Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 108

Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Psalmul acesta mai-nainte vesteşte mîntuitoarea Patimă, nebunia Iudeilor şi vînzarea Iudei. Şi către înţelegerea aceasta ne povăţuieşte şi marele Petru, grăind în norod şi prihănind vînzarea Iudei, şi de aici făcînd dovada proorociei. Şi nimeni, auzind pe Domnul legiuind a binecuvînta pe cei ce ne prigonesc, să nu socotească proorocia împotrivnică Puitorului de lege. Că nici aici proorocescul cuvînt nu vorbeşte blestemînd, ci mai-nainte vestind pedepsele ce aveau să se întîmple Iudeilor şi Iudei. Şi proorocia aceasta s-a închipuit în chip de rugăciune, după cum prea-mult obicei este pretutindeni dumnezeieştii Scripturi.
Dumnezeule, lauda Mea să nu o taci, că gura păcătosului şi gura vicleanului asupra Mea s-au deschis!
Stăpînul Hristos zice acestea omeneşte, căci Se roagă ca om, împlinind măsurile firii omeneşti; iar ca Dumnezeu primeşte rugăciunile celor ce se roagă curat. Iar „laudă” numeşte Patima, pentru că şi întru dumnezeieştile Evanghelii o numeşte „slavă”: „Că a venit – zice – ceasul să Se proslăvească Fiul Omului.” Iar „gură a păcătosului” şi „gură a vicleanului” l-a numit pe Iuda, că acesta a făcut cu Iudeii tocmelile vînzării pe ascuns.
2 Grăit-au asupra Mea cu limbă vicleană, şi cu cuvinte de urîciune M-au înconjurat.
De la Iuda, a mutat cuvîntul către tot soborul Iudeilor, că aceştia, fiind robiţi de zavistie, au măiestrit moartea cea nedreaptă.
Şi s-au luptat cu Mine în zadar.
3 În loc să Mă iubească, ei Mă cleveteau,
Nu numai că nu s-au supărat cu vreun rău de la Mine, ci au dobîndit nenumărate bunătăţi, pentru care, fiind datori a Mă iubi, ei au lucrat cele ale neprietenilor.
iar Eu Mă rugam.
Şi a acestui lucru este martoră istoria sfinţitelor Evanghelii: că, fiind pironit pe Cruce, striga: „Părinte, lasă-le lor, că nu ştiu ce fac!”
4 Şi au pus asupra Mea rele în loc de bune, şi urîciune în locul iubirii Mele.
Deci Eu i-am împresurat pe dînşii cu faceri de bine, iar ei Mi-au răsplătit cu cele împotrivnice.
5 Pune peste dînsul pe cel păcătos, şi diavolul să stea de-a dreapta lui.
Acest „pune peste dînsul” e în loc de: „vei pune”, iar acest „să stea” - în loc de: „va sta”. Şi dumnezeiescul Evanghelist ne-a învăţat aceasta arătat, că dumnezeiescul Ioan întreba cine ar fi vînzătorul, iar Domnul i-a zis lui: „Acela căruia Eu, întingînd, îi voi da pîine, acela este. Şi, întingînd-o pe dînsa – zice – i-a dat-o Iudei. Şi după pîine a intrat întru dînsul satana”, aflînd intrările gătite. Că, ducîndu-se către Iudei de voia sa, a făcut tocmelile vînzării şi, împresurîndu-se după acestea cu multe faceri de bine, a rămas nemulţumitor. Deci de voie a primit împreună-locuitor pe neprietenul.
6 Cînd se va judeca el, să iasă osîndit,
În loc de: „va ieşi”.
şi rugăciunea lui facă-se întru păcat!
În loc de: „se va face”. Că vînzătorul a rămas pustiu de tot răspunsul; pentru aceea, judecîndu-se, se osîndeşte, şi rugăciunea adusă de dînsul creşte prihănirea. Fiindcă nu numai ştia pe Făcătorul de bine, ci s-a şi îndulcit de dumnezeieştile cuvinte; şi s-a făcut nu numai văzător de prea-mari minuni, ci şi însuşi lucrător al lor, de la Dînsul luînd stăpînirea.
7 Facă-se zilele lui puţine, şi episcopia lui să o ia altul!
Şi proorocia aceasta a luat sfîrşit, că el îndată a suferit moartea prin spînzurare şi, rînduindu-se în locul lui, Matia a împlinit numărul Apostolilor.
8 Să fie fiii lui sărmani şi muierea lui văduvă!
Acestea s-au întîmplat nu numai Iudei, ci şi tuturor Iudeilor celor necredincioşi: că, trecînd puţini ani după Cruce, tot neamul lor s-a făcut nestatornicit, şi aceia s-au ucis, iar muierile lor s-au robit împreună cu copiii lor. Aceasta s-a rugat şi proorocescul cuvînt:
9 Mişcîndu-se, să se strămute fiii lui şi să se scoată din curţile casei lui!
Ori, după ceilalţi: „din surpăturile lor”. Că, arzîndu-se casele şi curţile caselor, ori surpîndu-se, unii din locuitori s-au ucis, iar alţii s-au dus robiţi.
10 Să scurme datornicul toate averile lui
Iar Simmah, aşa: „să scuture zapciul toate averile lui”. Iar zapcii sînt şi împăraţii Romanilor, care scoteau birul pus asupra lor. Aceştia au răpit toate averile Iudeilor, după ce au căutat cu de-adinsul, încît au aflat şi comorile ascunse şi le-au făcut ale lor.
şi să răpească străinii ostenelile lui!
11 Să nu-i fie lui sprijinitor, nici să-i fie milostivitor spre sărmanii lui!
Şi - făcîndu-se acestea şi războinicii, adică Romanii, împărţindu-le averile - nimeni nu-i va ajuta, nici copiii lor nu se vor învrednici de milostivire.

