Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 54

Întru sfîrşit, întru cîntări, al priceperii lui David.

David a zis Psalmul acesta gonindu-se de Saul, cînd s-a strămutat şi a fost silit a petrece în pustie. Dar el mai-nainte vesteşte vrăjmăşiile Iudeilor asupra Mîntuitorului şi mai-nainte zugrăveşte Patimile Stăpînului. Căci David - care era prigonit de Saul, cel căruia îi făcea bine, şi vîndut de cunoscuţi - mai-nainte vedea cu ochii Duhului că Stăpînul va pătimi la fel şi va fi vîndut şi răstignit de cei ce primiseră facerile Lui de bine. Pentru aceasta, deasupra-scrierea trimite la sfîrşit pe cititor şi îi porunceşte a lua aminte cu pricepere la cele zise, fiindcă judecata proorocească este acoperită şi va primi sfîrşitul după multă vreme. Psalmul s-a numărat şi „întru cîntări”, avînd o zugrăvire umbrită a Patimilor stăpîneşti, căci este drept a lăuda de-a pururea pe Cel ce a suferit a pătimi pentru mîntuirea oamenilor. Dar, luînd aminte la smerenia graiurilor, nimeni să nu le socotească nevrednice de înomenirea Mîntuitorului Hristos; ci să cugete că - dacă a suferit fiere, şi oţet, şi piroane, şi spini, şi scuipări, şi pălmuiri, şi toată ocara şi batjocura, şi mai pe urmă a primit şi moartea - apoi nu S-ar fi lepădat nici de smerenia cuvintelor, pentru că graiurile se cuvine să fie potrivite lucrurilor. Şi al Lui este glasul: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”; şi iarăşi: „Poruncă am luat ce să zic şi ce să grăiesc şi nimic de la Sine-Mi nu fac”; şi: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai lăsat?” Unele ca acestea le grăia după omenire, arătînd firea omenească şi zidind neputinţa Iudeilor.
Deci dumnezeiescul David ne învaţă aici nedreptatea făcută împotriva sa şi mai-nainte zugrăveşte umbrit ceea ce era să fie asupra Stăpînului Hristos, Dumnezeului nostru, fălindu-se cu împărtăşirea pătimirilor şi strigînd cu Pavel: „Eu - zice - port pe trupul meu rănile Domnului Iisus.” Şi nu numai Proorocul, ci şi toţi cîţi se împărtăşesc de Patimile Lui pentru numele Lui se vor proslăvi, după cum zice dumnezeiescul Pavel: „Fiindcă împreună pătimim, ca să ne şi proslăvim.” Aceasta este puterea scrierii-deasupra şi, în scurt, a Psalmului de faţă. Şi, începînd, Proorocul zice aşa:
Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea cererea mea!
2 Ia aminte spre mine şi mă ascultă!
Aduce multe feluri de rugăciuni, rugîndu-se să fie primite toate: Să nu mă treci cu vederea - zice - pe mine, cel ce mă rog cu jale, ia aminte spre mine cu milostivire şi dă-mi ajutorul Tău!
3 Mîhnitu-m-am întru îngrijarea mea şi m-am tulburat de către glasul vrăjmaşului şi de necazul păcătosului.
Zice: Pentru că - fiind ocărît, şi supărat cu război de vrăjmaşii ce mă nedreptăţesc şi gîndind multele lor vrăjmăşii - m-am umplut de multă durere. Că „îngrijare” numeşte dumnezeiasca Scriptură necurmata cugetare. Şi Simmah a tălmăcit tot aşa acest stih: „M-am sitivit[COLOR=#800080][1][/COLOR]întru sine-mi grăind, şi m-am vărsat şi m-am risipit de glasul vrăjmaşului, de supărarea necredinciosului.” „Vrăjmaş” şi „necredincios” îl numeşte pe cel ce i s-a făcut bine, şi el gătea uciderea făcătorului de bine.
Că a abătut asupra mea fărădelege şi întru mînie a vrăjmăşuit mie.
Simmah a zis mai luminat: „Au năvălit asupra mea întru păgînătate şi cu mînie s-au împotrivit mie”. Şi zice: Chibzuind rea socoteală, ei măiestresc a mea moarte.
4 Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut asupra mea.
5 Temere şi cutremur a venit asupra mea, şi m-a acoperit întunericul.
Zice: Văzînd vrăjmăşia lor şi măiestriile bîntuielilor, mă înfricoşez, şi mă tem şi mi-aştept moartea. Şi nu e nici un lucru minunat dacă David, priveghind şi fiind gonit de mulţi neprieteni, se temea de moarte, om fiind, şi sub Lege petrecînd şi văzînd de departe desăvîrşirea evanghelicească. Că şi Însuşi Stăpînul Hristos - măcar că de multe ori mai-nainte spusese, şi însemnase Patima Sa Sfinţilor Apostoli şi foarte greu îl certase pe dumnezeiescul Petru, cel ce se ruga să nu se întîmple Lui aceasta - în vremea Patimii, striga: „Acum sufletul Meu s-a tulburat.” Atîta îngrijare a slobozit dumnezeiasca fire să ia firea cea omenească, încît să asude picături de sînge, dar să se întărească de către Înger şi să biruiască temerea. Căci se cădea să se arate şi întru aceasta firea ce primeşte patima. „Şi, din multa îndelungă-răbdare pe care a avut-o către neamul omenesc, Iubitorul de oameni a primit patimă cu trupul, vrînd să neguţătorească şi întru aceasta mîntuirea noastră. Deci zice toate aceste graiuri smerite, nu pentru temere - să nu fie! - ci pentru iconomie.”
6 Şi am zis: Cine îmi va da mie aripi ca de porumb, ca să zbor şi să mă odihnesc?
7 Iată, m-am depărtat fugind şi m-am sălăşluit în pustie.
Aşa a făcut Fericitul David, căci - ascunzîndu-se de Saul şi văzînd vrăjmăşia celor de altă seminţie care locuiau în Gat - a fugit în pustie, după cum ne învaţă Întîia istorie a Împăraţilor. La fel, Stăpînul Hristos S-a dus de multe ori în taină la munte, de multe ori în pustie, dîndu-Se în lături de pizma Iudeilor. Dar vrednic lucru este a ne minuna de marele David, care a voit a lua aripi de porumb, iar nu de altă pasăre, poftind darul duhovnicesc, care s-a arătat în chip de porumb.

[patinina34]

8 Aşteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuieşte de împuţinarea sufletului şi de vifor.
Zice: Că, înconjurîndu-mă cu atîtea valuri, şi izbiri şi vîrtejuri de vînturi, aştept ajutorul dumnezeiesc şi mă mîngîi cu nădejdea lui.
9 Potopeşte-i, Doamne, şi împarte limbile lor,
Fiindcă chibzuiesc rea întocmire, risipeşte-le, Stăpîne, a lor unire la un gînd!
că am văzut fărădelege şi pricire în cetate!
10 Ziua şi noaptea o va înconjura pe ea peste zidurile ei;
Acest lucru l-au făcut o dată Asirienii, altă dată Egiptenii şi, multă vreme mai pe urmă, şi stăpînirea Romanilor.
fărădelege şi osteneală - în mijlocul ei, şi nedreptate.
11 Şi n-au lipsit din uliţele ei camăta şi vicleşugul.
Nu mi se pare că graiurile acestea se potrivesc Fericitului David, că Ierusalimul nici nu se ţinea de Iudei întru acea vreme, nici nu se socotea cetate împărătească. Ci se pare că mai-nainte vesteşte aici împreună-pricirea Ierusalimului şi povesteşte felurile răutăţii ei: fărădelegea, nedreptatea, camăta şi vicleşugul pe care le îmbrăţişase, şi nu primea legile folositoare ale Mîntuitorului. Şi ni se cuvine a însemna că nu numai Noul Testament, ci şi Legea Veche mustră camăta, înjugînd-o pe aceasta cu fărădelegea, cu nedreptatea şi cu vicleşugul.
12 Că, de m-ar fi ocărît vrăjmaşul, aş fi răbdat, şi cel ce mă urăşte de ar fi grăit mari asupra mea, m-aş fi ascuns de dînsul.
În loc de: Dacă aş fi cunoscut vicleşugul lui asupra mea, m-aş fi ascuns de dînsul. Dar cele făcute asupra mea le socotesc uşor de suferit şi de purtat, căci se lucrează de vrăjmaşi şi de neprieteni, şi, dealtfel, poate va fi cu putinţă a scăpa şi de războiul cel arătat.
13 Iar tu, omule, cel întocmai la suflet, dregătorul meu şi cunoscutul meu,
14 care împreună cu mine te-ai îndulcit în mîncări, în casa lui Dumnezeu am umblat cu un gînd.
Mai prea-pricinuitor de mîhnire decît toţi mi se pare că este omul casnic şi prieten, de un gînd şi de o masă cu mine, împreună hrănit cu mine, care - după ce s-a împărtăşit de lucruri dumnezeieşti şi omeneşti - lucrează lucrurile neprietenilor şi ale vrăjmaşilor. Prin graiurile acestea, darul proorocesc ni l-a zugrăvit nouă arătat pe Iuda vînzătorul, care s-a hirotonisit povăţuitor de Împăratul Hristos - că zice: „Pune-vei pe dînşii boieri peste tot pămîntul” - şi s-a împărtăşit de o masă cu Dînsul şi de cuvinte tainice, şi s-a făcut unealtă vrăjmaşilor lui Hristos. În loc de „povăţuitorul meu”, Simmah a tălmăcit: „prietenul meu”. Iar acestea nu se potrivesc nicidecum Fericitului David - că nimeni din cei prea-iubiţi ai lui nu l-a vîndut pe dînsul cînd era gonit de Saul, căci nici Doeg, nici Zifeii nu erau din prietenii lui adevăraţi - ci se potrivesc istoriei prooroceşti a Evangheliilor: „Cel ce mănîncă - zice - cu Mine pîine a ridicat asupra Mea călcîiul său.” Apoi, după ce a vestit mai-nainte vînzarea, prooroceşte şi moartea fără de veste şi de năprasnă a ucenicului cel viclean.
„Şi pînă acum este cu putinţă a vedea acelaşi vicleşug şi ucidere înmulţindu-se la oarecari, după cum ne încredinţează pe noi împlinirea lucrurilor. Că - împărtăşindu-se nu numai de bucate şi de toată altă hrană, ci încă părtaşi făcîndu-se dumnezeieştilor şi negrăitelor Taine - vînd pe cei ce le dau lor acestea, şi unii pe alţii se vînd şi moarte îşi gătesc, mijlocind între dînşii jurăminte. Iar Pavel nu încetează mărturisind întru toată lumea prin două lucruri nestrămutate, întru care este cu neputinţă să mintă Dumnezeu. Zic adică jurămîntul şi credinţa, pe care oarecari nu ştiu cum să se ispitească a le strămuta, iar mai vîrtos le-au şi strămutat, nepăzind scopul cel drept nici către făcătorii de bine, nici întru credinţă, nici spre Însuşi Stăpînul tuturor.” Pentru aceea dar Duhul cel proorocesc, hotărînd asupra lor, zice aşa:

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 56

Întru sfîrşit, să nu strici, al lui David, întru scrierea stîlpului, cînd fugea el de la faţa lui Saul în peşteră.

Scăpînd şi de primejdia cea dintîi, şi de cea de a doua, marele David a scris dumnezeiasca facere de bine ca într-un stîlp, întru pomenire. Încă şi Psalmul de faţă, ca şi cel dinainte, trimite pe cititor la „sfîrşit”, fiindcă amîndouă proorocesc lucrurile ce vor să fie: acela a vestit mai-nainte cele pentru norod, iar acesta mai-nainte propovăduieşte chemarea neamurilor. Şi este adăugat acest grai: „să nu strici”, care ne descoperă gîndul lui David. Fiindcă putea să-l ucidă pe Saul, şi cu junghierea lui să strice războiul şi să ia împărăţia, dar nu a suferit să facă aşa, zicînd către sine: Să nu strici fapta bună a nepomenirii de rău. Şi istoria aminteşte cuvintele lui: „Să nu-mi dea mie Dumnezeu - zice - să-mi tind eu mîna spre Saul, că este unsul Domnului.” Deci după cuviinţă a adăugat acest „să nu strici” lîngă scrierea-deasupra, învăţîndu-ne ce fel de gînduri a avut ca să nu ucidă pe vrăjmaş.
Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă, că spre Tine a nădăjduit sufletul meu! Şi în umbra aripilor Tale voi nădăjdui, pînă ce va trece fărădelegea.
Fiind închis în peşteră şi văzîndu-i pe neprieteni prinşi în mîna lui, Proorocul vesteşte dumnezeiasca milă şi arată nădejdea către Dumnezeu. Iar „umbră a aripilor”, de multe ori am tîlcuit că numeşte dumnezeiasca purtare de grijă. Îndoirea milei, adică a lui „miluieşte-mă”, arată covîrşirea primejdiei. Iar pe acest „pînă ce va trece fărădelegea”, Achila l-a tălmăcit mai luminat: „pînă ce va trece bîntuirea”, iar Simmah: „pînă va trece supărătorul”. Deci: Nu voi înceta - zice - rugîndu-mă, pînă ce nu mă voi izbăvi de cei ce mă bîntuiesc - că Cei 70 i-au numit „nelegiuire” pe bîntuitori, din faptele lor.
2 Striga-voi către Dumnezeul cel prea-înalt, Dumnezeul cel ce a făcut mie bine.
Zice: Avînd ca dascăl cercarea dumnezeiescului ajutor, mă rog după obicei a-l dobîndi pe acesta. Iar „strigare” numeşte sîrguinţa sufletului.
3 Trimis-a din cer şi m-a mîntuit, dat-a spre ocară pe cei ce mă calcă pe mine.
Că, învrednicindu-mă - zice - de a Ta purtare de grijă, ai arătat vrednici de rîs pe neprietenii mei. Încă şi istoria ne învaţă că, după ce Saul s-a sculat şi s-a depărtat, David i-a urmat şi i-a arătat facerea de bine din noaptea aceea, cum - prinzîndu-l în mîna lui - nu a adus asupră-i rana de moarte. Şi acest lucru era ocară prea-mare celui mîntuit, ce gonea pe mîntuitorul său. Deci pentru aceea strigă, mulţumind:
4 Trimis-a Dumnezeu mila Sa şi adevărul Său şi a izbăvit sufletul meu din mijlocul puilor de lei.
Dobîndind - zice - dreapta iubire de oameni, m-am izbăvit de fierimea[COLOR=#800080][1][/COLOR]războinicilor (adică de năravul ca de fiară), căci au năvălit ca nişte lei, vrînd să mă rupă. Şi a înjugat adevărul cu mila, arătînd dreptatea iubirii de oameni.
Adormit-am tulburat.
Teodotion a tălmăcit acest grai aşa: „adormit-am împreună cu cei ce mă cheltuiau”, Achila: „cu cei ce mă mîncau”, iar Simmah: „cu cei ce mă ardeau”, în loc de: Adormit-am cu gîndurile ce mă cheltuiau mai de tot, căci mă muşcau adînc, mai să-mi şi ardă mintea de tot. Deci - zice - după cuviinţă mă tulburam, fiind silit a dormi între unii ca aceştia. Căci pe Saul şi pe cei ce împreună îl cheltuiau i-a numit şi „arzători”, şi „mîncători”, şi „pui de lei”, tîlcuind socoteala lor fierească şi năravul ucigaş. Şi ne învaţă mai luminat acest lucru prin cele de aici înainte:
Fiii oamenilor: dinţii lor - arme şi săgeţi, şi limba lor - sabie ascuţită.
După ce i-a numit pe aceia „pui de lei”, a pomenit şi dinţii, asemănîndu-i pe dînşii cu ascuţişurile şi cu săgeţile, şi limba - cu sabia ascuţită. Şi prin toate însemnează sfaturile lor ucigaşe.
5 Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pămîntul - slava Ta!
Şi vrednic lucru este a Te lăuda pe Tine pentru toate, Cel ce eşti crezut că petreci în cer şi umpli tot pămîntul de mărirea Ta. Şi Fericitul Avacum a zis aceasta: „Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, şi de lauda Ta este plin pămîntul.” Iar pe acest „înalţă-Te” l-a pus în loc de: Arată-Ţi tuturor oamenilor înălţimea Ta!
6 Cursă au gătit picioarelor mele şi au împilat sufletul meu.
Şi nu s-au îndestulat cu aceasta, ci şi:
Săpat-au înaintea feţei mele groapă, şi au căzut într-însa.
Punîndu-mi curse şi aşezîndu-mi pîndiri, s-au vînat ei de noi şi s-au prins întru cursele lor.
7 Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea, cînta-voi şi voi lăuda întru mărirea mea.
Simmah a tălmăcit acest stih aşa: „Întemeiată este inima mea.” Şi zice: Văzînd arătată purtarea Ta de grijă, nu mă mai tem de feluritele măiestrii ale vrăjmaşilor, ci sînt gata şi sprinten a urma graiurilor Tale şi a lăuda facerile Tale de bine.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]cruzimea

[patinina34]

8 Deşteaptă-te, mărirea mea, deşteaptă-te, psaltire şi alăută!
De aici îşi porunceşte lui-şi a aduce dumnezeiasca laudă. Iar „slavă a sa” numeşte darul proorocesc, iar pe sine - „psaltire şi alăută”, ca cel ce s-a făcut unealtă a Duhului.
Scula-mă-voi dimineaţă.
9 Mărturisi-mă-voi Ţie întru noroade, Doamne, cînta-voi Ţie întru neamuri.
Nu numai acum - zice - voi aduce Ţie această cîntare de laudă, ci şi după ce va răsări Lumina cea adevărată, şi va risipi noaptea lungă a neştiinţei şi va arăta zorile zilei aşteptate, prin venirea Lui către noi în trup şi prin baia naşterii şi a zidirii de a doua oară. Voi fi dascălul tuturor neamurilor şi noroadelor şi - folosind gurile lor ca pe nişte strune - voi cînta cîntare de mulţumire. Pentru ce - o Proorocule? Spune-ne pricina şi chipul!
10 Că s-a mărit pînă la ceruri mila Ta şi pînă la nori adevărul Tău.
Că nu numai cerul şi Îngerii ce îşi au locuinţa întru acesta au cunoscut mila Ta, dar şi prin nori ai arătat adevărul Tău. Iar dumnezeiasca Scriptură numeşte „nori” pe cei învredniciţi de dumnezeiescul dar. Dumnezeul tuturor ne învaţă aceasta prin Isaia Proorocul, care - după ce a zis pentru Israil: „Voi părăsi via Mea, şi nu se va mai tăia, nici se va mai săpa” - a adăugat: „Şi norilor voi porunci să nu plouă peste dînsa.” Că, precum norii primesc pricinile ploii de aiurea, aşa şi Proorocii şi Apostolii, învăţîndu-se de dumnezeiescul dar, au adus sufletelor oamenilor dumnezeiasca adăpare.
11 Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pămîntul - slava Ta!
Că, arătîndu-se de sus adevărul prin norii cei duhovniceşti, adică prin Prooroci şi Apostoli, prea-înalt S-a arătat Domnul tuturor, Făcătorul cerului şi al pămîntului, primind de la oameni laudă în tot pămîntul şi marea.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 57

Întru sfîrşit, să nu strici. Al lui David, spre scrierea stîlpului.

De aceeaşi înţelegere se ţine şi Psalmul acesta, povestind răutatea lui Saul şi a celor ce ca dînsul au socoteala cumplită şi minţirea cuvintelor. Căci el, jurîndu-se de multe ori să strice vrajba, a călcat toate jurămintele. Şi iarăşi este adăugat acest „să nu strici”, fiindcă, după ce l-a prins de două ori în mînă, David n-a voit a-l ucide pe Saul.
De grăiţi dreptate după adevăr, cele drepte judecaţi, fiii oamenilor!
Acestea le grăieşte către Saul, care se jurase că nu-l va mai goni, dar s-a ostăşit asupră-i, peste jurăminte. Şi zice: Tu fă-te judecător al acelora lucrate de tine şi scoate hotărîrea bună şi dreaptă. Iar dacă nu poţi să cunoşti a ta boală ori să te faci doctor al acesteia, cum vei găti altora doctoria adevărului? Nu vei putea zice.
2 Pentru că în inimă fărădelegi lucraţi pe pămînt, nedreptate mîinile voastre împletesc.
Ale tale - zice - sînt şi graiurile de pace, şi sfaturile rele şi măiestriile feluritelor bîntuieli; deci vezi dacă se potrivesc lucrurile tale cu cuvintele. Căci în zadar ţi-am încredinţat judecata mea ţie, celui ce nu suferi a judeca cu dreptate.
3 Înstrăinatu-s-au păcătoşii din matcă, rătăcit-au din pîntece, grăit-au minciuni.
Zice: De mult v-aţi depărtat pe sine-vă de la adevăr şi aţi îmbrăţişat minciuna. Iar a zice minciuna şi urîciunea către aproapele este de laudă mai vîrtos în vremea de acum, după cum s-a zis de noi mai sus.
Pe acest „din matcă şi din pîntece” l-a adăugat fiindcă Dumnezeu a cunoscut lucrurile lor mai-nainte de plăsmuirea lor. Aşa a zis şi către Ieremia: „Mai-nainte de a te plăsmui Eu pe tine în pîntece te ştiu, şi mai-nainte de a ieşi tu din matcă te-am sfinţit”; şi, către Faraon: „Întru însuşi acest lucru te-am ridicat Eu pe tine, ca să-mi arăt Eu puterea Mea întru tine.” Dar nu mai-nainte cunoştinţa lui Dumnezeu l-a făcut rău pe Faraon sau sfînt pe Ieremia, ci El mai-nainte a cunoscut lucrul ce va să fie, ca un Dumnezeu.[COLOR=#800080][1][/COLOR]
4 Mînia lor este după asemănarea şarpelui,
Aduce aminte pomenirea de rău şi vrăjmăşia şarpelui.
ca a unei aspide surde, care îşi astupă urechile sale.
5 Care nu va auzi glasul descîntătorilor, al doctorului ce doctoreşte cu înţelepciune.
Şi îşi astupă urechile ca aspida, căreia îi place să facă acest lucru pentru covîrşirea răutăţii, ca să nu se îndulcească de cîntări, nici să se supună doctoriei gătite de cel ce se numeşte „înţelept”, adică descîntătorului fiarelor. (Nu-l numeşte cu adevărat înţelept pe acesta, ci socotit aşa de către unii, precum zice şi de cei înţelepţi a face rău, care nu au cunoscut binele: „Unde este înţeleptul, unde - cărturarul?”) Aşadar, cu toate că Fericitul David a rostit multe cuvinte către Saul, numindu-se pe sine rob al lui iar pe acela domn şi împărat şi arătîndu-i prin înseşi lucrurile că nu-i voieşte junghierea, acela nu s-a înduplecat să strice vrajba. Deci prea-potrivit l-a asemănat pe dînsul cu aspida, care nu este surdă după fire, ci îşi astupă urechile şi leapădă răsunarea cîntării.
Iar pe acest „glasul descîntătorilor, al doctorului care doctoreşte cu înţelepciune”, Simmah l-a tălmăcit aşa: „se cîntă cu cîntece ale înţeleptului”, încît arătat este că doctoria a numit-o cîntare, ca dintru aceasta să facă arătată uciderea lui Saul şi a celor ca dînsul, „ori în ce fel de vrednicie, şi treaptă sau loc ar fi”, cum s-a zis de noi mai sus.
Bine ar fi înţeles cineva dacă ar fi socotit că acestea s-au zis şi asupra ereticilor, asupra arienilor[COLOR=#800080][2][/COLOR], şi evnomienilor[COLOR=#800080][3][/COLOR], şi macedonienilor[COLOR=#800080][4][/COLOR], şi a celor ce bolesc cu dogme asemenea cu aceia. Pentru că şi pe dînşii, cu dreptate i-ar fi numit cineva cîntători şi descîntători, şi maică ce într-o scurtă clipeală de vreme naşte iar pe cei născuţi a doua oară (botezaţi adică), arătat fiind că ei cunosc tainele: căci se obişnuiesc a boteza în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi după ieşirea celor trei afundări. Cei ce v-aţi învrednicit de punerea de fii ştiţi ce zic. Ereticii aceştia predanisesc boală prea-cumplită celor aşa-zis botezaţi de dînşii, iar mai bine să zic cufundaţi, unii zicînd: „slavă Tatălui, prin Fiul, întru Sfîntul Duh”, iar alţii: „slavă Tatăluişi Fiului întru Sfîntul Duh”. Astfel, pe închinata Dumnezeire cea nedespărţită - Care de-a pururea Se află întru Tatăl, şi în Fiul şi în Sfîntul Duh - ei o iau şi o înţelegîntru treime de dumnezei. Iar mai vîrtos predanisesc: „mare, şi mic şi mai mic”, despărţind cu cumpănă a nepotrivirii, prin limbă bîrfitoare, dumnezeirea Preacuratei Treimi cea prea-necumpănită, şi întru o Fiinţă, întru[SIZE=3] [/SIZE]

[SIZE=3][/SIZE][COLOR=#800080][1][/COLOR]Vrea să spună că nu există pre-destinare: omul este deplin liber să-şi schimbe cursul vieţii, dar Dumnezeu cunoaşte dinainte drumul pe care îl va urma fiecare.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Ucenici ai marelui ereziarh şi hulitor Arie, cel care nu recunoştea pe Hristos ca Dumnezeu, spunînd că Mîntuitorul este prima făptură zidită de Dumnezeu Tatăl. Arienii, măcar că ştiau dogmele şi se numeau „Creştini”, îi mai botezau o dată pe cei deja creştinaţi, aşa cum arată Fericitul Teodorit în continuare.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Ucenici ai ereziarhului Evnomie. Evnomienii şi macedonienii nu primeau Dumnezeirea ca Fiinţă Unică, Firea cea împreună a nedespărţitei şi neamestecatei Treimi, lepădîndu-se cu alte cuvinte de Sfînta Treime.

[COLOR=#800080][4][/COLOR]Vezi nota dinainte.

[patinina34]

Împărăţie, întru o Domnie, întru o Dumnezeire, întru o putere şi întru toate cîte se cuvin fericirii Acesteia. Ticăloşii către care mai ales s-a zis proorocia s-au obişnuit a numi cu obrăznicie pe Tatăl: „Dumnezeu şi Împărat”, pe Fiul: „Domn, şi slujitor” al Aceluia şi făptură făcută de Dînsul mai-nainte de celelalte făpturi; iar pe Duhul Sfînt: „rob şi slujitor al Fiului”. Că nu numai către Saul şi către cei ca dînsul a zis Preasfîntul Duh, prin cinstită limba Proorocului:
6 Dumnezeu va zdrobi dinţii lor în gura lor,
Dumnezeu, văzătorul tuturor, va arăta deşarte măiestriile lor împotriva noastră:
măselele leilor le-a sfărîmat Domnul.
În Psalmul dinainte i-a numit pe dînşii „pui de lei”, iar aici: „lei”; de aceea a pomenit „dinţi” şi „măsele”, numind „măsele” dinţii cei mai din lăuntru, cu care mărunţim hrana. Deci aşa ne-am învăţat că Dumnezeul tuturor va risipi feluritele lor vrăjmăşii şi clevetiri.
7 De nimic se vor face, ca apa ce trece.
Vor fi - zice - lesne defăimaţi, asemenea apei ce se risipeşte şi care este cu totul netrebnică.
Întinde-va arcul Său pînă unde vor slăbi.
Că nu încetează îmbulzindu-i pe dînşii cu pedepsele, pînă cînd va risipi puterea lor, aducînd asupra lor topire şi risipire:
8 Ca ceara ce se topeşte vor lipsi,
După ce îi va ajunge înfocatul vifor aducător de moarte şi îi va apuca pe dînşii.
căzut-a foc peste dînşii, şi n-au văzut soarele.
Ca nişte ceară ce se apropie de foc şi se topeşte, aşa se vor risipi şi se vor lipsi de viaţă, că aceasta a zis „şi n-au văzut soarele”, fiindcă cei ce mor nu pot să vadă razele soarelui.
9 Mai înainte de a cunoaşte spinii voştri ramnul, ca pe nişte vii, ca întru mînie îi va înghiţi pe dînşii.
Simmah a tălmăcit stihul mai luminat: „Mai înainte de a ajunge spinii voştri să se facă ramn[COLOR=#800080][1][/COLOR], furtuna îi va ridica încă de vii, ca pe unii cu totul uscaţi.” Dumnezeiasca Scriptură numeşte „spin” tot păcatul, iar „ramnul” este spin, dar se face prea-mare, şi se aseamănă copacului, şi aruncă şi sloboade venin prea-cumplit. Deci proorocia îngrozeşte cu pedeapsă grabnică şi pe Saul, şi pe ajutătorii acestuia, zicînd: Mai-nainte de a creşte răutatea voastră - încît să se asemene ramnului, adică spinului celui prea-mare, care este răutatea cea prea-rea - vă va apuca pe voi rană slobozită de Dumnezeu şi vă va pierde. Că acest lucru a zis „îi va înghiţi”: că, precum hrana ce se macină, şi se mărunţeşte de măselele dinţilor, şi se înghite şi de aici se face nevăzută - aşa şi voi vă veţi da uitării. Care lucru s-a şi întîmplat cu adevărat, că - după puţină vreme - primind rana întru războiul celor de altă seminţie, Saul nu a mai crescut răutatea, ci nevrînd a oprit şi a dezlegat războiul împotriva lui David.
10 Veseli-se-va dreptul cînd va vedea izbîndă, mîinile sale îşi va spăla întru sîngele păcătosului.
Privind pe lucrătorul răutăţii muncindu-se, grijitorul faptei bune se veseleşte, dar nu batjocorindu-l pe acela, ci văzînd dumnezeiasca purtare de grijă care nu suferă a trece cu vederea pe cei nedreptăţiţi. Şi îşi spală mîinile, nu roşindu-le şi pîngărindu-le cu sînge, ci arătîndu-se pe sine nevinovat şi despărţit de răutatea aceluia. Nu şi le spală „întru sînge”, după cum au socotit oarecari, ci „de sînge”, fiindcă n-a avut cu acela nici o împărtăşire.
11 Şi va zice omul: Dacă este roadă dreptului cu adevărat, apoi negreşit este Dumnezeu judecîndu-i pe dînşii pe pămînt.
Acest „apoi negreşit” este pus aici întăritor şi adeveritor. Şi zice că, văzînd pe cel ce trăieşte cu păgînătate pedepsindu-se în viaţa aceasta, fiecare va mărturisi că este Dumnezeu, Care priveşte peste cele ce se fac, şi le ocîrmuieşte pe toate cu înţelepciune, şi drepţilor le va împărţi rodurile potrivite, iar pe cei ce le-au ales pe cele împotrivnice îi va pedepsi şi va aduce asupra lor pedepsele vrednice.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Creangă vînjoasă pe care cresc spinii.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 58


Întru sfîrşit, să nu strici, al lui David, spre scriere stîlpului. Cînd a trimis Saul şi l-a păzit pe el în casa lui, ca să-l omoare.

Fiind robit de zavistie, Saul măiestrea moartea lui David. Şi oarecînd, ospătîndu-se împreună cu dînsul, a voit să-l însuliţeze cu suliţa. Ferindu-se David şi scăpînd de moarte, Saul s-a ispitit iarăşi să-l prindă şi, trimiţînd pe oarecari, le-a poruncit a-i păzi casa, arătînd vădită vrăjmăşie. Dar soţia lui David (Micol, fiica lui Saul) i-a spus aceasta bărbatului său şi l-a făcut de a fugit pe fereastră. Iar ea, luînd haine (după cum ne învaţă istoria), a făcut patul, şi a alcătuit cu hainele un chip de bolnav şi l-a arătat de departe celor rînduiţi să păzească, zicînd că David este supărat de oarecare boală. Acestea s-au întîmplat noaptea, iar la ziuă meşteşugirea s-a făcut prea-arătată lui Saul şi ostaşilor săi. Deci întru acea vreme, scăpînd de pîndire, a scris Fericitul David Psalmul acesta. Dar zice puţine din cele făcute atunci, iar pe cele mai multe le prooroceşte, primind raza dumnezeiescului Duh, mai-nainte văzînd turbarea Iudeilor asupra Mîntuitorului şi Dumnezeului nostru: pentru că, străjuind cu ostaşii mormîntul Stăpînului, şi Iudeii au aflat hainele după ce s-a făcut ziuă, dar nu L-au văzut pe mortul străjuit, Care înviase, dezlegînd şi stricînd stăpînirea morţii. Deci, văzînd ale sale pîndiri şi mai-nainte văzînd că Dumnezeul lui Israil - Ziditorul şi Stăpînul tuturor, Care avea să iasă dintr-însul după trup - va pătimi de la Iudei mai grele vrăjmăşii, Fericitul David mai-nainte vesteşte chemarea neamurilor şi risipirea Iudeilor.
Scoate-mă de la vrăjmaşii mei, Dumnezeule, şi de cei ce se scoală asupra mea izbăveşte-mă!
Dreaptă este cererea Proorocului, că s-a rugat a se izbăvi de cei ce îi dădeau război cu nedreptate. Apoi, povesteşte scopul acestora:
2 Izbăveşte-mă de cei ce lucrează fărădelegea şi de bărbaţii sîngiurilor mă mîntuieşte!
Zice: Ucigaşi sînt, şi vrăjmaşi şi nelegiuiţi, cărora nu le-am adus nici o vătămare sau pagubă.
3 Că, iată, au vînat sufletul meu, pusu-s-au asupra mea cei tari.
Punînd la cale măiestrii de tot felul, se ispitesc a mă ucide, bizuindu-se pe a lor putere. Dar - zice - poate caută a mă pedepsi fiind ei mai-nainte nedreptăţiţi de mine. Deci pentru aceea adaugă:
4 Nici fărădelegea mea, nici păcatul meu, Doamne,
Nici un lucru de mîhnire - zice - nu s-a făcut de la noi către dînşii, ci măiestresc moartea mea neavînd nimic să mă învinovăţească:
fără de nelegiuire am alergat şi m-am îndreptat,
Acestea se potrivesc mai adevărat nu lui David, ci Celui din David, Care este şi Domn lui David. Singur Acela n-a făcut păcat, nici nu s-a aflat vicleşug în gura Lui: căci nimeni nu este fără de păcat, fără numai unul Dumnezeu, şi Acesta este Însuşi Cel ce, pentru multa iubire de oameni, S-a întrupat din David. Dar şi Fericitul David zice acestea, ca întru închipuire, nemărturisind că e fără păcat, ci învăţîndu-ne că pătimea pîndiri de tot felul fără a-l nedreptăţi cu nimic pe Saul, ci făcîndu-i bine de multe ori. Aşa a tălmăcit şi Simmah: „Nefiind păcat, aleargă ca să-l bată.”
5 scoală-Te întru întîmpinarea mea şi vezi!
Zice: Pe Tine, Care pe toate le şti arătat, Te rog să Te faci judecător al acestui lucru.
Şi Tu, Doamne Dumnezeul Puterilor, Dumnezeul lui Israil, ia aminte a cerceta toate neamurile!
Privind nepăcătuirea întru singur Cel născut după trup dintru dînsul şi mai-nainte văzînd cu duhul nebunia Iudeilor asupra Lui, Îl roagă pe Domnul Puterilor şi Dumnezeul lui Israil să lase negrijiţi pe Iudei, şi toată purtarea de grijă să o mute spre neamuri şi să le strălucească cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Şi, după ce le-a vestit pe acestea neamurilor, mai-nainte vesteşte şi pedepsele Iudeilor:
Să nu Te milostiveşti spre toţi cei ce lucrează fărădelegea!
Îngreţoşîndu-se de covîrşirea păgînătăţii - de vreme ce vedea Crucea cu ochi prooroceşti şi i se părea că aude pe Domnul slavei zicînd: „Părinte, lasă-le lor păcatul, că nu ştiu ce fac!” - se roagă ca ei să nu dobîndească nici o iertare. Apoi, mai-nainte le vesteşte lipsa hranei celei duhovniceşti, care va să fie:
6 Întoarce-se-vor către seară, şi vor flămînzi ca un cîine şi vor înconjura cetatea.
Zice: Precum cîinii obişnuiesc noaptea a înconjura uliţele cetăţilor, fiind siliţi de lipsa pîntecelui, aşa se vor face aceştia goi de toată purtarea de grijă duhovnicească, şi nu vor dobîndi nici darul proorocesc şi se vor face pustii de tot de purtarea de grijă arhierească. Şi ca nişte cîini vor fi înconjurînd, neînvrednicindu-se a se împărtăşi nici măcar din fărîmiturile ce cad de la masa domnilor lor, după glasul evanghelicesc. Apoi, ne învaţă mai luminat pricina pedepsei:
7 Iată, aceia vor grăi cu gura lor, şi sabie - în buzele lor, că: Cine a auzit?
Cu limba - zice - lucrează uciderea, grăind cuvintele ca suliţă şi sabie ascuţită. Şi lucrurile mărturisesc cuvintelor acestora, căci cu limba L-au răstignit pe Stăpînul, strigînd: „Ridică-L, ridică-L, răstigneşte-L pe El! Sîngele Lui - asupra noastră şi asupra feciorilor noştri!” Şi, prin oastea lui Pilat, au pus lucrul deasupra cuvintelor, adică lucrul a urmat cuvintelor, şi L-au răstignit pe Mîntuitorul pe Cruce. Acest lucru l-a zis şi cuvîntul proorocesc: „Aceştia vor grăi cu gura lor, şi sabie - în buzele lor, că: Cine a auzit?” Adică folosesc cuvinte în loc de sabie şi lucrează ca şi cum n-ar fi nimeni să vadă, căci aşa se înţelege acest „cine a auzit?”. Deci le îndrăznesc pe acestea ca şi cum nimeni n-ar privi, nici n-ar auzi cele ce se fac, şi ca şi cum nimeni nu i-ar pedepsi. Că această înţelegere a tălmăcit şi Simmah şi, în loc de „cine a auzit?”, a pus: „ca şi cum nimeni n-ar auzi”. Pentru care, mai-nainte văzînd înţelegerea aceasta a lor, David adaugă, zicînd: