Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 77

Al priceperii lui Asaf.

După ce a dat Legea Veche fiilor lui Israil, Dumnezeul tuturor le-a poruncit să o deprindă, să-i înveţe şi pe fiii lor totdeauna şi să arate fiilor şi strănepoţilor pricinile praznicelor. Că, dacă ar fi învăţat dumnezeieştile faceri de bine, ar fi fost mulţumitori şi recunoscători către Cel ce le dăruise, fiindcă zice: „Vei învăţa acestea pe fiii tăi şi pe fiii fiilor tăi, şi vor păzi poruncile Domnului Dumnezeu, ca să le fie lor bine.” Şi proorocescul dar a făcut acest lucru, prin Psalmul pus înainte aducînd aminte norodului şi strănepoţilor lor de bunătăţile făcute de Dumnezeu, de cele dăruite şi de nemulţumitoarea socoteală a celor ce le-au primit.
Ia aminte, norodul meu, la legea mea,
Vă poruncesc să auziţi cu de-adinsul cele zise, căci aduc vouă ca pe o lege sfătuirea ce zace înainte.
plecaţi urechea voastră la graiurile gurii mele!
Auziţi cu sîrguinţă cele zise de mine!
2 Deschide-voi în pilde gura mea, grăi-voi cele ce au fost dintru început.
Că – de vreme ce prihănea pe părinţii lor, spre folosul copiilor – „pildă" a numit o povestire umbrită care, acoperit, aduce folosul. A mai zis că grăieşte vechi întîmplări şi, arătînd în ce chip le-a învăţat, a adăugat:
3 Cîte am auzit, şi am cunoscut
Apoi, i-a arătat şi pe dascălii acestora:
şi părinţii noştri ne-au povestit nouă
4 nu s-au ascuns de la ochii lor din neam în neam, vestind laudele Domnului, şi puterile Lui şi minunile Lui pe care le-a făcut.
Zice: De demult, dintru început, înşişi văzătorii minunilor i-au învăţat acestea pe copii, şi copiii au predat dăscălia fiilor lor. Şi – zice – făceau acest lucru plecîndu-se dumnezeieştii Legi - că a adăugat:
5 Şi a ridicat mărturie întru Iacov, şi lege a pus întru Israil
„Mărturie" numeşte cortul înfipt în pustie, fiindcă avea lespezile mărturiei[COLOR=#800080][1][/COLOR]. Căci, după cum mai-nainte am zis, Legea o mai numeşte şi „porunci", şi „mărturii", şi „judecăţi", şi „dreptăţi". În Psalmul 18 ne-a zis aceasta mai descoperit.
cîte a poruncit părinţilor noştri, ca să le facă cunoscute pe ele fiilor lor,
Zice: Prin punerea de lege de atunci a poruncit ca părinţii să dea strănepoţilor lor povestirea minunilor ca pe o moştenire.
6 ca să le cunoască neamul următor, fiii ce se vor naşte, şi se vor scula şi le vor vesti fiilor lor.
Iar aceştia, învăţîndu-se de la părinţii lor, aduceau aceeaşi învăţătură celor dintru dînşii, şi pomenirea ei se păzea neuitată. Şi care este rodul învăţăturii?
7 Ca să-şi pună întru Dumnezeu nădejdea lor, şi să nu uite lucrurile Lui şi poruncile Lui să le caute.
Că, învăţîndu-se puterea lui Dumnezeu şi cît de lesne Îi este Lui a le face pe toate cele bune, vor cîştiga nădejde întemeiată spre El şi vor urma legilor puse de El.
8 Ca să nu se facă precum părinţii lor, neam îndărătnic şi amărîtor,
Că - învăţîndu-se socoteala cea nemulţumitoare a părinţilor lor şi cum, prin călcarea Legii, L-au pornit de multe ori pe Dumnezeu spre urgie - se vor feri de urmarea acelora.
neam care nu şi-a îndreptat inima lui şi nu şi-a încredinţat cu Dumnezeu duhul lui.
Aceia n-au cîştigat credinţa întărită întru Dumnezeu şi n-au voit să călătorească pe calea cea dreaptă, ci au avut socoteală împotrivnică dumnezeieştilor aşezăminte.
9 Fiii lui Efraim, încordînd şi săgetînd cu arcele, s-au întors în ziua războiului.
Prihăneşte cu covîrşire seminţia lui Efraim, fiindcă aceea preţuia mult slujba idolilor. Şi Istoria Judecătorilor, şi Cartea a treia a Împăraţilor ne învaţă acest lucru, că ei au aşezat junicile[COLOR=#800080][2][/COLOR]şi pe cele nouă seminţii le-au depărtat de la slujba Legii. Văzînd acest lucru mai dinainte, darul Duhului prihăneşte păcatul ce încă nu se făcuse, aducînd lor sfătuirea potrivită. Şi - ştiind că nu vor primi sfătuirea, dar învăţîndu-ne tăria lor şi ştiinţa arcului, şi aducînd folosul cuvenit - le mustră temerea, că „s-au întors în ziua războiului”, adică: Fălindu-se cu iscusinţa armelor, atunci cînd s-a arătat războiul, ei s-au întors în fugă.
10 N-au păzit aşezămîntul lui Dumnezeu şi în legea Lui n-au voit să umble.
Bine a arătat alegerea socotelii de sine: Că n-au voit – zice – să vieţuiască după Lege, nici să îmbrăţişeze petrecerea legiuită.
11 Şi au uitat facerile de bine ale Lui şi minunile Lui pe care le-a arătat lor,
Şi, arătînd cînd le-a făcut pe acestea, a adăugat:
12 minunile pe care le-a făcut înaintea părinţilor lor
Apoi, ne învaţă vremea şi locul:
în pămîntul Egiptului, în cîmpul Taneos.
Toţi au scos din pomenire aceste faceri de minuni ale lui Dumnezeu săvîrşite în Egipt, ale cărora văzători s-au făcut părinţii lor.
13 Desfăcut-a marea şi i-a trecut pe dînşii, pus-a înaintea lor apele ca un foale.
Face în scurt povestirea minunilor, şi a rînduit-o înainte pe cea mai mare decît celelalte: că mai presus de fire este minunea mării şi călătoria dăruită prin aceasta, Dumnezeul tuturor oprind despre amîndouă părţile apa, ce are fire a curge înainte, şi închizînd-o cu cuvîntul ca într-un foale.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]tablele Legii

