au depărtat de Legea cea sfîntă, s-au împerecheat cu neamurile şi s-au vîndut a face rău” (1 Macabei, 1:17).

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Toată istoria norodului ales este o luptă pentru păstrarea Legii date de Dumnezeu prin Moisi, pe care Israil a părăsit-o în nenumărate rînduri, primind rătăcirea închinării la idolii neamurilor, adică la feţele înşelătoare ale satanei şi ale dracilor lui. Din vreme în vreme, se ridica în Israil cîte un bărbat iubitor de Dumnezeu, preot, împărat sau Prooroc, care dărîma capiştile şi aducea norodul la dreapta credinţă. Aşa a fost chiar Moisi, aşa Fineas, aşa Marele Prooroc Ilie, aşa a fost Iezechia, apoi Ezdra, Neemia, şi toţi ceilalţi conducători evlavioşi, prin care neamul lui Israil s-a întors la Dumnezeu şi s-a izbăvit de la desăvîrşita nimicire. Aşa au fost, în timpul lui Antioh Epifanie, „Macabeii”, de care vorbeşte Fericitul Teodorit. Numele lor vine de la „macabi”, „ciocan”, supranumele lui Iuda, fiul lui Matatias, care a trecut asupra celorlalţi fraţi ai săi, asupra răsculaţilor strînşi împotriva lui Antioh Epifanie şi asupra celor 7 fraţi a căror mucenicie e povestită la 2 Macabei 7 (vezi prima notă a stihului 21 al acestui Psalm).

[COLOR=#800080][4][/COLOR] Matatia murise în 166. Fiul său, Iuda Macabeul, a curăţat şi a sfinţit Biserica în anul 164.

[patinina34]

Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit, şi părinţii noştri ne-au vestit nouă lucrul pe care l-ai lucrat în zilele lor, în zilele cele de demult.
Zice: O Stăpîne, nu ne-am făcut noi înşine văzători ai minunilor Tale, ci de la părinţi ne-am învăţat cîte minuni ai făcut în vremurile lor, împlinind făgăduinţele către strămoşii noştri.
2 Mîna Ta neamuri a pierdut, şi i-ai răsădit pe dînşii, chinuit-ai noroade şi le-ai gonit pe ele.
3 Că nu cu sabia lor au moştenit pămîntul, şi braţul lor nu i-a mîntuit pe dînşii, ci dreapta Ta, şi braţul Tău şi luminarea feţei Tale, că bine ai voit întru dînşii.
Zice: O Stăpîne, gonindu-i Tu de aici pe Hananei împreună cu celelalte neamuri, în locul lor i-ai sălăşluit pe părinţii noştri, care s-au ridicat deasupra tuturor vrăjmaşilor, nici la puterea lor nădăjduindu-se, nici într-armîndu-se, ci voievozindu-se de darul Tău. Şi pe unii i-au ucis, iar pe alţii i-au silit a fi robi, fiindcă i-ai învrednicit pe dînşii de a Ta prietenie. Că aceasta a zis „bine ai voit întru dînşii.” Iar „dreaptă”, numeşte ajutorul, şi „luminare a feţei” - arătarea.
4 Tu Însuţi eşti Împăratul meu şi Dumnezeul meu, Cel ce porunceşti mîntuirile lui Iacov!
Zice: O Stăpîne, Acelaşi eşti şi acum, asemenea împărăţind, asemenea stăpînind, aceeaşi putere avînd, căci firea Ta nu primeşte nici o schimbare. Ajunge Ţie cuvîntul spre mîntuire, şi pe aceasta o va dobîndi norodul. Aşa a tălmăcit şi Simmah: „Porunceşte pentru mîntuirea lui Iacov.”
5 Întru Tine pe vrăjmaşii noştri cu cornul îi vom împunge şi întru numele Tău de nimic vom face pe cei ce se scoală asupra noastră.