[patinina34]

12 Să fie feciorii lui întru pierzare, într-un neam să se stingă numele lui!
Că, încă netrecînd 40 de ani, norodul Iudeilor a pătimit pieirea cea de tot. Şi nu mai petrec ei singuri deosebi, nici nu mai au pe ai lor împăraţi şi boieri, nici mitropolia aceea mult-vestită, nici nu mai săvîrşesc slujba cea după Lege, ci toate acelea au rămas deşarte: şi sicriul[COLOR=#800080][1][/COLOR], şi lespezile[COLOR=#800080][2][/COLOR], şi închipuirile Heruvimilor, şi jertfelnicul, şi sfeşnicul, şi altarul, şi podoaba cea arhierească şi celelalte toate cîte au fost date şi vestite de Dumnezeu la dînşii.
13 Pomenească-se fărădelegea părinţilor lui înaintea Domnului, şi păcatul maicii lui să nu se şteargă!
Fapta bună a părinţilor i-a folosit de multe ori pe copiii păcătoşi, precum pe Iudei credinţa lui Avraam, precum pe Solomon buna-credinţă a lui David; iar răutatea părinţilor creşte pedeapsa copiilor ce păcătuiesc, că nici o pricină de cruţare nu se află de nicăieri. Deci aceasta a zis şi proorocescul cuvînt: că Iudeii, pătimind desăvîrşita pieire, pe lîngă păgînătăţile lor, se vor arăta mai urîţi, pentru îngreţoşare, şi cu pomenirea răutăţilor părinteşti. Iar „părinţi” ai lor îi numeşte pe cei ce au săvîrşit păgînătatea în pustie, pe cei din zilele Judecătorilor, pe cei din vremile Împăraţilor, pe cei de după întoarcerea din Babilon care au trăit întru nelegiuire. Iar „maică” a numit Ierusalimul, întru care s-a îndrăznit asupra Stăpînului Hristos urîciunea uciderii. Că aceasta a zis şi Domnul întru Evanghelie: „Ca să vină peste neamul acesta tot sîngele cel nevinovat care s-a vărsat pe pămînt, de la sîngele lui Avel cel drept, pînă la sîngele Zahariei, pe care l-au ucis între Biserică şi altar.” Că vor lua osîndele pentru toate deodată.
14 Să fie înaintea Domnului totdeauna, şi să piară de pe pămînt pomenirea lor!
Că Dumnezeu, văzînd pururea toate nelegiuirile îndrăznite de dînşii, nu-i va învrednici de nici o cruţare, ci îi va da pierzării celei desăvîrşite. Încă şi de aici este arătat că le-a vorbit pe acestea nu pentru Iuda singur, ci pentru toţi necredincioşii: că a mutat cuvîntul de la faţa cea de unul către cea de mulţi[COLOR=#800080][3][/COLOR], şi nu a mai zis „al lui”, ci „al lor”.
15 Pentru că nu şi-au adus aminte să facă milă
16 şi au gonit pe Omul sărac, şi scăpătat şi umilit cu inima, ca să-L omoare.
Şi – zice – le vor pătimi pe acestea, căci au făcut uciderea cu cruzime şi cu sălbăticie, gonindu-L pînă la moarte pe Cel ce a petrecut întru toată smerenia şi blîndeţele. Cuvintelor acestora mărturiseşte şi Apostolul, şi Însuşi Stăpînul, Apostolul strigînd: „... Care pentru noi a sărăcit, bogat fiind, ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim”; şi iarăşi: „... Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o răpire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci pe Sine-Şi S-a deşertat, cînd a luat chip de rob.” Iar Domnul zice: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” Şi iarăşi: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul.”
17 Şi a iubit blestemul, şi-i va veni lui; şi n-a voit blagoslovenia, şi se va depărta de la dînsul.
Aici a schimbat vădit forma cea rugătoare şi le-a pus pe amîndouă cu proorocie: că vor lua blestemul pe care l-au iubit şi se vor lipsi de blagoslovenia pe care n-au voit a o lua.
Şi s-a îmbrăcat cu blestemul ca cu o haină,
În loc de: S-au îmbulzit cu acesta despre toate părţile.
şi a intrat ca apa întru cele din lăuntru ale lui
Că nu numai pe dinafară, ci şi pe dinăuntru sînt înconjuraţi de cele rele şi se împresoară de acestea ca de apă. Apoi - fiindcă apa adapă trupul şi îl răcoreşte, dar nu are umezeală statornică - a adăugat:
şi ca untul de lemn în oasele lui.
Pentru că untul de lemn rămîne în trup mai multă vreme. Iar ceea ce zice este întru acest fel: Se va aduce asupră-le îmbelşugare de rele, care urmează iuţimea apei şi statornicia untului de lemn.
18 Să-i fie lui ca o haină cu care se îmbracă şi ca un brîu cu care pururea se încinge!
Zice: Cu relele mai-nainte zise să se acopere ca şi cu o haină şi să se strîngă ca şi cu o cingătoare despre toate părţile.
19 Acesta este lucrul celor ce Mă clevetesc pe Mine la Domnul
Iar ceilalţi tălmăcitori au tălmăcit „al celor împotrivnici”.
şi al celor ce grăiesc rele asupra sufletului Meu.
Aceste roade – zice - vor culege cei ce au arătat către Mine urîciunea şi vînzătorul ce a slujit acestora. Că, de vreme ce Îl numeau pe Dînsul împotrivnic lui Dumnezeu şi fără de lege, după cuviinţă a zis: „al celor ce Mă clevetesc pe Mine la Domnul”.
20 Şi Tu, Doamne Doamne, fă cu Mine milă pentru numele Tău, că bună este mila Ta!
Şi pe acestea le-a zis omeneşte Stăpînul Hristos, pentru că pe toate cele omeneşti le-a împlinit, afară de păcat: că S-a născut şi după legea firii, şi mai presus de legea firii, pentru că a se naşte din muiere este a firii omeneşti, iară din fecioară este mai presus de fire; a primit scutece, şi tăiere împrejur şi hrana cea din lapte; şi a adus jertfe, a postit şi a flămînzit; a însetat şi S-a ostenit; iar întru sfinţitele Evangheliieste scris că totdeauna Se ruga. Deci şi aici, ca un om cheamă dumnezeiescul ajutor.
21 Izbăveşte-Mă, că scăpătat sînt Eu şi sărac, şi inima Mea s-a tulburat în lăuntrul Meu!
Aceasta aflăm că s-a zis de Dînsul şi întru sfinţitele Evanghelii, că, vrînd să Se apropie la Patimă, a zis: „Acum sufletul Meu s-a tulburat, şi ce să zic: Părinte, mîntuieşte-Mă de ceasul acesta?! Ci pentru aceasta am venit, către ceasul acesta.”

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Chivotul

[COLOR=#800080][2][/COLOR]tablele Legii

[COLOR=#800080][3][/COLOR]„De la singular la plural”, zicem noi azi.

[patinina34]

22 Ca umbra cînd se abate M-am luat în lături, scuturatu-M-am ca lăcustele.
Prin acestea a arătat moartea, că zice: Am primit sfîrşitul vieţii asemenea umbrei ce se abate şi lipseşte. Încă am fost şi ca lăcustele cînd se vîntură de vînt şi se poartă ici şi colo împrejur, neavînd cetate, nici sat, nici casă, ci stînd uneori întru cetatea aceasta, alteori întru aceea, iar alte dăţi mutîndu-Mă în munte şi alergînd în pustie.
23 Genunchele Mele au slăbit de post, şi trupul Meu s-a schimbat pentru untul de lemn.
Că – zice - nu am vieţuit viaţă moleşită şi desfătată, ci neprisosită, şi aspră şi sărăcească. Şi martori sînt cei ce s-au învrednicit de sfinţita Lui ucenicie, şi pîinile de orz pe care le purtau ca merinde cu sine-şi şi spicele pe care le smulgeau şi le frecau cu mîinile din pricina foamei. Iar pe acest „trupul Meu s-a schimbat pentru untul de lemn”, Simmah l-a tălmăcit aşa: „şi trupul Meu s-a schimbat pentru neungere.”
24 Şi Eu M-am făcut ocară lor, văzutu-M-au, clătit-au cu capetele lor.
Şi această proorocie a luat sfîrşit cînd L-au văzut pe El pe cruce, şi au clătit cu capetele şi au zis: „Ua! (ori: Ha, ha, ha!) Cela ce strici Biserica aceasta şi în trei zile o ridici, pogoară-Te de pe cruce!”; iar alţii ziceau: „Pe alţii i-a mîntuit, pe Sine-Şi nu Se poate mîntui.”
25 Ajută Mie, Doamne Dumnezeul Meu, şi Mă mîntuieşte pentru mila Ta!
26 Şi să cunoască ei că mîna Ta este aceasta, şi Tu, Doamne, ai făcut-o pe dînsa.
Înveţe-se – zice – că nu M-au dat la Cruce nevrînd Eu, ci că acesta este lucrul iconomiei Tale, că prin Patima Mea ai voit să le dăruieşti oamenilor nepătimire. Iar „mînă” numeşte lucrarea lui Dumnezeu.
27 Blestema-vor ei, şi Tu vei blagoslovi.
Pînă în ziua de astăzi au rămas Iudeii bîrfind hulele asupra Mîntuitorului; ci, hulindu-L aceia, propovedania se face mai strălucită în fiecare zi.
Cei ce se scoală asupra Mea să se ruşineze, iar Robul Tău Se va veseli!
Nici graiul acesta nu ne sileşte a lua Psalmul de faţă la altă pricină, că-l auzim şi pe dumnezeiescul Pavel zicînd că „pe Sine-Şi S-a deşertat, luînd chip de rob.” Încă şi El Însuşi, strigînd prin Isaia, zice aşa: „... Cel ce M-ai zidit în pîntece pe Mine rob Ţie-Ţi.” Şi, după puţine: „Pusu-Te-am pe Tine spre aşezămînt al neamului, spre lumină neamurilor, ca să le fi Tu spre mîntuire pînă la marginile pămîntului.” Şi întru sfinţitele Evanghelii a zis că „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească şi să-Şi dea sufletul Său izbăvire pentru mulţi.” Deci „robul” este numele firii luate, nu că este roabă aceea - căci cum ar fi roabă ceea ce s-a unit cu Dumnezeu-Cuvîntul şi a primit stăpînia peste toate? - ci ca să arate osebirea firii înseşi. Deci numele acesta, adică „robul”, nu este aici arătător al vredniciei, ci al firii.[COLOR=#800080][1][/COLOR]
28 Îmbrace-se cei ce Mă clevetesc pe Mine întru înfruntare şi să se învelească cu ruşinea lor ca şi cu un veşmînt!
Iarăşi, pe acest „cei ce Mă clevetesc”, ceilalţi tălmăcitori l-au tălmăcit prin „împotrivnici”. Şi lucrurile mărturisesc proorociei acesteia, că aceia sînt întru ruşine necurmată şi se îmbracă cu aceasta ca şi cu un veşmînt.
29 Mărturisi-Mă-voi Domnului foarte cu gura Mea şi în mijlocul multora Îl voi lăuda pe El.
Stăpînul Hristos Se numeşte „Cap” al Bisericii şi adunarea Bisericii este trup al Lui, iar „laudă” a Sa numeşte lauda acesteia.
30 Că a stătut de-a dreapta Săracului, ca să mîntuiască sufletul Meu de la cei ce-l gonesc.
Aceasta a zis şi în Psalmul al 15-lea: „Mai-nainte vedeam pe Domnul înaintea Mea totdeauna, că de-a dreapta Mea este, ca să nu Mă clătesc.” Că, după ce a făcut unirea nedespărţită, dumnezeiasca Fire era de faţă firii celei omeneşti, dar o lăsa să pătimească, lucrînd spre mîntuirea oamenilor. Că lesne Îi era Lui să facă fără de moarte firea luată asupră-Şi, dar, de vreme ce Patima era mîntuire a lumii, a slobozit să se facă Patimă, şi după Patimă a împărtăşit-o de nemurire şi de nestricăciune. El nu a primit nici o vătămare din patimile acestea, iar pe dînsa a umplut-o de a Sa slavă, şi împreună cu dînsa împărăţeşte şi stăpîneşte peste toate. Iar cînd avea firea aceasta stricăcioasă, a slobozit-o să le pătimească şi să le grăiască pe toate omeneşte, afară de păcat.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Nu trebuie înţeles aşadar că Mîntuitorul Hristos ar fi fost rob, lipsit de libertate, ci că firea omenească - pe care El Şi-a însuşit-o întru totul, afară de păcat - este roabă a lui Dumnezeu.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 109

Psalmul lui David.

După ce în Psalmul trecut a mai-nainte vestit cele pentru mîntuitoarea Patimă, aici mai-nainte propovăduieşte şi Înălţarea Mîntuitorului de după Patimă.
Şi pentru înainte-cuvîntarea Psalmului acestuia face pomenire şi prea-dumnezeiescul Petru în Fapte, şi zice aşa: „Că David nu s-a suit la cer, dar el a zis: «Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale.»” Încă şi Domnul Însuşi, văzînd pe farisei avînd multe socoteli pentru Hristos, le-a pus înainte această întrebare: „Ce vi se pare vouă pentru Hristos, al cui fiu este?” Şi, după ce au zis aceia: „Al lui David”, a răspuns: „Dar cum de Îl numeşte David întru Duhul pe Dînsul Domn? - zicînd: «Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea!»” Apoi, face siloghismul: „Deci, dacă David Îl numeşte pe Dînsul întru Duhul Domn, cum este fiu al lui?” Şi aceasta a zis-o netăgăduind că Hristos e fiu al lui David, ci adăugînd lîngă cea mărturisită pe cea necunoscută: pentru că fariseii mărturiseau că Hristosul este fiu al lui David, dar nu ştiau nicidecum că era şi Domn al lui David. Deci o adaugă pe ceea ce lipseşte, şi nu o surpă pe cea mărturisită, învăţîndu-i că Acelaşi este şi fiu al lui după trup, şi Domn al lui, ca Dumnezeu şi Ziditor. Deci Fericitul David propovăduieşte arătat dumnezeirea Stăpînului Hristos, şi zice:
Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea,
Dacă Împăratul David - şi împărat bine-credincios, care s-a învrednicit şi de proorocescul dar - Îl numeşte pe Stăpînul Hristos „Domn” al său, apoi El nu este numai om, după nebunia Iudeilor, ci şi Dumnezeu, ca Cel ce e Ziditor şi Domn al lui David. Şi alăturarea numelor arată că e vorba de aceeaşi fiinţă, că „Domnul zice Domnului: Şezi de-a dreapta Mea!”, iar nu „Domnul - zidirii”, nici „Domnul - făpturii”. Mare cu adevărat este şi aceasta şi nu doar mai presus de firea omenească, ci şi mai presus decît toată zidirea. Însă şi aceasta s-a zis omeneşte, căci Fiul are scaunul veşnic ca Dumnezeu, că zice: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului.” Că nu S-a învrednicit de această cinste după Cruce şi după Patimă ca Dumnezeu, ci ca om a luat ceea ce a avut ca Dumnezeu.[COLOR=#800080][1][/COLOR]Că nu S-a înălţat fiind smerit, ci, fiind înalt şi în chipul lui Dumnezeu, S-a smerit pe Sine-Şi, luînd chip de rob. Pentru aceea strigă şi Evanghelistul: „Fiul cel unul născut, Care este în sînul Tatălui, Acela a vestit.” Încă şi Domnul zice: „Eu - întru Tatăl, şi Tatăl - întru Mine.” Şi aiurea: „Proslăveşte-Mă Tu, Părinte, cu slava care am avut-o la Tine mai-nainte de a se face lumea.” Deci ca om aude: „Şezi de-a dreapta Mea!”, iar ca Dumnezeu are stăpînie veşnică.
pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale.
„Vrăjmaşi” sînt cu deosebire diavolul şi dracii slujitori acestuia, dar lîngă aceştia şi împotrivnicii propovăduirii Lui dumnezeieşti: Iudeii şi Elinii. Iar acest „pînă” nu este însemnător de vreme, ci osebire a dumnezeieştii Scripturi. Pentru că aşa zice Dumnezeu şi prin Proorocul: „Eu sînt, Eu sînt, şi pînă ce veţi îmbătrîni Eu sînt.” Şi este arătat că fiinţa lui Dumnezeu nu se hotărăşte împrejur cu bătrîneţile oamenilor, că - dacă Proorocul zice pentru cer şi pentru pămînt: „Acelea vor pieri, iar Tu rămîi”, şi iarăşi: „Iar Tu acelaşi eşti, şi anii Tăi nu vor lipsi” - apoi cu mult mai vîrtos rămîne Stăpînul tuturor îmbătrînind şi murind oamenii. Acest grai se aseamănă graiului Apostolesc că se cade să împărăţească „pînă ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Lui”. Că nici aici acest „pînă ce” nu este însemnător de vreme, căci ce socoteală poate să aibă aceasta, că El adică împărăţeşte pînă cînd se împotrivesc oarecari, iar după supunerea tuturor I se va lua împărăţia? La fel, cum şi cu cine vor împreună-împărăţi Sfinţii, dacă Acela care le făgăduieşte împărăţia o lasă pe dînsa? Şi Daniil Proorocul a zis după pierzarea fiarelor că El va împărăţi în veci şi cum că împărăţiei Lui nu va fi sfîrşit. Drept aceea, acest „pînă” nu este însemnător de vreme, ci este pus după osebirea dumnezeieştii Scripturi.
2 Toiagul puterii va trimite Ţie Domnul din Sion,
Toiagul este cel din Iesei din Vitleem, că zice: „Ieşi-va toiag din rădăcina lui Iesei, şi floare din rădăcina lui se va ridica, şi va odihni peste Dînsul Duhul lui Dumnezeu.” Iar cele de aici înainte arată stăpînia toiagului mîntuitoarei Cruci, că prin aceea a supus toată tabăra împotrivă-luptătorilor, şi aceasta s-a înfipt în Sion.
şi domneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi!
Că propovăduitorii dumnezeieştii Evanghelii nu se purtau cu vînturi potrivite, ci, înconjurîndu-se de Elini şi de barbari şi împresurîndu-se cu curgerile păgînătăţii, îi stăpîneau pe neprieteni, şi pe cei mai mulţi îi

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Adică a suit însăşi firea omenească pe scaunul slavei, prin El omul ajungînd cu adevărat dumnezeu.

[patinina34]

prefăceau, şi ca pe nişte robiţi îi aduceau Împăratului şi îi făceau să îmbrăţişeze slujba Acestuia.
3 Cu Tine este începătura în ziua puterii Tale, întru strălucirile Sfinţilor Tăi.
Nepieritoare ai stăpînia, dar mai cu covîrşire o vei arăta pe aceasta în ziua Judecăţii, întru care îi vei arăta pe Sfinţi străluciţi şi luminaţi. Pentru că „zi a puterii” a numit a doua arătare a Mîntuitorului, întru care va veni împreună cu Îngerii întru slava Tatălui. Atunci, şi Sfinţii vor străluci ca soarele, după însuşi glasul Domnului.
Din pîntece mai-nainte de Luceafăr Te-am născut.
Aici a descoperit marea cuviinţă a dumnezeirii Lui, căci Domnul, Cel ce I-a zis: „Şezi de-a dreapta Mea”, Îi mărturiseşte deofiinţa şi propovăduieşte nedespărţirea firii. Pentru că acest „mai-nainte de Luceafăr” Îl arată pe El a fi mai-nainte de vremi şi mai-nainte de veci, iar acest „din pîntece” ne învaţă nedespărţirea fiinţei: Că – zice - nu Te-ai născut de aiurea de altundeva, ci din firea Mea - „pîntecele” adică înţelegîndu-se cu pildă, că zice: Precum din pîntece nasc oamenii, şi pruncii născuţi au aceeaşi fire cu cei ce i-au născut, aşa Te-ai născut Tu dintru Mine şi arăţi întru Sine-Ţi fiinţa Mea, a Celui ce Te-am născut.
4 Juratu-S-a Domnul, şi nu Se va căi: Tu eşti Preot în veac, după rînduiala lui Melhisedec.
Întru epistola către Evrei, dumnezeiescul Apostol le-a tîlcuit pe acestea cu de-amănuntul şi a arătat nemărginirea arhieriei acesteia[COLOR=#800080][1][/COLOR], căci preoţia levitică nu a primit făgăduinţele cu jurămînt, iar aceasta s-a întărit cu jurămînt. Deci de aceea l-a adăugat pe acest „nu Se va căi”, fiindcă, multe iconomisind, Dumnezeul tuturor le-a lăsat adeseori pe acestea a cădea în schimbări şi strămutări: aşa, a făcut preoţia Iudeilor, dar a şi încetat-o; aşa, a aşezat împărăţia acelora, dar a şi stricat-o; aşa, a îngăduit a se face împărăţia Asirianilor, şi a Babilonienilor şi a Machidonienilor, dar a şi poruncit a se desface. Şi, vrînd ca preoţia aceasta să fie veşnică, zice că „S-a jurat, şi nu Se va căi”. Aceasta a zis-o însă omeneşte, pentru că Dumnezeu este neîmpărtăşit de patimă, căinţa fiind şi ea patimă.
Iar Melhisedec nu a fost preot al Iudeilor, ci al neamurilor. La fel, şi Stăpînul Hristos S-a adus pe Sine-Şi lui Dumnezeu nu numai pentru Iudei, ci pentru toţi oamenii. Şi a făcut începătură a preoţiei în noaptea întru care a suferit Patima, cînd, luînd pîine şi mulţumind, a frînt şi a zis: „Luaţi, mîncaţi dintru dînsa, acesta este trupul Meu!” Aşijderea şi paharul umplîndu-L, a dat ucenicilor Săi, zicînd: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sîngele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulţi se varsă întru iertarea păcatelor.” Şi aflăm că Melhisedec era şi preot, şi împărat, fiind închipuire a adevăratului Preot şi Împărat, şi că nu a adus lui Dumnezeu junghieri de dobitoace necuvîntătoare, ci pîini şi vin. Că pe acestea i le-a adus şi lui Avraam, mai-nainte văzînd duhovniceşte Întîiul Chip al arhieriei sale în coapsele Patriarhului.[COLOR=#800080][2][/COLOR] Deci - dacă Hristos este după trup din David, şi David din Iuda, iar Hristos a luat arhieria după rînduiala lui Melhisedec – atunci a încetat preoţia levitică şi blagoslovenia preoţiei celei mari s-a mutat seminţiei Iudei. Şi acum preoţeşte Hristos, Cel ce a odrăslit după trup din Iuda, nu aducînd ceva El Însuşi, ci fiind cap al celor ce aduc. Că numeşte Biserica „trup” al Său, şi prin aceasta preoţeşte ca om, dar primeşte cele aduse ca Dumnezeu. Iar Biserica Îi aduce semnele trupului şi ale sîngelui Său şi prin pîrga aceasta sfinţeşte toată frămîntătura.
5 Domnul este de-a dreapta Ta, sfărîmat-a în ziua urgiei Sale împăraţi.
Iar pe stăpînitorii şi pe împăraţii ce se împotrivesc şi se îndîrjesc acum, îi va da muncii în ziua Judecăţii. Iar acest „Domnul este de-a dreapta Ta” se aseamănă cu cea zisă în Psalmul al 15-lea: „Mai-nainte vedeam pe Domnul înaintea Mea totdeauna, că de-a dreapta Mea este ca să nu Mă clătesc”, pentru că şi acolo a grăit acest cuvînt omeneşte şi a arătat nedespărţirea firii omeneşti unite cu dumnezeirea Lui. Iar aici le zice împreună şi pe cele dumnezeieşti, şi pe cele omeneşti: că acel „şezi de-a dreapta Mea” este potrivit firii omeneşti, iar acel „din pîntece mai-nainte de Luceafăr Te-am născut” este arătător al dumnezeirii, iar acel „Tu eşti Preot în veac” s-a zis iarăşi ca şi către un om. Aşijderea încă şi acest „Domnul este de-a dreapta Ta” e în loc de: Nedespărţită ai dumnezeirea cea unită cu omenirea Ta.
6 Judeca-va între neamuri, împlini-va căderile. Zdrobi-va capete pe pămînt ale multora.
Aici, a arătat mai descoperit Judecata şi cum că în ziua aceea va da la tot felul de pedepse pe cei ce au trăit întru păgînătate. Încă şi în viaţa de acum i-a supus adeseori pe dînşii sub multe pedepse, învăţîndu-i a Sa putere pe cei ce nu o ştiu.
7 Din pîrîu în cale va bea; pentru aceasta va înălţa capul.
Zice: Multă prostime[COLOR=#800080][3][/COLOR]va arăta după ce Se va înomeni, încît şi cu apele ce se vor afla în cale Îşi va răcori setea. Însă mie mi se pare că proorocia are şi altă înţelegere mai adîncă. Obiceiul Lui e să numească Patima „pahar”, că zice: „Părinte, de este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta!”, iar „pîrîu” îi numeşte pe Iudei, care au dobîndit darul dumnezeiesc, dar nu s-au îndulcit de-a pururea de acesta. Că - precum pîrîul nu are apele sale de-a pururea curgătoare, ci se alcătuieşte din ploile ce se nasc din nori - aşa şi Iudeii au avut vremelnic darul Legii, care se dăruia lor de Prooroci ca de nişte nori. Iar după acestea - arătîndu-se vara, după glasul Domnului, Care zice: „Ridicaţi ochii voştri şi căutaţi la holde, că albe sînt, gata către seceriş!” - pîrîul a rămas deşert de îmbelşugarea mai dinainte şi se vede uscat, lipsit de toată umezeala. Deci - de vreme ce Iudeii au teslărit Crucea, iar Domnul numeşte Patima „pahar” - după cuviinţă Proorocul, mai-nainte văzîndu-le pe acestea, a zis: „Din pîrîu în cale va bea.” Iar „cale” numeşte viaţa. Şi minţii acesteia[COLOR=#800080][4][/COLOR]mărturisesc şi cele adăugate: „pentru aceasta va înălţa capul”. Şi pentru acest cuvînt a zis asemenea şi Apostolul Pavel: „Smeritu-S-a pe Sine pînă la moarte, şi încă moarte de cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a prea-înălţat pe El”. Deci e vădit că omeneşte a pus şi acest stih: căci, ca Dumnezeu, S-a înălţat nefiind smerit; şi, înalt fiind, S-a smerit pe Sine-Şi şi a luat ca om ceea ce nu avea.



[COLOR=#800080][1][/COLOR]a Mîntuitorului Hristos

[COLOR=#800080][2][/COLOR]„Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pîine şi vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvîntat Melhisedec pe Avram şi a zis: Binecuvîntat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pămîntului. Şi binecuvîntat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mîinile tale! Şi Avram i-a dat lui Melhisedec zeciuială din toate” (Facerea 14:18-20).

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Aici, înseamnă „umilinţă” şi „simplitate”.

[COLOR=#800080][4][/COLOR]înţelesului acesta

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 110

Aliluia.

Cîndva de demult, Amonitenii, şi Moavitenii şi Idumeii, adunînd mulţime foarte multă, s-au ostăşit asupra seminţiei Iudei. Şi împărăţea atunci peste aceasta Iosafat, bărbat mărturisit întru buna-credinţă, din cei din David. Acesta, înştiinţîndu-se de mulţimea războinicilor, a venit la Dumnezeu împreună cu tot norodul, cerînd nebiruitul ajutor. Şi a luat cererea cu adevărat, că Dumnezeul tuturor le-a poruncit să îndrăznească asupra vrăjmaşilor, fiindcă El Însuşi îi va povăţui. Deci a doua zi războinicii[COLOR=#800080][1][/COLOR] s-au pornit unii asupra altora şi s-au stricat pe sine-şi ca nişte împotrivnici, încît nici unul n-a scăpat de pierzarea aceea. Văzînd acest lucru dintru oarecare loc înalt, oastea Iudeilor a alergat ca şi către un vînat gata, şi au prădat pe războinici, şi s-au întors cu multă avuţie şi, după cum ne învaţă Istoria Paralipomenilor, au intrat în dumnezeiasca Biserică cu organe muziceşti, lăudîndu-L pe Dăruitorul biruinţei. Mai-nainte văzîndu-le pe acestea, Proorocul a scris Psalmul de faţă ca pe o laudă ce ar fi fost adusă de bine-credinciosul Iosafat. Şi de laudă este şi scrierea-deasupra, pentru că „aliluia”, precum am tîlcuit şi mai înainte, în limba evreiască zice: „Lăudaţi pe Domnul!”, că acest „alilu” însemnează „lăudaţi”, iar acest „ia”: „pe Domnul” ori „pe Cel ce este”.
Mărturisi-mă-voi Ţie, Doamne, cu toată inima mea,
Din toată mintea Îţi aduc laudă de mulţumire Ţie, Stăpîne!
în sfatul celor drepţi şi în adunare.
Şi nu numai eu singur, ci împreună cu mine şi adunarea celor bine-credincioşi. Că întru acea vreme norodul se slobozise de rătăcirea idolilor, fiindcă împăratul îi învăţa pe toţi buna-credinţă. Deci „sfat al celor drepţi” numeşte adunarea bine-credincioşilor.
2 Mari sînt lucrurile Domnului,
Căci cu adevărat minunate şi vrednice de mirare sînt cele lucrate de puterea Lui.
căutate întru toate voile Lui.
Face cîte voieşte, dar fiecare lucru din cele făcute este plin de înţelepciune şi de la toţi trage laudă către Sine-Şi.
3 Mărturisire şi mare cuviinţă este lucrul Lui,
Toate cele făcute de Dînsul, şi zidirea, şi iconomia, sînt de mare cuviinţă, şi mai presus de fire şi vrednice de cîntarea de laudă de la toţi oamenii. Că „mărturisire” numeşte aici mulţumirea.
şi dreptatea Lui rămîne în veacul veacului.
Nici un lucru din cele făcute nu este nedrept, ci toate sînt împodobite cu dreptatea, că pe toate le ocîrmuieşte folosind-o pururea pe aceasta.
4 Pomenire a făcut minunilor Sale.
Fiindcă a săvîrşit vădit pierzarea războinicilor - făcînd acelaşi lucru şi în vremea strămoşilor: uneori acoperindu-i cu marea pe Egipteni, iar alteori ucigîndu-i pe Amaleciţi prin întinderea mîinilor lui Moisi, şi pe Hanaanei, şi pe Hetei şi pe celelalte neamuri pierzîndu-le prin Iisus Navi - pentru aceasta a numit pedeapsa războinicilor „pomenire a minunilor”, în loc de: Cu această nouă facere de minune ai arătat adevărate facerile de minuni cele mult-vestite, care sînt socotite neadevărate de cei necredincioşi, şi ne-ai adus aminte de cele lucrate în vremea strămoşilor noştri.
Milostiv şi îndurat este Domnul.
5 Hrană a dat celor ce se tem de Dînsul,
Pe „hrană”, ceilalţi tălmăcitori au zis-o „vînat”. Şi adevărate sînt amîndouă, căci au alergat către bogăţia războinicilor ca spre un vînat gata şi au dobîndit destulă hrană de acolo.
aduce-Şi-va aminte în veac de aşezămîntul Său.
Iar Simmah, aşa: „Vînat a dat celor ce se tem de Dînsul, aducîndu-şi aminte de veşnicul Său aşezămînt.” Pentru că are neuitată pomenire a făgăduinţelor făcute către părinţi şi pentru aceea ne împărtăşeşte de bunătăţile Sale.
6 Tăria lucrurilor Sale a vestit-o norodului Său,
7 ca să le dea lor moştenirea neamurilor.
Dăruindu-ne bogăţia vrăjmaşilor, mai vîrtos ne-a arătat nouă luminat a Sa putere, căci nu numai că ne-a slobozit de vătămarea de la ei, ci a şi mutat bogăţia lor în casele noastre.
Lucrul mîinilor Sale sînt adevărul şi judecata.
Şi – zice - nu cu nedreptate, ci foarte cu dreptate a făcut acestea: că, neavînd ei a ne prihăni cu ceva, s-au ispitit a ne prăpădi cu totul. Deci adevărată şi dreaptă a scos hotărîrea asupra lor.
8 Credincioase sînt toate poruncile Lui, întărite în veacul veacului, făcute întru adevăr şi întru îndreptare.
Punînd Legea, Dumnezeu a făgăduit milostivirea Sa celor ce Îi păzesc Legea. Asta zice şi aici: Făgăduinţele pentru păzirea poruncilor sînt nemincinoase, şi cei ce voiesc a le împlini dobîndesc totdeauna purtarea Lui de grijă; pentru că şi noi, rugîndu-L pe Dînsul curat, ne-am arătat mai înalţi decît neprietenii. Că aceasta a arătat prin cele adăugate:
9 Izbăvire a trimis Domnul norodului Său, poruncit-a în veac aşezămîntul Său;
Pentru că făgăduinţele lui Dumnezeu au nu numai neminţire, ci şi statornicie şi îndelungare.
sfînt şi înfricoşat este numele Lui.
Că sfînt le este celor ce cred, şi prea-dorit şi izvorînd îmbelşugarea bunătăţilor, iar pe cei ce nu-L cred şi trăiesc întru nelegiuire îi căzneşte şi îi pedepseşte.
10 Începătura înţelepciunii este frica Domnului,
Deci de nevoie lucru este a ne teme de Dînsul şi a ne cutremura, pentru că aceasta este întîia literă a dumnezeieştii didascalii[COLOR=#800080][2][/COLOR], că „înţelepciune” nu numeşte buna-limbuţie, ci cunoştinţa celor dumnezeieşti. Deci la cei noi începătura este frica, iar a acelora desăvîrşiţi - avuţia dragostei.
şi înţelegere bună este tuturor celor ce o fac pe dînsa.
Că nu ajunge spre desăvîrşire cunoştinţa, ci privirea are trebuinţă de faptă, şi se cuvine ca acela ce s-a învrednicit de dumnezeiasca înţelegere să împodobească cunoştinţa cu lucrurile, şi prin aceasta să-L mulţumească pe Dătătorul înţelegerii.
Lauda Lui rămîne în veacul veacului.
Drept urmare, a adăugat şi acest stih, învăţîndu-ne că îndrăgitorul faptei bune dobîndeşte de aici însuşi cîştigul. Că Dumnezeu, măcar de n-ar şi voi nimeni să-L laude, are lauda veşnică şi de-a pururea petrecătoare.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Adică cei ce le dădeau război, „războitorii”, cum am mai spus.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]dumnezeieştii învăţături

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 111

Aliluia.

Scrierea-deasupra numeşte laudă şi Psalmul acesta, însă celor ce voiesc le aduce învăţătură de bună-credinţă.
Fericit - bărbatul ce se teme de Domnul, întru poruncile Lui va voi foarte.
Cel ce e împodobit cu această cucernicie şi e îmbrăcat cu dumnezeiasca temere îşi mută tot sfatul lui întru împlinirea dumnezeieştilor cuvinte şi se sîrguieşte cu toată osîrdia a le împlini pe acestea. Apoi, arată şi rodul unor asemenea sămînţe:
2 Puternică pe pămînt va fi sămînţa lui;
Că, de vreme ce acest lucru părea vrednic de iubit oamenilor de atunci, Se făgăduieşte că va da darul acesta celor ce păzesc poruncile. Şi cu adevărat l-a şi dat: pentru Avraam, lui Israil; pentru David, celor dintru dînsul; iar pentru Israil, strănepoţilor, măcar de au şi fost nelegiuiţi.
neamul drepţilor se va blagoslovi.
Că cei ce se grijesc de cuvioşie şi de dreptate vor secera roadele dumnezeieştii blagoslovenii.
3 Mărire şi bogăţie - în casa lui,
Şi făgăduinţele acestea le face ca şi către cei încă nedesăvîrşiţi[COLOR=#800080][1][/COLOR], care nu le pot auzi pe cele mai desăvîrşite. Pentru că pe cei desăvîrşiţi Stăpînul Hristos îi învaţă cele împotrivnice, zicînd: „Să nu cîştigaţi aur, nici argint, nici aramă la brîiele voastre; nu traistă pe cale, nu încălţăminte, nu toiag.” Şi iarăşi: „Dacă cineva nu se va lepăda de toate averile sale, nu poate fi ucenicul Meu.” Şi: „De voieşti să fi desăvîrşit, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor!” Dar, legiuindu-le pe acestea, celor nedesăvîrşiţi le făgăduieşte şi le dă pe acelea: aşa, lui Solomon i-a adăugat bogăţie şi slavă; aşa, fiilor lui Israil le-a dăruit bogăţia Egiptenilor.
şi dreptatea lui rămîne în veacul veacului.
Că Dumnezeu are pomenirea neuitată şi păzeşte lauda lui de-a pururea pomenită.
4 Răsărit-a întru întuneric lumină drepţilor
„Întuneric” numeşte uneori neştiinţa, iar alteori primejdiile; încă şi „lumină” numeşte o dată cunoştinţa, iar altă dată izbăvirea de cele rele. Deci zice că le va arăta adevărul celor ce nu-l ştiu şi, întru năpădirea celor scîrbicioase, le va dărui al Său ajutor. Aşa, l-a răpit pe Iosif de la uciderea cea pîngărită a fraţilor; aşa, l-a arătat pe dînsul mai înalt decît clevetirea Egiptencei; aşa, răpindu-se Sarra, a dăruit lui Avraam ajutorul Său; aşa, l-a îngrozit pe Laban şi l-a arătat pe cel ce fugea[COLOR=#800080][2][/COLOR]mai puternic decît cel ce îl gonea. Deci şi acesta e semn al dumnezeieştii puteri: a lăsa să năpădească asupra drepţilor cele de scîrbă, pentru iscusirea lor, dar apoi a risipi norul acestora şi a le dărui curată înseninare.
Cel milostiv, şi îndurat şi drept.
Şi pe acestea le ocîrmuieşte cu dreptatea, cu milostivirea şi cu bunătatea, că se grijeşte ca un iubitor de oameni: şi, voind a încununa pe cei drepţi, sloboade luptele, dar, pentru nemăsurata bunătate, le dezleagă prea-degrab pe acestea.
5 Bun este bărbatul care se îndură şi miluieşte, tocmi-şi-va cuvintele sale cu judecată,
Iar Simmah, aşa: „Bun este cel darnic şi care miluieşte, iconomisindu-şi lucrurile sale cu judecată.” Că cel ce Îl urmează pe al Său Stăpîn caută şi grijeşte cu mînă slobodă pe cei împreună robi, îndurîndu-se ca un părtaş de aceeaşi fire şi miluindu-i ca cel ce aşteaptă răsplătire de la Stăpînul de obşte. Şi unul ca acesta nu lucrează nimic fără socoteală, ci, gîndind drept, împodobeşte şi cuvintele, şi lucrurile.
6 că în veac nu se va clăti.
Că unul ca acesta are socoteala întemeiată, nici o schimbare primind întru nelesnirile şi greutăţile vremilor.
7 Întru pomenire veşnică va fi dreptul,
Mult-vestit va fi unul ca acesta şi la toţi pomenit de-a pururea, şi va lăsa totdeauna laudă neuitată.
de auzul relelor nu se va teme.
Şi nu se va teme nici de îngroziri, nici de vestiri care ar putea să-i pricinuiască frică.
Gata este inima lui a nădăjdui spre Domnul.
Iar Simmah „iarăşi întemeiată” a tălmăcit-o pe cea gătită. Şi zice: Întemeiată şi statornică are nădejdea întru Dumnezeu, şi pentru aceasta defaimă asemenea gîlcevi.
8 Întăritu-s-a inima lui, nu se va teme, pînă ce va privi asupra vrăjmaşilor săi.
Nu numai că nu se teme de neprieteni, ci şi aşteaptă biruirea acelora pentru nădejdea spre Dumnezeu.
9 Risipit-a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămîne în veacul veacului.
Fiecare dintru acestea le aduce învăţătură de faptă bună celor ce voiesc. Şi zice că cel ce este împodobit cu evlavia şi cu dumnezeiasca frică nu întinde aşa prost milostenia celor lipsiţi, ci face aceasta cu multă slobozenie, urmînd celor ce seamănă şi risipesc seminţele fără cruţare, pentru nădejdea spicelor. Că la fel aşteaptă şi acesta cîştigul dreptăţii.
Cornul lui se va înălţa întru mărire.
„Corn” numeşte tăria, din metafora dobitoacelor într-armate cu coarne, care cu acestea izbîndesc celor ce vin asupră-le. Deci zice că puternic şi vestit va fi cel ce are bogăţia faptei bune.
10 Păcătosul va vedea, şi se va mînia, cu dinţii săi va scrîşni, şi se va topi, pofta păcătosului va pieri.
Iar cei ce voiesc să trăiască întru răutate, văzînd strălucirea drepţilor, se vor topi de zavistie şi vor măiestri măiestrii de spurcată ucidere, dar vor greşi din sfaturile lor şi nu-şi vor dobîndi pofta, că nedreaptă este aceasta şi foarte urîtă lui Dumnezeu.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]Următorii Legii celei Vechi, care nu aveau cunoştinţa mîntuirii.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Iacov