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Idolii, la care Iudeii se întorceau deseori.

[patinina34]

Şi, de vreme ce foalele pot ţine cu de-adinsul firea cea umedă, după cuviinţă a pus icoana aceasta pentru marea ce s-a despărţit, arătînd puterea cuvîntului dumnezeiesc.
14 Şi i-a povăţuit pe dînşii, ziua în nor, şi noaptea întru lumină de foc.
Pentru că acelaşi nor îi ferea ziua de strălucirea (şi arderea) razei, iar noaptea le da trebuinţa focului.
15 Desfăcut-a piatra în pustie, şi i-a adăpat pe dînşii ca întru un adînc mult.
Că nu mică umezeală le-a scos, ci izvor care le-a ajuns acelor multe zeci de mii. Prin cele adăugate, ne-a învăţat acest lucru mai descoperit:
16 Şi le-a scos apă din piatră, şi a pogorît ca nişte rîuri ape.
Apa izvorîtă s-a despărţit întru multe rîuri, uşor şi îndestulat dînd celor însetaţi darul.
17 Şi au adăugat încă a greşi Lui, amărît-au pe Cel Preaînalt în loc sec.
18 Şi au ispitit pe Dumnezeu întru inimile lor ca să ceară bucate suflelelor lor.
Dar, după ce l-au dobîndit de la Dînsul, nici acest lucru n-a scos răutatea din mintea lor, ci au rămas cuprinşi de boala nemulţumirii: căci, după atîtea faceri de bine, au voit să ia cercare a dumnezeieştii puteri şi, avînd trebuinţă de hrană, n-au cerut pentru a-şi lua trebuinţa, ci pentru a-L prihăni pe Dumnezeu ca pe un neputincios:
19 Şi au grăit asupra lui Dumnezeu şi au zis: Au va putea Dumnezeu să gătească masă în pustie?
20 Fiindcă a lovit piatra, şi au curs ape şi pîraiele s-au puhoit. Au doară şi pîine poate să dea sau să gătească masă norodului Său?
Scoaterea apelor din piatră – zice - a fost uşoară şi lesnicioasă, pentru că apa, ascunsă în sînurile pămîntului, a izbucnit. Dar cum va putea să ne dea nouă degrab hrana de pîine, care se seamănă şi odrăsleşte cu curgere de vreme, gonind foametea ce stă asupră-ne?
21 Pentru aceasta, a auzit Domnul, şi a îngăduit; şi foc s-a aprins întru Iacov şi urgie s-a suit peste Israil.
Zice: Pentru care, mîniindu-Se, Domnul tuturor a îngăduit a le da pămîntul făgăduit părinţilor lor, dar le-a dat şi multe feluri de pedepse; şi nu a adus asupra lor pieirea cea grabnică, aşteptînd să crească copiii acelora. De pedeapsa prin foc fac pomenire şi Scripturile Fericitului Moisi. Şi – zice - au pătimit rana aceasta:
22 Că n-au crezut întru Dumnezeu, nici n-au nădăjduit spre mîntuirea Lui.
Dar şi celor ce erau într-acest fel le-a dat hrana cea nefăcută de pămînt, că acest lucru ne învaţă cele adăugate:
23 Şi a poruncit norilor de deasupra, şi uşile cerului s-au deschis
24 şi le-a plouat lor mană să mănînce.
Că norii nu şi-au dat obişnuitele naşteri, ci - în locul ploii, ce are fire să adape seminţele semănate - au născut hrana aceea minunată. Iar „uşi deschise ale cerului" a numit dăruirea de sus, că – de vreme ce punem uşi la cămări, pe care le deschidem cînd voim a scoate ceva - pentru aceea arată proorocescul cuvînt că Dumnezeul tuturor dăruieşte mana ca dintru nişte cămări.
Şi pîine cerească le-a dat lor,
25 pîine îngerească a mîncat omul,
O numeşte „pîine îngerească" fiindcă s-a dat prin Îngeri, căci, după cum ne-am învăţat de Dumnezeiasca Scriptură, Îngerii slujesc dumnezeieştii bune-voiri. Şi zice aşa dumnezeiescul Apostol: „Au nu sînt toţi duhuri slujitoare, care se trimit spre slujbă pentru cei ce vor să moştenească mîntuirea?" Şi iarăşi: „Că, dacă cuvîntul grăit prin Înger a fost adevărat, atunci şi cele de aici înainte." Iar „pîine cerească" o numeşte ca pe ceea ce s-a pogorît de sus, că şi pe păsările zburătoare prin aer Dumnezeiasca Scriptură le numeşte „păsări ale cerului”.
bucate le-a trimis lor întru săturare.
Zice: Întru saţiu a dat lor hrana aceasta. Apoi, povesteşte şi dăruirea cărnurilor:
26 Ridicat-a austru din cer şi a adus întru puterea Sa pe Libianul.
27 Şi a plouat peste dînşii ca pulberea cărnuri, şi ca nisipul mării păsări zburătoare.
Gonind prin vînturi neamul păsărilor acelora despre toate părţile, le-a poruncit să zboare lîngă corturi, dăruindu-le lor vînat.
28 Şi au căzut în mijlocul taberei lor, împrejurul corturilor lor.
29 Şi au mîncat, şi s-au săturat foarte. Şi pofta lor le-a adus lor.
30 Nu s-au lipsit de pofta lor.
S-au îndulcit – zice – de acelea pe care le-au poftit şi au umplut lăcomia pîntecelui. Dar, pentru nesaţiu, au plătit osîndele:
31 Că, încă mîncarea fiind în gura lor, urgia lui Dumnezeu s-a suit peste dînşii, şi a ucis pe cei mai mulţi ai lor, şi pe cei aleşi ai lui Israil i-a împiedicat.
Că - de vreme ce nici după ce luaseră multă cercare a dumnezeieştii puteri nu au crezut că Dumnezeu poate să le dăruiască hrană - pentru aceea a adus asupră-le certarea, învăţîndu-i că este vrednic să le facă pe amîndouă, adică şi să le dăruiască pe cele bune, şi să aducă asupră-le pedepsele. Dar, cu toate acestea, ei au rămas nepăcătuind cu nimic mai puţin, că aceasta a adăugat:

[patinina34]

32 Întru toate acestea au păcătuit încă, şi n-au crezut întru minunile Lui.
33 Şi au lipsit întru deşertăciune zilele lor şi anii lor cu grăbnicie.
Zice: Au ieşit din viaţă păcătuind, şi greşind şi nici o purtare de grijă făcînd de cele ce puteau să-i folosească, dar înfigîndu-se la meşteşugurile şi sîrguinţele cele deşarte şi necîştigătoare şi lucrîndu-le pe acestea cu toată sîrguinţa.
34 Cînd îi ucidea pe dînşii, atunci Îl căutau pe El, şi se întoarceau şi mînecau la Dumnezeu.
35 Şi şi-au adus aminte că Dumnezeu este ajutorul lor, şi Dumnezeul cel prea-înalt izbăvitorul lor este.
Şi nu în zadar a adus asupra lor rănile Stăpînul iubitor de oameni, că nu mic folos căpătau de aici: căci, dobîndind bunătăţile, nu simţeau, dar, muncindu-se, se apropiau cerînd dumnezeiasca iubire de oameni.
36 Şi L-au iubit pe Dînsul cu gura lor, şi cu limba lor au minţit Lui.
37 Iar inima lor nu era dreaptă cu Dînsul, nici nu s-a încredinţat întru aşezămîntul de lege al Lui.
Şi se făgăduiau că Îl iubesc pe Dînsul rostind cuvinte mincinoase, că gîndul lor grăia împotriva cuvintelor lor, se sfătuia împotriva dumnezeieştilor legi şi nu suferea a crede dumnezeieştilor cuvinte.
38 Iar El este îndurat, şi va curăţi păcatele lor şi nu va strica.
Dar El, întru a Sa bunătate, nu suferea să-i dea pe dînşii desăvîrşitei stricăciuni.
Şi va înmulţi a întoarce mînia Sa, şi nu va aprinde toată urgia Sa.
Iar Simmah zice aşa: „Foarte mult Şi-a întors urgia Sa şi nu Şi-a aprins toată mînia Sa.” Nu a adus – zice – asupra lor pedeapsa vrednică de greşelile lor.
39 Şi Şi-a adus aminte că trup sînt, duh ce trece şi nu se întoarce.
Că ştia neputinţa firii lor şi că vor primi sfîrşitul vieţii nu după multă vreme.
40 De cîte ori L-au amărît pe El în pustie; întărîtatu-L-au pe El în pămînt fără de apă.
41 Şi s-au întors, şi au ispitit pe Dumnezeu şi pe Cel Sfînt al lui Israil L-au întărîtat.
Prin toate acestea, ne învaţă dumnezeiasca îndelungă-răbdare, dar din istorie este cu putinţă a le învăţa mai cu de-amănuntul: că uneori l-au făcut dumnezeu pe viţel[COLOR=#800080][1][/COLOR]; alteori, au jertfit lui Belfegor[COLOR=#800080][2][/COLOR]; alteori, au cugetat tiranie asupra marelui Moisi[COLOR=#800080][3][/COLOR]; îndulcindu-se de hrana manei, s-au făcut nemulţumitori; poruncindu-li-se a-şi lua pămîntul făgăduit, puneau înainte frica. Şi altele nenumărate au lucrat lîngă acestea, pe care, nevrînd a lungi cuvîntul, le vom lăsa.[COLOR=#800080][4][/COLOR]
42 Nu şi-au adus aminte de mîna Lui în ziua întru care i-a izbăvit pe dînşii din mîna celui ce îi necăjea.
N-au voit să ia în cuget facerile de bine mai dinainte, nici să gîndească tăria lui Dumnezeu, prin care s-au izbăvit din robia Egiptenilor. Apoi, povesteşte minunile făcute acolo:
43 Cum a pus în Egipt semnele Sale şi minunile Sale în cîmpul Taneos;
În Taneos erau palatele lui Faraon, şi acolo a adus marele Moisi pedepsele asupra Egiptenilor.
44şi a întors în sînge rîurile lor şi sternele lor, ca să nu bea.
Că, mai întîi, nu numai apele rîurilor, ci şi pe cele adunate din ploi le-a prefăcut în firea sîngelui, tescuind cu setea pe grăitorii împotrivă.
45 Trimis-a asupra lor muşte cîineşti, şi i-au mîncat pe dînşii; şi broaşte, şi i-au stricat pe dînşii.
46 Şi a dat păliciunii rodurile lor, şi ostenelile lor lăcustelor.
Şi, folosind ca slujitori ai urgiei Sale muştele cîineşti şi broaştele, a adus asupra lor dureri amare, iar cu păliciunea şi cu lăcustele a stricat roadele pămîntului.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Viţelui de aur, vezi Ieşirea 32:1.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Sau Baal-Peor, unul din chipurile satanei la care se închinau Moaviţii. Curvind cu fetele acelora, Iudeii au căzut, firesc, şi în idolatrie faţă de acel drac. Pentru aceasta, Domnul a hotărît să nimicească desăvîrşit norodul cel curvar şi îndărătnic. Dar (după pieirea a 24 de mii de Iudei) pedeapsa a încetat pentru fapta bună săvîrşită de Finees, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron (vezi Numerii 25:1). Despre Belfegor şi Finees vezi şi la tîlcuirea Psalmului 105, stihurile 28-31.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Cum se va vedea în nota tîlcuirii stihului 6, Psalm 98.

[COLOR=#800080][4][/COLOR]Pentru toate aceste lepădări de Dumnezeu şi de Proorocul Său, vezi cărţile lui Moisi.

[patinina34]

47 Ucis-a cu grindină viile lor, şi sicaminii lor cu brumă.
Cu păliciunea şi cu lăcustele a cheltuit rodul lor, iar cu grindina şi bruma a omorît înseşi rădăcinile pomilor. Iar pe „sicamini”, ceilalţi tălmăcitori i-au tălmăcit: „sicomori”.
48 Şi a dat grindinei dobitoacele lor, şi averea lor focului.
Iar Simmah zice: „... dînd la foamete dobitoacele lor, şi averile lor păsărilor” - că, de năprasnă primindu-şi sfîrşitul, s-au făcut hrană păsărilor mîncătoare de trupuri.
49 Trimis-a întru dînşii urgia mîniei Sale; mînie, şi urgie şi necaz trimis-a prin Îngerii cei răi.
„Mînie”, şi „urgie” şi „necaz” a numit muncile cele amare; iar „Îngeri răi” - pe slujitorii mîniei, numind „răutate” nu răutatea firii, nici a voirii, ci pedeapsa muncii. Aşa, numeşte „zi rea” ziua pedepsei. Încă şi Simmah a arătat aceasta, că, în loc de „Îngeri răi”, a zis: „Îngeri ce fac rău”.
50 Cale a făcut mîniei Sale,
În loc de: Iubirea de oameni nu a oprit pedeapsa, ci a dat loc dreptei certări. A arătat aceasta şi prin cele adăugate:
n-a cruţat din moarte sufletele lor şi dobitoacele lor în moarte le-a închis.
51 Şi a bătut pe tot întîiul născut în pămîntul Egiptului, pîrga a toată osteneala lor, în lăcaşurile lui Ham.
După ce a văzut socoteala lor cea vîrtoasă, a adus pedepsele asupra lor fără cruţare: mai întîi - pierzare dobitoacelor, apoi - moarte neaşteptată asupra celor întîi-născuţi. Iar „lăcaşuri ale lui Ham” a numit Egiptul, fiindcă Misrem a fost fiu al lui Ham, şi „Misrem” este Egiptul.
52 Şi a ridicat ca pe nişte oi norodul Său şi i-a dus pe ei ca pe o turmă în pustie.
După ce i-a pedepsit aşa pe aceia, a dus norodul Său în pustie, asemănîndu-Se păstorului care povăţuieşte înaintea turmei.
53 Şi i-a povăţuit pe dînşii spre nădejde, şi nu s-au înfricoşat.
Dîndu-le multe chezăşuiri ale puterii Sale, le-a poruncit a se bizui Lui şi a nu se teme, că acest lucru s-a făcut de la Dumnezeul tuturor. Iar aceia n-au voit a nădăjdui la puterea lui Dumnezeu.
Şi pe vrăjmaşii lor i-a acoperit marea.
Pentru că aceeaşi mare unora le-a dat cale, iar pe ceilalţi i-a îngropat cu valurile.
54 Şi i-a băgat pe dînşii în muntele sfinţeniei Sale, muntele acesta pe care l-a cîştigat dreapta Lui.
Deci: Slobozindu-i de acolo, le-a dat pămîntul făgăduit - că prin „muntele Sionului” a arătat întreg pămîntul făgăduinţei.
Şi a scos de la faţa lor neamuri, şi le-a dat lor pămîntul cu sorţi, cu funie de împărţire.
Slobozind pămîntul acela de locuitorii cei vechi, le-a dat acestora stăpînirea lui, după făgăduinţe. Asta arată graiul „cu funie de împărţire”, pentru că cei ce îl au obişnuiesc a măsura pămîntul. Iar scriptura lui Iisus Navi ne învaţă mai cu de-amănuntul pentru sorţi şi împărţiri.
55 Şi a sălăşluit întru lăcaşurile lor seminţiile lui Israil.
Că – zice - a împărţit pămîntul după seminţii. Apoi, după ce ne-a învăţat necredinţa pe care au avut-o în pustie, ne povesteşte şi nelegiuirile făptuite în pămîntul făgăduinţei:
56 Şi au ispitit, şi au amărît pe Dumnezeul cel prea-înalt şi mărturiile Lui nu le-au păzit.
După atîtea faceri de bine, au rămas făcînd nelegiuire şi călcînd dumnezeieştile porunci.
57 Şi s-au întors şi s-au lepădat ca şi părinţii lor,
Au urmat răutatea părinţilor lor şi, văzînd pedeapsa acelora, nimic n-au învăţat de aici.
întorsu-s-au întru arc strîmb.
Arcul făcut cu meşteşug trimite la ţintă săgeţile slobozite, dar dacă ar suferi oarecare strîmbare, nu mai poate îndrepta săgeţile. Deci zice: Stricînd îndreptarea minţii, nici aceia nu foloseau spre trebuinţă facerile de bine dumnezeieşti şi arătau pricinile folosului pricini de vătămare.
58 Şi L-au mîniat pe El în dealurile lor, şi întru cele cioplite ale lor L-au întărîtat.
Primind de la Dumnezeul tuturor bunătăţile, slujeau idolilor neînsufleţiţi.
59 Auzit-a Dumnezeu, şi a trecut cu vederea.
Zice: Cînd se rugau, nu îi învrednicea de a Sa purtare de grijă. Iar Istoria Judecătorilorne învaţă acestea mai descoperit: că uneori i-a dat pe dînşii Amanitenilor, alteori Moavitenilor, iar alteori Madianiţilor şi celor de alte seminţii, osîndindu-i pentru păgînătate.
Şi a defăimat foarte pe Israil.
Că pe norodul acela mult-vestit - care s-a izbăvit cu prea-slăvire din robia Egiptului, pe care marea l-a văzut şi a fugit, înaintea căruia Iordanul s-a întors înapoi - îl biruiau cu lesnire vrăjmaşii cei megieşi.
60 Şi a lepădat Cortul Silomului (Şilo), lăcaşul întru care a locuit printre oameni.
Acestea ne învaţă începutul Istoriei Împărăţiilor, făcînd pomenire de Eli arhiereul şi de nelegiuirile copiilor lui.[COLOR=#800080][1][/COLOR]
61 Şi a dat în robie tăria lor, şi frumuseţea lor în mîinile vrăjmaşilor.
„Tărie a lor” şi „frumuseţe” numeşte Chivotul. Şi scoţîndu-l pe acesta spre ajutorul celor de o seminţie cu dînşii, Ofni şi Finees au plătit osîndele nelegiuirii lor, iar Chivotul a fost luat de cei de altă seminţie, care l-au afierosit ca pe o pîrgă lui Dagon, un idol cinstit de ei în locul lui Dumnezeu.
62 Şi a dat sabiei norodul Său, şi moştenirea Sa a trecut-o cu vederea.
Că, pentru covîrşirea nelegiuirii, i-a dat în mîinile neprietenilor. Şi i-a numit pe dînşii „moştenire”, căci prea-multă purtare de grijă au cîştigat de la Dînsul de-a pururea. Aşa i-a numit încă şi marele Moisi, că zice: „S-au făcut parte a Domnului, Iacov - norodul Lui, Israil - funia moştenirii Lui.” Apoi, numără felurile pedepsei:
63 Pe tinerii lor i-a mîncat focul, şi fecioarele lor nu s-au jelit.
64 Preoţii lor în sabie au căzut, şi văduvele lor nu vor plînge.
Că pe aceia i-a dat focului, şi nu s-a făcut obişnuitul plîns pentru dînşii, fiecare îndeletnicindu-se întru relele sale. Iar Ofni şi Finees, preoţii care purtau cu ei Chivotul, au primit junghiere, cei ce trăiesc întru fărădelege învăţîndu-se prin înseşi lucrurile să nu se bizuie pe dumnezeiasca purtare de grijă.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]„Însă fiii lui Eli erau oameni netrebnici. Ei nu ştiau de Domnul, nici de datoria preoţească faţă de popor. Cînd aducea cineva jertfă, feciorul preotului venea în timpul cînd se fierbea carnea cu o furculiţă în mînă, o vîra în căldare, sau în blid, sau în tavă, sau în oală, şi ce prindea furculiţa, aceea lua feciorul preotului. Aşa făceau ei cu toţi Israiliţii care veneau acolo în Şilo. Şi păcatul acestor tineri era foarte mare înaintea Domnului, căci ei depărtau lumea de a mai aduce jertfă Domnului” (Cartea întîi a Împăraţilor, capitolul 2). Drept urmare, Eli şi fiii lui, Ofni şi Finees, au fost ucişi de Dumnezeu, în timpul războiului cu Filistenii, cînd aceştia au răpit şi Chivotul (vezi Cartea întîi a Împăraţilor, capitolul 2 şi 3). Despre aceste întîmplări face pomenire Fericitul Todorit urmîndu-şi tîlcuirea.

[patinina34]

65 Şi S-a deşteptat ca cel ce doarme Domnul,
Dar, supunîndu-i pe dînşii sub pedepsele acestea, i-a învăţat şi pe neprietenii lor pricinile celor făcute:
ca un puternic ameţit de vin.
66 Şi a lovit pe vrăjmaşii lor la cele dinapoi, ocară veşnică le-a dat lor.
Că, scuturînd de la Sine îndelunga-răbdare ca pe un somn, a adus rana aceea asupra celor de altă seminţie, pentru care s-au făcut de ocară la toţi. Şi zice patima şezutului, pentru care ne învaţă Istoria. Pe aceasta încă şi proorocia a arătat-o, că a zis: „Şi a lovit pe vrăjmaşii lor la cele dinapoi”, mai cu cinste numind partea aceea ce a primit patima.
Iar „somn” a numit îndelunga-răbdare; şi „ameţeală din vin” – mînierea, căci ca ceva adus din afară este asupra lui Dumnezeu dreapta pedeapsă a celor păcătoşi[COLOR=#800080][1][/COLOR].
67 Şi a lepădat lăcaşul lui Iosif, şi seminţia lui Efraim n-a ales.
Iarăşi, lăsînd celelalte seminţii, o pomeneşte doar pe a lui Efraim, mai-nainte văzînd tirania ce avea să fie: că, trăgîndu-se dintru Efraim, Ieroboam[COLOR=#800080][2][/COLOR] a rupt cele zece seminţii de la împărăţia lui David. Iar Iosif şi Efraim zice aceeaşi seminţie, că Efraim a fost fiu al lui Iosif. Şi zice că „s-a lepădat” aceasta, pentru că n-a rămas Cortul în Şilo şi darul dumnezeiescului Chivot s-a mutat în Ierusalim, întru care şi Solomon a zidit după aceea dumnezeiasca Biserică.
68 Şi a ales seminţia Iudei, muntele Sion, pe care l-a iubit.
A ales seminţia Iudei pentru toiagul lui Iesei[COLOR=#800080][3][/COLOR], ce se aştepta să înflorească. Şi Patriarhul Iacov mai-nainte a vestit odrasla aceasta, blagoslovind pe Iuda. Face pomenire de dînsa încă şi dumnezeiescul Pavel, zicînd aşa: „Şi arătat este că din Iuda a răsărit Domnul nostru Iisus Hristos.” Deci pentru aceasta a ales seminţia Iudei mai mult decît pe celelalte. Şi, de vreme ce taina aceasta nu era ştiută de cei mulţi, a adăugat foarte luminat: „Muntele Sionului, pe care l-a iubit”, ca să stingă zavistia celorlalte seminţii, zicînd: Nici o pricină de pizmă să nu primiţi în lăuntru, că pentru muntele Sionului am ales seminţia Iudei. Şi, dealtfel, voieşte să arate muntele cinstit pentru Biserica ce avea să se zidească întru dînsul.
69 Şi a zidit ca a inorogilor sfinţenia Sa,
Se zice că inorogul este într-armat cu un singur corn, iar Legea ne-a învăţat a ne închina unului Dumnezeu, deci după cuviinţă a asemănat inorogului singura Biserică afierosită lui Dumnezeu.
pe pămînt a întemeiat-o în veac.
Iar Simmah zice aşa: „ca pămîntul, pe care l-ai întemeiat în veac”; încă şi ceilalţi tălmăcitori au tălmăcit aceeaşi înţelegere. Deci zice: Precum a zidit un singur pămînt, aşa a poruncit Iudeilor să zidească o singură Biserică.
70 Şi a ales pe David robul Său şi l-a luat pe dînsul de la turmele oilor.
Prin acestea a arătat deodată şi fapta bună a lui David, numindu-l „rob al lui Dumnezeu”, şi marea dăruire a lui Dumnezeu, căci l-a făcut împărat pe cioban.
71 Din urma celor fătătoare l-a luat pe el,
Iar Simmah zice: „Pe cel ce umbla după cele fătate l-a adus.” Şi aceasta este o arătare a marii dăruiri, că nici păstor nu era, ci slujitor al păstorului, care urma oilor fătate.
ca să pască pe Iacov, robul Lui, şi pe Israil, moştenirea Lui. Şi i-a păscut pe dînşii întru nerăutatea inimii sale, şi întru priceperile mîinilor sale i-a povăţuit.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Fiindcă Dumnezeu este nepătimitor şi nesfîrşit de bun, El nu Se mînie în înţelesul omenesc al cuvîntului. De aceea, atunci cînd săvîrşeşte înfricoşata Sa judecată, El pare că Îşi „iese din Sine”.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Ieroboam, dregător al lui Solomon, a răsculat cele zece seminţii de la miazănoapte: Ruben, Simeon, Levi, Isahar, Zabulon, Dan, Iosif, Neftali, Gad şi Aşer, înfiinţînd împărăţia Israilului osebită de cea a Iudeei, care a rămas alcătuită doar din Iuda şi Veniamin. Vina a fost a lui Roboam, fiul lui Solomon, care s-a trufit în faţa norodului, făgăduindu-i că îl va împila fără cruţare. Urmarea a fost ruperea împărăţiei cea una aşezată de bine-credinciosul împărat David, cum citim în Cartea a treia a Împăraţilor şi în Cartea întîi a Cronicilor, capitolul 10: „Cînd tot Israilul a văzut că regele (Roboam) nu-l ascultă, atunci poporul a răspuns regelui, zicînd: Ce parte mai avem noi cu David? Nu mai avem nimic cu fiul lui Iesei. La corturi, Israile! Davide, vezi de casa ta! Şi s-au împrăştiat toţi Israiliţii pe la corturile lor.” Aşa s-au împlinit înainte-grăirile Domnului, făcute lui Solomon pentru păcatele sale.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Mîntuitorul Hristos.

[patinina34]

Încă şi acest lucru arată covîrşirea purtării de grijă: că nu peste orice fel de oameni a pus mai mare pe ciobanul oilor, ci peste strănepoţii lui Israil, care au primit numirea strămoşului lor, şi peste cei ce se îndulceau de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pe care i-a dat lui ca pe o moştenire. Iar el, amestecînd priceperea cu prostimea[COLOR=#800080][1][/COLOR], i-a povăţuit după legile dumnezeieşti. Acestora se aseamănă şi punerea de lege a Domnului: „Faceţi-vă înţelepţi ca şerpii şi proşti ca porumbeii.” Că, dintru amîndoi izgonind răutatea - dintru primii scoţînd reaua lucrare, iar dintru ceilalţi nepriceperea - a amestecat fapta bună cea lăudată. Pe aceasta şi noi se cuvine a o iscusi întru sine. Zic noi - cei care ne-am chemat asemenea Fericitului David, şi chiar pentru lucruri mai mari, că ni s-a încredinţat slujbă de mai mari lucruri - să umblăm după vrednicia chemării, după punerea de lege a dumnezeiescului Pavel.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]Prostime – aici, „simplitate”, „nevinovăţie”. La fel, mai jos, „proşti” înseamnă „nevinovaţi”, „simpli şi blînzi”.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 78

Psalmul lui Asaf.

Proorocescul cuvînt mai-nainte vesteşte nebunia lui Antioh cel poreclit Epifanie asupra Iudeilor. Şi închipuie proorocia întru rugăciune, adusă de cei bine-credincioşi ce aveau să fie întru acea vreme, care nu biruiseră încă, ci mai erau înconjuraţi de primejdii:
Dumnezeule, venit-au neamurile întru moştenirea Ta, spurcat-au Biserica Ta cea sfîntă.
E vădit că darul Duhului i-a învăţat să înceapă rugăciunea pe cei ce se luptau cu primejdiile acelea cumplite, că nu au povestit patimile lor, ci păgînătatea îndrăznită asupra dumnezeieştii Biserici, fiindcă Biserica nu greşise nimic împotrivaLegii. Şi zice: Neamuri care trăiesc cu păgînătate şi cu nelegiuire au stăpînit moştenirea Ta, că au îndrăznit a intra întru cele neintrate ale Bisericii Tale şi nu numai că au pîngărit cele sfinte ale Tale cu jertfelnice şi cu jertfe ale dracilor, ci şi:
2 Au pus Ierusalimul ca o păzitoare de poame.
Prădînd şi stricînd toată cetatea din temelie, au arătat Ierusalimul cel mult-vestit asemeni colibei făcute spre păzirea poamelor.
Pus-au stîrvurile robilor Tăi mîncare păsărilor cerului, trupurile cuvioşilor Tăi fiarelor pămîntului.
Atîta sălbăticie şi nebunie au avut împotriva slujitorilor Tăi, încît fiarelor şi păsărilor mîncătoare de trupuri le-au pus înainte trupurile acestora spre hrană.
3 Vărsat-au sîngele lor ca apa împrejurul Ierusalimului, şi nu era cine să-i îngroape.
Şi, avînd socoteală ucigaşă, au ucis pe cei ce vieţuiau cu buna-credinţă; şi făceau a curge pe pămînt pîraie de sîngiuri, şi nu-i lăsau a se învrednici de îngropare pe cei junghiaţi.
4 Făcutu-ne-am ocară vecinilor noştri, batjocură şi rîs celor din prejurul nostru.
Acestea ne-au făcut de ocară neamurilor megieşe, pentru acestea ne-am făcut bucurie celor din eparhiile[COLOR=#800080][1][/COLOR] de aproape. Iar „vecini” îi numeşte pe cei de altă seminţie, adică pe Idumei, pe Amaniteni, pe Moaviţi şi pe celelalte neamuri megieşe, care de-a pururea le erau lor împotrivă-luptătoare şi vrăjmaşe.
5 Pînă cînd, Doamne, Te vei mînia pînă în sfîrşit? Se va aprinde ca focul rîvna Ta?
Legiuind, Dumnezeu a poruncit ca Lui singur să-I slujească şi să nu se închine altuia ce se numeşte dumnezeu, că zice: „Eu sînt Domnul Dumnezeul tău, Dumnezeu rîvnitor, foc ce mistuieşte.” Aceasta a pomenit şi aici proorocescul cuvînt, că „Se va aprinde ca focul rîvna Ta?” zice: O Stăpîne, să nu Te mînii mai mult pentru greşelile noastre, nici să aprinzi ca focul rîvna asupra noastră!
„Dar (după cum de multe ori s-a zis de noi) nimeni, auzind aceasta, să nu socotească un Dumnezeu monarhie (adică singură stăpînire), căci aici e numită Fiinţa necuprinsă cu mintea şi Care de-a pururea este închinată întru Tatăl, şi întru Fiul şi întru Sfîntul Duh. Iar cum că legiuieşte Dumnezeu-Cuvîntul, Care este Iisus Hristos Mîntuitorul nostru, nu se va îndoi nimeni din cei mai iubitori de învăţătură.”
6 Varsă urgia Ta peste neamurile care nu Te cunosc şi peste împărăţiile care numele Tău nu l-au chemat!
De vreme ce îi pedepseşti pe oameni pentru păcate, Te rog să muţi urgia asupra acelora care nicidecum nu voiesc a cunoaşte numele Tău, ci robesc şi slujesc prea-desăvîrşitei păgînătăţi.
7 Că au mîncat pe Iacov, şi locul lui l-au pustiit.
Şi acest semn al nelegiuirii acelora este arătat: că, nepătimind de la noi nici un rău, ne-au cheltuit cu junghierile, iar ţara noastră au prădat-o şi cetăţile le-au surpat. Iar pe acest „locul lui”, Achila l-a tălmăcit: „frumosul lui”, Simmah: „frumuseţea lui”, iar Teodotion: „buna-cuviinţă a lui”, prin care au arătat mai mult casa dumnezeiască. Şi bine l-au numit pe norod „Iacov”, prin pomenirea strămoşului ridicîndu-L spre milă pe Dumnezeu.
8 Să nu pomeneşti fărădelegile noastre cele de demult!
Cei ce aduc rugăciunea aceasta erau bine-credincioşi, care primiseră asupră-le multă rîvnă pentru buna-credinţă, căci fapta bună a Macabeilor este de-a pururea pomenită şi lăudată. Deci după cuviinţă se roagă ca norodul să nu se pedepsească pentru păcatele dinainte, dar nu au adăugat ca Dumnezeu să vadă bună-credinţa lor. Mai ales acest lucru arată marea lor faptă bună: şi-au pomenit păcatele dinainte, dar buna-credinţă de faţă au ascuns-o.
Degrab să ne întîmpine pe noi îndurările Tale, Doamne, că am sărăcit foarte!
9 Ajută-ne nouă, Dumnezeule, mîntuitorul nostru!
Zice: Tinde-ne foarte degrab nebiruitul Tău ajutor, că de toată purtarea Ta de grijă ne-am făcut pustii şi numai pe Tine Te avem ajutor şi mîntuitor.
Pentru mărirea numelui Tău, Doamne, izbăveşte-ne pe noi; şi curăţeşte păcatele noastre pentru numele Tău!
Nicăieri nu-şi pomenesc fapta lor bună, ci se roagă să dobîndească dumnezeiescul ajutor pentru dumnezeiescul nume, că zice: Cînd noi pătimim rele, asupra numelui Tău vine hula; deci ne rugăm să treci cu vederea greşelile noastre, şi să prefaci primejdiile şi să arăţi puterea Ta celor ce nu o cunosc.
10 Ca nu cîndva să zică neamurile: Unde este Dumnezeul lor?
Iar ceilalţi tălmăcitori au închipuit stihul ca şi cum lucrul ar fi fost făcut: „Pentru ce zic neamurile: Unde este Dumnezeul lor?” Aceasta – zice - mă mîhneşte şi mă împunge mai ascuţit decît tot acul, ca de la neamuri să se îndrăznească hula asupra Ta şi, batjocorind, să zică: Unde este Dumnezeul vostru, Care ziceţi că a bătut Egiptul, şi a despărţit marea, şi v-a dăruit vouă trecerea şi a făcut toate celelalte lucruri mari şi mult-vestite?
Şi să se cunoască întru neamuri înaintea ochilor noştri izbînda sîngelui vărsat al robilor Tăi.
Deci ne rugăm ca aceştia să-şi ia pedeapsa pentru ucidere, iar ceilalţi toţi să vadă întru noi dreapta Ta hotărîre şi urgia pornită asupra lor pentru robii Tăi cei ucişi.
11 Să intre înaintea Ta suspinul celor ferecaţi. După mărirea braţului Tău păzeşte pe fiii celor omorîţi.
Te rog – zice – să cauţi şi spre cei ce sînt în viaţă, dar înfăşuraţi cu legături, şi aşteaptă moartea. Şi să nu osîndeşti neamul nostru cu pierzare de tot, ci pe copiii celor ucişi să-i păzeşti şi tinereţe multă să faci dintru dînşii.
12 Răsplăteşte vecinilor noştri de şapte ori în sînul lor ocara cu care Te-au ocărît, Dumnezeule!
Pentru hulă – zice - adu asupra megieşilor noştri pedeapsă de multe ori înmulţită. Că prin cele zise nu a arătat număr hotărît, ci a cerut să se aducă asupra lor pedeapsă prea-mare. La fel este şi aceea: „stearpa a născut şapte”, în loc de: „mulţi”. Iar „sînul” l-a zis din metafora celor ce poartă vreun lucru în sîn şi cu de-adinsul ţin ca să nu cadă nimic dintru acel lucru, în loc de: Umple-i pe dînşii de primejdiile ce zac totdeauna asupra lor!
13 Iar noi, norodul Tău şi oile păşunii Tale, împotrivă ne vom mărturisi Ţie, Dumnezeule, în veac; în neam şi în neam vom vesti lauda Ta.
Iar noi, care am fost norod al Tău şi sîntem numiţi turmă a Ta, Te vom lăuda totdeauna şi necurmat, şi Îţi vom trimite mulţumiri pentru facerile de bine; şi, făcîndu-le pe acestea în scris, vom aduce povestirea lor oamenilor ce vor fi mai apoi. Iar acest „împotrivă ne vom mărturisi”, l-a zis în loc de: „mărturisi-ne-vom”, şi numele acesta arată mulţumirea.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Unităţi administrative în împărăţia grecească.