Unele jivine au luat de la fire ca armă cornul, iar noi „corn de mîntuire” şi armă purtătoare de biruinţă avem al Tău nume, şi îi vom birui pe vrăjmaşi chemîndu-l întru ajutor pe acesta.
6 Că nu spre arcul meu voi nădăjdui, şi sabia mea nu mă va mîntui.
7 Că ne-ai mîntuit pe noi de la cei ce ne necăjeau, şi pe cei ce ne urau i-ai ruşinat.
Eu - zice - nu nădăjduiesc nici la arcuri, nici la alte arme, fiindcă am luat cercarea puterii Tale, prin Tine stăpînindu-i acum pe cei împotrivnici.
8 Întru Dumnezeu ne vom lăuda toată ziua şi întru numele Tău ne vom mărturisi în veac.
Şi Te rugăm să dobîndim ajutorul Tău de-a pururea şi totdeauna să povestim mulţimea facerilor Tale de bine. Pentru că acest „toată ziua” înseamnă „în toate zilele”. Aşa l-a tălmăcit şi Simmah.
9 Iar acum ne-ai lepădat şi ne-ai ruşinat pe noi, şi nu vei ieşi, Dumnezeule, întru puterile noastre.
Acestea s-au făcut de Tine în vremurile de demult, iar acum ne-am arătat pustii de a Ta purtare de grijă şi petrecem întru ruşine, nevoievozindu-ne de darul Tău. Pentru că acest „nu vei ieşi întru puterile noastre” e pus în loc de: Nu eşti voievod peste noi şi nu ne dai să stăpînim pe vrăjmaşi, după obicei.
10 Întorsu-ne-ai pe noi înapoi de către vrăjmaşii noştri, şi cei ce ne urau ne jefuiau pe noi loru-şi.
Că, neavînd a Ta purtare de grijă, noi am fugit înapoi dîndu-le spatele, şi vrăjmaşii pradă averile noastre.
11 Datu-ne-ai pe noi ca nişte oi de mîncare şi întru neamuri ne-ai risipit pe noi.
Ne cheltuim de vrăjmaşii Tăi ca nişte oi lipsite de păstor şi, cei ce am scăpat de moarte, sîntem siliţi a robi, fiind vînduţi aici şi acolo.
12 Vîndut-ai pe norodul Tău fără de preţ, şi nu era mulţime întru strigările noastre.
Simmah a tălmăcit acest stih aşa: „N-ai vîndut norodul Tău pe avuţie şi nu i-ai făcut vrednici de mult preţ pe dînşii.” Unele ca acestea zice Dumnezeu şi prin Proorocul Isaia: „Ce fel de carte de despărţire de maica voastră este aceasta? Sau cui fiind Eu dator v-am vîndut pe voi? Iată că fărădelegilor voastre v-aţi vîndut şi la păcatele voastre am trimis pe maica voastră.” Şi iarăşi: „În dar v-aţi vîndut, şi nu vă veţi izbăvi cu argint.” Şi, dumnezeiescul Apostol: „Ştim că legea este duhovnicească, iar eu sînt trupesc, vîndut sînt de păcat.” Deci şi aici minunaţii bărbaţi zic aşa: Ne-ai vîndut pe noi neluînd nici un preţ de la vrăjmaşi, ci ne-ai vîndut pentru păcatele noastre.

[patinina34]

13 Pusu-ne-ai pe noi ocară vecinilor noştri, batjocură şi rîs celor dimprejurul nostru.
„Vecini” îi numeşte pe cei de altă seminţie: pe Idumei, pe Moaviteni, pe Amoniteni şi pe ceilalţi megieşi de aproape, cărora s-au făcut de batjocură cînd făceau război cu dînşii.
14 Pusu-ne-ai pe noi spre pildă neamurilor, clătinare de cap întru noroade.
Cînd povestim şi auzim de mari primejdii, obişnuim a clătina capetele, siliţi fiind de spaimă. Acest lucru - zice - îl tînguiesc şi aici, că am ajuns pildă oamenilor, şi clatină pentru noi cu capetele, unii bucurîndu-se, iar alţii mirîndu-se de covîrşirea celor făcute.
15 Toată ziua înfruntarea mea înaintea mea este şi ruşinea feţei mele m-a acoperit
16 de către glasul celui ce mă ocăra şi mă clevetea, de către faţa vrăjmaşului şi a celui ce mă gonea.
Iar eu, văzîndu-i pe unii dîndu-mi război, iar pe alţii rîzînd şi batjocorindu-mă, mă umplu de ruşine şi toată ziua mă chinuiesc. Apoi, cei ce au scăpat de cursele lui Antioh şi au sărit peste laţurile păgînătăţii povestesc fapta lor cea bună:
17 Acestea toate au venit peste noi, şi nu Te-am uitat pe Tine şi nu am făcut nedreptate întru aşezămîntul de lege al Tău.
18 Şi nu s-au depărtat înapoi inimile noastre,
Zice: Fiind înconjuraţi de atîtea primejdii grele, n-am uitat de poruncile Tale, nici n-am îndrăznit a călca legea Ta, nici nu ne-am abătut din socoteala dintîi.
şi ai abătut cărările noastre de la calea Ta.
19 Că ne-ai smerit pe noi în locul răutăţii, şi ne-a acoperit pe noi umbra morţii.
Pe acest „ai abătut cărările noastre de la calea Ta”, Simmah l-a tălmăcit aşa: „Nu s-au strămutat de la calea Ta cele ce ne îndreptează pe noi.” Dar, ca să folosim şi tălmăcirea Celor 70, să o înţelegem aşa: Cu multe şi felurite necazuri dureroase - zice - ne-ai înfăşurat pe noi, care puteau să ne abată de la calea Ta. Ne-ai dat pe noi şi spre robie la oameni păgîni, care s-au purtat cu cruzime şi neomenie şi aduc asupra noastră pedeapsă aducătoare de moarte. Că „umbră a morţii” a numit primejdiile ce duc către moarte.
20 De am uitat numele Dumnezeului nostru şi de am întins mîinile noastre către dumnezeu străin,
21 au nu Dumnezeu va căuta acestea? Că El ştie ascunsurile inimii. Că pentru Tine ne omorîm toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere.
Această faptă bună au arătat-o Macabeii, Matatia, şi cei şapte tineri[COLOR=#800080][1][/COLOR]împreună cu mama lor şi cu Preotul Eleazar[COLOR=#800080][2][/COLOR]: că nici nu s-au îndulcit cu linguşirile, nici nu s-au înduplecat cu pedepsele, ci au păzit neatinsă credinţa adevăratului Dumnezeu şi au urît slujba idolilor, ca pe o vrednică de îngreţoşare. Şi zice: Tu le şti pe acestea, Stăpîne, că Ţie Îţi sînt arătate nu numai lucrurile noastre, ci şi mişcările minţii. Şi ni se cuvine a însemna că cuvîntul a arătat o doime a feţelor, căci - după ce a zis: „Au nu Dumnezeu va căuta acestea? Că El cunoaşte ascunsurile inimii” - a adăugat: „Pentru Tine ne omorîm toată ziua.” Şi Evreul are această schimbare a pronumelui, pe care au pus-o şi ceilalţi tălmăcitori.
22 Scoală-Te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te şi să nu ne lepezi pînă în sfîrşit!
„Somn” numeşte îndelunga-răbdare, că - precum cel ce doarme nu simte cele ce se fac - aşa suferă şi cel ce stăruie în îndelunga-răbdare, ocărît fiind şi lovit cu defăimări. Iar „sculare” numeşte pornirea către pedeapsă. Apoi, le zice într-alt fel pe aceleaşi:
23 Pentru ce întorci faţa Ta? Uiţi sărăcia noastră şi necazul nostru?
Zice: Stăpîne, Tu treci cu vederea cele ce se fac împotriva noastră şi Te asemeni celui ce se întoarce şi nu priveşte, ci uită şi nu poartă de grijă. Iar noi sărăcim, neavînd bogăţia ajutorului Tău.
24 Că s-a smerit în ţărînă sufletul nostru, lipitu-s-a de pămînt pîntecele nostru.
Zice: Pînă la pămînt ne-am împilat, pîntecele nostru s-a apropiat de pămînt. Iar prin acestea însemnează multa lor smerenie şi puterea vrăjmaşilor.
25 Scoală-Te, Doamne, ajută nouă şi ne izbăveşte pe noi, pentru numele Tău!
De aceea, Te rugăm să Te arăţi, Stăpîne, şi să ne dezlegi primejdiile şi să ne ridici deasupra neprietenilor!
Darul Duhului a grăit mai-nainte toate acestea, învăţîndu-i pe cei ce or să fie întru acele primejdii grele a suferi bărbăteşte şi a cere izbăvirea de la Dumnezeul tuturor. Ceea ce au şi făcut acei minunaţi bărbaţi cu adevărat: au milostivit pe Dumnezeu, şi - povăţuindu-se de Dînsul - i-au biruit pe neprieteni şi au adus slobozenia celor de o seminţie cu dînşii.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Şapte fraţi din vremea silniciilor lui Antioh, care, siliţi să mănînce carne de porc şi să se lepede de Lege, au ales moartea mucenicească: li s-a jupuit pielea capului, li s-au tăiat mîinile şi picioarele şi au fost fripţi de vii (vezi Cartea a II-a a Macabeilor, capitolul 7).

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Bătrîn sfînt, care n-a primit să mănînce carne de porc şi nici să se prefacă a mînca, aşa cum îl sfătuiau prietenii. La cei 90 de ani ai săi trăiţi în cinste şi credinţă, nu a vrut să se făţărnicească, pentru a nu-i sminti pe tineri, şi a fost omorît cu bătăile (vezi Cartea a II-a a Macabeilor, capitolul 6).

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 44

Întru sfîrşit, pentru cei ce se vor schimba. Fiilor lui Core, spre înţelegere. Cîntare pentru Cel iubit.

După ce în Psalmul trecut proorocescul cuvînt mai-nainte le-a zis pe cele de scîrbă, de aici înainte le vesteşte pe cele de bucurie, mîngîindu-i şi învăţîndu-i pe cei mîhniţi că vor birui, şi vor petrece întru biruinţă şi vor dobîndi ajutorul de la Dumnezeu, pînă ce dintru dînşii va odrăsli după trup Fiul cel iubit şi va neguţători neamurilor schimbarea. Căci „iubit” numeşte pe Fiul lui Dumnezeu. Aşa zice şi dumnezeiescul Isaia: „Vie s-a făcut Celui iubit, în loc gras.” Aceasta şi Însuşi Tatăl a propovăduit pentru Fiul: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.” Prin Sfîntul Botez, Acesta avea să dăruiască neamurilor schimbarea. Pentru ele mai-nainte vesteşte Psalmul de faţă, cărora le şi porunceşte să-i uite pe dumnezeii părinteşti şi să-L laude pe adevăratul Dumnezeu. Simmah i-a numit „flori” pe cei ce se vor schimba, iar Achila şi Teodotion - „crini”. Florile şi crinii sînt odrasle ale verii, iar venirea Mîntuitorului este vară duhovnicească, întru care, după proorocia Isaiei, s-a veselit pustia cea de demult şi a înflorit ca şi crinul. Pentru acestea mai-nainte grăieşte proorocia Psalmului, arătîndu-L săditor şi lucrător al pustiei pe Hristos, Cel ce a schimbat-o şi a arătat-o aducătoare de roadă.
Răspuns-a inima mea cuvînt bun,
Că, hrănindu-mă întru cuvinte duhovniceşti, asemenea izbucniri trimit în sus şi astfel de cuvinte rostesc.
grăiesc eu lucrurile mele Împăratului.
Pe Cine a numit scriptura de mai sus „iubit”, începutul Psalmului Îl numeşte „Împărat”. Iar lucru al proorociei este cuvîntul adevărat care mai-nainte vesteşte pe cele ce vor să fie. Deci zice: Pentru Împăratul acesta grăiesc eu. Şi - învăţînd că nu rosteşte cuvinte omeneşti, ci dumnezeieşti - a adăugat:
Limba mea este trestie a Scriitorului ce scrie degrab.
Zice: Nimic al meu nu grăiesc, nici nu aduc naşteri ale minţii mele, ci limba mea este slujitoare altei lucrări şi ea se aseamănă unei trestii prin care Duhul Scriitorului celui grabnic scrie cele ce voieşte. Apoi Proorocul, după ce L-a arătat pe Cel ce grăia printr-însul, începe proorocia aşa:
2 Împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decît fiii oamenilor, vărsatu-s-a dar întru buzele Tale. Pentru aceasta Te-a blagoslovit pe Tine Dumnezeu în veac.
Zice: Tu - pe Care Te-am numit „Împărat”, pe Care prin deasupra-scriere Te-am numit „iubit” - biruieşti cu frumuseţea firea oamenilor şi reverşi izvoare de înţelepciune veşnice. Şi ni se cuvine a şti că proorocescul cuvînt nu le-a arătat pe cele dumnezeieşti ale Stăpînului Hristos, ci pe cele omeneşti. Că nu L-ar fi asemănat oamenilor pe Dumnezeu-Cuvîntul, nici n-ar fi zis că Acesta primeşte blagoslovenia de la Dumnezeu, El Însuşi fiind adîncul bunătăţilor, Care izvorăşte blagoslovenie credincioşilor. Deci prin cuvintele acestea mai-nainte le-a vestit pe cele omeneşti ale Stăpînului Hristos. Şi să nu zică nimeni din ceea parte că Proorocii au grăit împotrivă unii altora, auzindu-l pe Isaia: „L-am văzut pe Dînsul, şi nu avea chip, nici frumuseţe, ci chipul Lui era ne-cinstit, lipsind mai mult decît fiii oamenilor.” Căci acelea mai-nainte glăsuiesc Crucea şi Patimile, care sînt pline de batjocorire şi de ocară. Pentru aceasta a şi adăugat Proorocul: „Om întru rană fiind şi ştiind a suferi slăbiciune, S-a necinstit şi nu S-a socotit…” şi celelalte de aici înainte, care vestesc Patima. Iar Psalmul numeşte „frumuseţe” a Lui nu pe aceea a trupului, ci pe a faptei bune şi a toată dreptatea, care n-a primit întinăciune de păcat, ci este slobodă de toată întinăciunea.
3 Încinge sabia Ta peste coapsa Ta, Puternice,
4 cu podoaba Ta şi cu frumuseţea Ta. Şi încordează-Te, şi sporeşte şi împărăţeşte
Înfăţişînd frumuseţea şi înţelepciunea, arată şi puterea şi într-armarea Lui, cu care i-a pierdut pe cei împotrivnici, învăţîndu-ne lucrul mai prea-slăvit decît toate, şi anume că însăşi frumuseţea, şi într-armarea şi puterea sînt ale Lui. Căci zice: „Încinge sabia Ta peste coapsa Ta, Puternice, cu frumuseţea Ta şi cu podoaba Ta”. Şi - după ce a zis: „Încordează-Te, şi sporeşte şi împărăţeşte” - îndată a adăugat:
pentru adevăr, şi blîndeţe şi dreptate.
Prin acestea ne învaţă arătat că adevărul, blîndeţea, dreptatea, frumuseţea, puterea, într-armarea şi biruinţa sînt ale Lui. Şi este cu putinţă a auzi pe Însuşi Domnul zicînd: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” Şi iarăşi: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa.” Şi - către dumnezeiescul Ioan: „Lasă acum, că aşa se cade nouă, a plini toată dreptatea.” Prin acestea, a pierdut tirania dracilor, a dezlegat moartea şi a dăruit mîntuire credincioşilor.
Şi Te va povăţui minunat dreapta Ta.
Că, de vreme ce a pomenit de sabie, prin urmare a făcut şi pomenirea dreptei. Iar „dreaptă” a Lui sînt sfaturile Lui cele drepte, pe care folosindu-le, nu a primit asuprirea păcatului.
5 Săgeţile Tale ascuţite-s, Puternice, noroade sub Tine vor cădea, în inima vrăjmaşilor Împăratului.
Graiurile sînt cu iperbaturi (adică împletite). Şi zice: Cu săgeţi ascuţite îi săgetezi pe neprieteni cu bună nimereală şi inimile lor le pătrunzi. Pentru că „săgeţile Tale ascuţite-s, Puternice, în inima vrăjmaşilor Împăratului” şi, rănindu-se aceştia, noroadele tiranisite de ei vor cădea sub Tine, aducîndu-Ţi Ţie îndatorita închinăciune. Astfel, mai-nainte vestindu-le pe cele făcute după înomenire, proorocescul cuvînt vesteşte apoi firea Dumnezeu-Cuvîntului ce S-a făcut om:
6 Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiagul dreptăţii este toiagul Împărăţiei Tale.
De vreme ce mai smerite decît dumnezeiasca vrednicie erau cele zise mai sus: „frumos cu podoaba mai mult decît fiii oamenilor” şi: „pentru aceasta Te-a blagoslovit pe Tine Dumnezeu în veac” - după cuviinţă ne învaţă acum că Hristos este şi Dumnezeu, şi Împărat veşnic, şi că n-a luat nici început, nici nu va lua sfîrşit, căci acest lucru arată cuvîntul „veşnic”. Pentru aceea şi Simmah L-a numit pe Dînsul „veşnic”: „Scaunul Tău, Dumnezeule, este veşnic.” Ne învaţă însă şi dreptatea Împărăţiei, că „toiagul îndreptării este toiagul împărăţiei Tale”. Apoi, iarăşi către cele omeneşti se pogoară:

[patinina34]

7 Iubit-ai dreptatea şi ai urît fărădelegea. Pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău cu untul de lemn al bucuriei, mai mult decît pe părtaşii Tăi.
Ori, după Simmah: „mai mult decît prietenii Tăi”. Iar „părtaşi” ai Lui, şi prieteni şi fraţi după omenire sînt cei ce au crezut Lui. Aşa zice şi dumnezeiescul Apostol: „Părtaşi ne-am făcut lui Hristos, dacă vom ţine pîrga ipostasului Lui întemeiată pînă la sfîrşit.” Şi iarăşi: „Ca să fie El Întîi Născut între mulţi fraţi.” Aşa S-a şi uns cu Preasfîntul Duh, nu ca Dumnezeu, ci ca om, căci, ca Dumnezeu, are Duhul de o fiinţă, iar ca om ia darurile Duhului ca pe o ungere. Tot ca om „a iubit dreptatea şi a urît fărădelegea”, că acestea sînt ale alegerii socotitoare, nu ale puterii fireşti, iar „toiagul de îndreptare al Împărăţiei Sale” îl are ca Dumnezeu.
8 Smirna[COLOR=#800080][1][/COLOR], şi stacti[COLOR=#800080][2][/COLOR]şi casia[COLOR=#800080][3][/COLOR]din hainele Tale, din case de fildeş, în care Te-au veselit
9 fetele împăraţilor întru cinstea Ta.
În loc de „case de fildeş”, Achila şi Simmah au zis „biserici de fildeş”. „Haină a Lui” numeşte trupul, precum şi dumnezeiescul Apostol, în Epistola către Evrei, îl numeşte pe acesta „catapeteasmă”, zicînd: „Avînd îndrăzneală, fraţilor, să intrăm în Sfînta Sfintelor prin sîngele lui Iisus, pe calea cea nouă şi vie pe care pentru noi a înnoit-o prin catapeteasmă, adică prin trupul Lui.” Iar „smirnă” numeşte Patima, că smirna se aduce morţilor prea-cu potrivire, iar „stacti şi casia” e buna mireasmă a Patimii. „Case de fildeş” ori, după Simmah şi Achila: „biserici de fildeş”, sînt bisericile prea-frumoase şi strălucite pe care domnii şi împăraţii le-au zidit pretutindeni pe pămînt. Deci stihul mai-nainte grăieşte că Patima se va face în trup, dar va umple toată lumea de bună mireasmă, încît noroadele rătăcite de demult Îi vor ridica Lui biserici foarte iscusite, ce vor străluci cu podoabă împărătească. Şi - după ce a făcut proorocia pentru biserici, care ţin locul cămărilor şi caselor de nuntă - după cuviinţă mai-nainte vesteşte podoaba miresei, frumuseţea şi neamul, şi îi aduce sfătuirea potrivită:
Stătut-a înainte Împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată, împodobită.
După ce a arătat scumpetea podoabei şi cinstea ei desăvîrşită şi a numit-o Împărăteasă, o învaţă cele de folos:
10 Ascultă, fiică, şi vezi, şi pleacă urechea ta şi uită norodul tău şi casa părintelui tău!
Iar acestea nu se potrivesc nicidecum Iudeilor, ce se fălesc pentru buna-credinţă a strămoşilor, pentru care prea de multe ori au dobîndit dumnezeiasca purtare de grijă. Că Iudeilor le porunceşte să urmeze bunei-credinţe a părinţilor lor şi-i sfătuieşte să nu-i uite pe aceştia, dar Biserica neamurilor a avut părinţi şi strămoşi care au slujit idolilor, deci acesteia îi cere să nu lase întru pomenire nici unul din obiceiurile părinteşti. Iar Duhul Sfînt o numeşte „fiică”, pentru că ea a primit naşterea duhovnicească de a doua oară, şi îi făgăduieşte dragostea Împăratului:
11 Şi va pofti Împăratul frumuseţea ta,
Apoi, o învaţă firea ei şi vrednicia Împăratului:
că El este Domnul tău, şi te vei închina Lui.
12 Şi fata Tirului - cu daruri.
Cei trei tălmăcitori i-au poruncit doar ei să se închine - căci Achila şi Teodotion au tălmăcit atît: „şi să te închini Lui”, şi Simmah: „El este Domnul tău, şi te închină Lui!” - iar Cei 70 o învaţă pe Împărăteasă că Mirele nu este numai Domn al ei, ci şi al celor ce îndrăznesc a grăi împotrivă, încît şi fiicele Tirului Îi vor aduce daruri şi I se vor închina. Prin acestea a însemnat toată păgînătatea lor, fiindcă Scripturii îi este lucru obişnuit să arate totul din parte. Aşa, aiurea, prin „Liban” mai-nainte vesteşte încetarea slujirii de idoli, pentru că zice: „Libanul împreună cu cele înalte va cădea”. Iar întru cele de aici înainte face pomenire şi de mai multe încă:
Feţei tale se vor ruga bogaţii norodului.
Iar faţa Bisericii este chiar Stăpînul însuşi, fiind El cap al trupului, căci zice: „Pe Dînsul L-a dat peste toate cap Bisericii.” Apoi, încă şi rînduiala preoţească este ca o faţă a Bisericii, fiind îmbrăcată cu mai multă vrednicie duhovnicească. Şi vedem că şi proorocia aceasta a luat sfîrşit, pentru că cei ce sînt îndestulaţi de bogăţie şi au strălucirea prea-marilor vrednicii cinstesc faţa Bisericii. Şi - fiindcă a zis că Împărăteasa se îmbracă în haină aurită, dar pe nevoitorii faptei bune îi împodobeşte prostimea hainelor - Proorocul tîlcuieşte scumpetea podoabei: