Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 129

Cîntarea treptelor.

Rugăciunea aceasta o aduce lui Dumnezeu ceata drepţilor. Şi mărturiseşte însăşi înainte-cuvîntarea Psalmului:
Dintru adîncuri am strigat către Tine, Doamne!
În loc de: Din însuşi străfundul inimii trimit (şi izbucnesc) în sus rugăciunea. Pentru că dumnezeiasca Scripturăîi prihăneşte pe cei ce folosesc şi mişcă numai buzele, cum zice către Dumnezeul tuturor Proorocul Ieremia: „Aproape eşti Tu, Doamne, de ruga lor, şi departe de rărunchii lor!”; şi cum îi prihăneşte pe Iudei Însuşi Dumnezeu, zicînd prin Isaia Proorocul: „Norodul acesta cu buzele Mă cinsteşte, iar cu inima departe stă de Mine.” Iar acum, cei ce se roagă dintru adîncul inimii trimit în sus rugăciunea:
2 Doamne, auzi glasul meu, fie urechile Tale luînd aminte la glasul cererii mele!
Şi, grăind cuvintele acestea omeneşte, ştie că Dumnezeu este fără de trup, pentru că a numit lucrarea auzitoare şi văzătoare: că ochii noştri au puterea văzătoare, iar urechilor li s-a încredinţat lucrarea auzitoare, iar Dumnezeu vede cu aceeaşi putere cu care şi aude, şi aude cu aceeaşi putere cu care şi vede.
3 De vei căuta la fărădelegi, Doamne
Ceata drepţilor roagă pe Dumnezeu să nu măsoare pedepsele cu păcatele. Aşa, şi Fericitul Anania şi cei împreună cu el au pus nelegiuirile norodului împrejurul feţei lor.[COLOR=#800080][1][/COLOR]
Doamne, cine va suferi?
Că, dacă vei ţine cumpenele osîndei după dreptate, cine va fi vrednic să sufere hotărîrea scoasă de aceasta? Că ar fi nevoie ca toţi să pătimească pieirea.
Că la Tine este milostivirea.
Ai iubirea de oameni înjugată cu dreptatea şi ai fire să o foloseşti mai mult pe aceasta decît pe aceea.
4 Pentru numele Tău Te-am aşteptat, Doamne! Aşteptat-a sufletul meu spre cuvîntul Tău.
În loc de „numele”, Achila şi Teodotion au tălmăcit: „frica”, iar Simmah: „legea”. Şi toate acestea arată înţelesul graiului, că zice: Ştiind bunătatea Ta, căci foloseşti mila ca pe o lege, nu mă deznădăjduiesc de cele mai bune nădejdi, aşteptînd făgăduinţa bunătăţilor. Că „cuvînt” a numit aici făgăduinţa, iar Dumnezeu a făgăduit iubire de oameni celor ce se pocăiesc.
5 Nădăjduit-a sufletul meu spre Domnul din straja dimineţii pînă în noapte.
În loc de: „peste toată ziua”, că straja de dimineaţă este ceasul cel mai de pe urmă al nopţii, că ultimii străjeri pînă la vremea aceea străjuiesc.
6 Din straja dimineţii să nădăjduiască Israil spre Domnul!
Nu se îndestulează drepţii să aibă numai ei singuri bogăţia nădejdii spre Dumnezeu, ci îi îndeamnă spre asemenea avuţie şi pe alţii, pe toţi, arătîndu-le cîştigul ce răsare de aici:
7 Că la Domnul este mila, şi multă izbăvire la Dînsul,
Că Stăpînul este iubitor de îndurări şi iubitor de oameni şi le dă mîntuire celor ce se căiesc.
8 şi El va izbăvi pe Israil de toate fărădelegile lui.
Cuvîntul acesta are acea proorocie pentru Stăpînul care zice: „El este Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” Aşa a zis şi dumnezeiescul Gavriil către Sfînta Fecioară: „Vei naşte Fiu, şi vei chema numele Lui Iisus, că El va mîntui norodul Său de păcatele lui.”

TÎLCUIREA PSALMULUI 130

Cîntarea treptelor.

Proorocescul cuvînt ne învaţă smerita cugetare şi aduce în mijloc faţa[COLOR=#800080][2][/COLOR]îndrăgitorilor acesteia, ce se roagă şi Îl înduplecă pe Dumnezeu:
Doamne, nu s-a înălţat inima mea,
Înălţarea inimii îi vatămă nu numai pe păgîni, ci şi pe Sfinţi. Şi ne învaţă Istoria Paralipomenilorpentru bine-credinciosul împărat Iezechia, zicînd: „S-a smerit dintru înălţimea inimii lui.” Pentru aceasta îi sfătuieşte şi Domnul pe sfinţiţii Săi ucenici, zicînd: „Tot cel ce se smereşte pe sine înălţa-se-va, şi cel ce se înalţă pe sine smeri-se-va.”
nici nu s-au înălţat ochii mei,
Osebirea celor trufaşi este să-şi ridice sprîncenele, şi să umfle bucile obrajilor şi să-i defaime pe toţi. Iar cei izbăviţi de patima aceasta nu învaţă aceasta pe Judecătorul ca pe unul ce nu ar şti, ci Îl cheamă spre mărturie ca pe Cel ce ştie.
nici n-am umblat întru cele mari,
Simmah a tălmăcit: „întru vrednicii”, iar Achila: „întru măriri”.
nici întru cele mai minunate decît mine.
Iar Simmah: „nici întru cei ce covîrşesc mai multe decît mine”, în loc de: Pe sine-mi mă măsuram, şi nu le-am făcut pe cele ce covîrşeau vrednicia mea.
2 De nu m-am smerit cu gîndul precum cel înţărcat spre maica lui, ci am înălţat sufletul meu, aşa vei răsplăti spre sufletul meu!
Iar Simmah, aşa: „De nu m-am făcut deopotrivă şi de nu am asemănat sufletul meu celui înţărcat către maica lui, aşa se va răsplăti sufletului meu.” Zice: De nu m-am temut de Tine şi nu m-am supus pe sine-mi Ţie asemenea pruncului celui acum înţărcat de la ţîţă şi care se teme de maica sa, ci am avut minte înaltă, mă rog să dobîndesc aceeaşi răsplătire.
3 Nădăjduiască Israil spre Domnul de acum şi pînă în veac!
Proorocescul cuvînt a arătat pentru care pricină a povestit isprăvile: că nu povestesc a loru-şi faptă bună lăudîndu-se, ci deşteptîndu-i şi ridicîndu-i către aceeaşi rîvnă pe alţii. Pentru aceea, au rugat tot Israilul să se ţină de aceeaşi nădejde, şi să o aibă pe aceasta totdeauna şi să adune roadele ce răsar dintru dînsa.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]Vezi la Daniil, capitolul 9.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Cum am tot zis: „persoana”.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 131

Cîntarea treptelor.

Psalmul acesta are multă asemănare cu cel de-al 88-lea, pentru că şi aici, şi acolo se roagă Dumnezeului tuturor cei robiţi în Babilon, aducînd în loc de rugăciune făgăduinţele făcute de Dînsul către marele David şi rugîndu-se a dobîndi iertare. Are încă şi proorocie a Mîntuitorului lumii, Celui ce a odrăslit după trup din neamul lui David.
Adu-Ţi aminte, Doamne, de David şi de toate blîndeţele lui!
Fiindcă, multe greşind noi şi lipsindu-ne de toată îndrăzneala, Te rugăm pe Tine, Stăpîne, să-Ţi aduci aminte de David şi de blîndeţele şi buna-credinţă ale aceluia. Încă şi Psalmul mai-nainte rînduit a pomenit aceasta şi ne-a învăţat arătat smerenia cugetului lui.
2 Cum s-a jurat Domnului şi s-a făgăduit Dumnezeului lui Iacov:
3 Nu voi intra în lăcaşul casei mele, nu mă voi sui pe patul aşternutului meu,
4 nu voi da somn ochilor mei, şi genelor mele dormitare
5 şi odihnă tîmplelor mele, pînă ce voi afla locul Domnului, lăcaşul Dumnezeului lui Iacov!
Istoria Paralipomenilorne învaţă acestea mai descoperit: că el s-a rugat întîi să zidească dumnezeiasca Biserică, iar după ce l-a oprit Dumnezeu prin Proorocul Natan şi i-a mai-nainte vestit zidirea ce era să se facă de Solomon, s-a stînjenit de zidire, dar nu s-a lenevit, ci a adunat aur, şi argint, şi fier, şi aramă, şi lemne şi pietre. Şi toate acestea - după cum am zis - cartea aceea îi învaţă pe cei ce voiesc să o citească.
6 Iată, L-am auzit pe El în Efrata, aflatu-l-am pe dînsul în cîmpii dumbrăvii.
David se ruga să zidească Biserică lui Dumnezeu, şi i s-a făgăduit că din rodul coapselor lui îşi va zidi lui-şi Biserică însufleţită şi cuvîntătoare: pe Unul Născut Cuvîntul lui Dumnezeu. Pentru aceea zice proorocia: „Iată, L-am auzit pe El în Efrata, aflatu-l-am pe el în cîmpii dumbrăvii.” Că „Efrata” se numea cea care acum se numeşte Vitleem, şi acolo S-a născut Stăpînul Hristos, Care, arătînd al Său trup Iudeilor, a zis tainic: „Stricaţi voi Biserica aceasta!”. Iar „cîmpi ai dumbrăvii” numeşte locul Bisericii din Ierusalim, care era pustiu şi nu avea nici o zidire pe dînsul; că, oprindu-l cu rugăciunea către Dumnezeu pe Îngerul cel pierzător, acolo a aşezat altar marele David, şi a adus jertfă şi l-a afierosit spre zidirea Bisericii[COLOR=#800080][1][/COLOR]. Şi - fiindcă erau două corturi[COLOR=#800080][2][/COLOR]: unul din pietre şi din lemne, iar altul din trup şi din suflet, primul făcut de Solomon în Ierusalim, iar al doilea ţesut în Vitleem de darul Preasfîntului Duh; şi bine-credincioşii de atunci pe acela îl vedeau, iar pe acesta îl aşteptau - după cuviinţă a zis proorocescul cuvînt: „Iată, L-am auzit pe Dînsul în Efrata - adică: Se va face de Duhul Sfînt - aflatu-l-am pe el în cîmpii dumbrăvii”, adică pe cel zidit de Solomon, după făgăduinţa Duhului.
7 Intra-vom în lăcaşurile Lui, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui.
A schimbat timpul, şi zice: Intrînd acolo, ne închinăm crezînd că Biserica s-a învrednicit de dumnezeiasca arătare. Căci această înţelegere are acest „unde au stat picioarele Lui”, ştiind că Dumnezeu este nu numai fără de trup, ci şi nescris împrejur. Dar dumnezeiasca Scripturăvorbeşte foarte trupeşte pentru Dînsul, măsurînd cuvintele cu auzurile omeneşti.
8 Scoală-Te, Doamne, întru odihna Ta,
„Odihnă” a lui Dumnezeu numeşte slujba după Lege, El neavînd trebuinţă şi nici veselindu-Se de aceasta, ci îmbrăţişînd buna-credinţă a celor ce o aduc. Şi încă se roagă ca darul Lui să se arate iarăşi şi să i se dea Bisericii strălucirea mai dinainte.
Tu şi sicriul sfinţirii Tale!
După cuviinţă a pomenit Chivotul, fiindcă întru Sfintele Sfintelor era pus Chivotul cu tablele Legii,şi deasupra acestuia sta curăţitorul, şi prin acela se făceau arhiereului oarecari vestiri ale dumnezeieştii arătări. Că Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul, „nu locuieşte în biserici făcute de mîini”, după glasul Fericitului Pavel. Aşa s-a rugat încă şi înţeleptul Solomon: „Dacă cerul şi cerul cerului nu este destul Ţie... ” Aceasta a zis şi Însuşi Dumnezeul tuturor: „Cerul Îmi este Mie scaun, şi pămîntul – aşternut picioarelor Mele. Care casă Îmi veţi zidi Mie? Sau care e locul odihnei Mele?”

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Sfîntul Înger fusese trimis să pustiască Ierusalimul, ca pedeapsă pentru păcatul lui David, care făcuse acea neîngăduită numărare a norodului:
„Îngerul Domnului stătea atunci deasupra ariei lui Ornan (Aravna) Iebuseul. Atunci, ridicîndu-şi ochii săi, David a văzut pe Îngerul Domnului stînd între pămînt şi cer, cu sabia goală în mîna sa, întinsă asupra Ierusalimului; şi a căzut David şi bătrînii cu feţele la pămînt, îmbrăcaţi în sac. Şi a zis David către Dumnezeu: «Oare nu eu am poruncit să se numere norodul? Eu am greşit, eu am făcut rău; dar aceste oi ce au făcut? Doamne Dumnezeul meu, să vină mîna Ta asupra mea, asupra casei tatălui meu, iar nu asupra poporului Tău ca să-l piardă pe el!» Iar Îngerul Domnului a zis lui Gad Proorocul să spună lui David: «Să se suie David şi să ridice un jertfelnic Domnului în aria lui Ornan Iebuseul» Şi s-a dus David, după cuvîntul lui Gad pe care i-l grăise în numele Domnului.” (vezi Cartea întîi a Cronicilor, capitolul21).

[COLOR=#800080][2][/COLOR]două Biserici

[patinina34]

9 Preoţii Tăi se vor îmbrăca cu dreptate, şi cuvioşii Tăi se vor bucura.
Zice: Zidindu-se casa şi Chivotul punîndu-se iarăşi întru cele neintrate, preoţii se vor face drepţi săvîrşind slujba după Lege, iar cei ce nu s-au împărtăşit de vrednicia preoţească, dar s-au grijit de buna-credinţă, se vor umple de toată veselia.
10 Pentru David, robul Tău, să nu întorci faţa unsului Tău!
„Uns” numeşte aici împărăţia Iudeilor; şi, de vreme ce împăraţii lor erau rău-credincioşi, cei de atunci se roagă ca, pentru David, să nu se stingă neamul împărăţiei. Apoi, fac aducere-aminte de făgăduinţe:
11 Juratu-S-a Domnul lui David adevăr, şi nu Se va lepăda de dînsul:
Nemincinos – zice – e Cel ce S-a făgăduit, şi izvor al adevărului, şi neîmplinirea făgăduinţei este din cele cu neputinţă.
Din rodul pîntecelui tău voi pune pe scaunul tău!
Aceasta este una din făgăduinţe, şi a primit sfîrşit: că nu singur Solomon, ci şi cei din Solomon s-au învrednicit de scaunele împărăteşti. Iar sfîrşitul făgăduinţei l-a adeverit Stăpînul Hristos, întărind împărăţia lui David, că aceasta a vestit mai-nainte şi Fericitul Isaia: „Prunc S-a născut nouă Fiul şi S-a dat nouă, a Cărui stăpînie este peste umărul Lui, şi se cheamă numele Lui: Înger al marelui sfat, Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Stăpînitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. Amin.” Şi, după puţine: „... ca să îndrepteze scaunul lui David şi împărăţia lui de acum şi pînă în vremea cea din veac.” După cum am zis, făgăduinţa aceasta a adeverit-o Stăpînul Hristos, iar pe cealaltă Dumnezeu nu a dat-o nehotărîtă, că a zis aşa:
12 De vor păzi fiii tăi aşezămîntul Meu şi mărturiile Mele acestea care îi voi învăţa pe dînşii, şi fiii lor vor şedea pe scaunul tău.
Deci aceasta este făgăduinţa Stăpînului, iar nelegiuirea acelora a curmat cursul împărăţiei: căci, căzînd în păgînătate, Solomon a tras îndată asupră-şi dumnezeiasca urgie, pentru care scaunul s-a tiranisit[COLOR=#800080][1][/COLOR]şi cele zece seminţii au primit împărăţia altuia. Mai pe urmă vreme, încă şi cele două seminţii s-au golit de davidiceasca împărăţie.
13 Că a ales Domnul Sionul, osebitu-l-a pe el spre lăcaş Lui-Şi:
Zice: De demult - o Stăpîne - ai preţuit-o pe aceasta mai mult decît pe celelalte cetăţi şi ai arătat-o a Ta sălăşluire.
14 Aceasta este odihna Mea în veacul veacului,
Zice: Tu ai zis acestea – o Stăpîne! – şi ai făgăduit că Te vei odihni în Sion de-a pururea. Şi aceasta a şi dobîndit sfîrşitul: că, deşi Biserica cea veche s-a pustiit pentru nebunia Iudeilor, prin dumnezeiescul dar locurile de acolo s-au învrednicit de Cruce, şi de Înviere şi de Înălţare, şi toţi aleargă din tot pămîntul şi marea ca să capete blagoslovenia ce izvorăşte întru acelea[COLOR=#800080][2][/COLOR].
aici voi locui, că l-am ales pe dînsul!
Şi acest stih a dobîndit sfîrşit, măcar că s-au schimbat casele, căci cuvîntul cel proorocesc a pomenit iar Sionul, întru care a fost şi locul Crucii, şi al Învierii.
15 Vînatul lui, blagoslovindu-l, îl voi blagoslovi,
Iar Simmah, aşa: „Îngrăşarea lui, blagoslovind-o, o voi blagoslovi”, adică: Voi da lor îndestularea tuturor.
pe săracii lui voi sătura de pîine.
Voi da şi celor lipsiţi trebuinţa celor de nevoie.
16 Pe preoţii lui îi voi îmbrăca cu mîntuire,
Pe aceea pe care a chemat-o mai sus „dreptate”, aici a numit-o „mîntuire”, că mîntuirea este rodul dreptăţii.
şi cuvioşii lui cu bucurie se vor bucura.
Iar iubitorii bunei-credinţe se vor umple de toată veselia.
17 Acolo voi răsări corn lui David,
Deci, după înţelegerea cea lesnicioasă, îl arată pe Zorobabel. Dar - de vreme ce acesta nu a trecut stăpînia nici la nepoţi, nici măcar la fii - după cuviinţă nimeni nu ar putea să-l numească „corn” pe dînsul, care a povăţuit puţină vreme, căci „cornul” arată oarece tare şi statornic. Şi, de vreme ce proorocia nu se potriveşte lui Zorobabel, cuvîntul mai-nainte vesteşte naşterea după trup a lui Hristos, că aşa a zis şi Fericitul Petru în Fapte: „Prooroc fiind David şi ştiind că Dumnezeul lui S-a jurat cu jurămînt că din rodul mijlocului său va ridica pe Hristos după trup şi Îl va pune pe scaunul lui, mai-nainte ştiind aceasta, a grăit pentru învierea Lui.”
gătit-am Luminător unsului Meu.
Proorocescul cuvînt numeşte iarăşi „Luminător” Biserica cea din David, care a primit lumina dumnezeirii.
18 Pe vrăjmaşii lui îi voi îmbrăca cu ruşine, iar peste dînsul va înflori sfinţenia Mea.
Deci martori ai ruşinii sînt Iudeii, care au îmbrăţişat vrăjmăşia, secerînd ruşinea. Iar „sfinţenia” numeşte bisericile de peste tot pămîntul şi marea, care sînt trup al Stăpînului Hristos şi primesc de la Dînsul izvoarele sfinţeniei.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]A fost apucat de tiranul Ieroboam, casa lui David rămînînd să stăpînească doar pe Iuda şi Veniamin, cum am mai arătat.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Vorbeşte adică de hagialîcul la Sfintele Locuri, care azi s-a schimbat în turism mai mult sau mai puţin pios, dar superstiţios şi fariseic.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 132

Cîntarea treptelor.

În zilele lui Roboam (fiul lui Solomon), seminţiile s-au despărţit: şi cele zece i-au urmat lui Ieroboam, iar cele două au îmbrăţişat davidiceasca împărăţie. Iar după întoarcerea din Babilon, iarăşi s-au împreunat, şi au iubit împreună-glăsuirea, şi aveau o stăpînie şi săvîrşeau de obşte slujba cea după Lege. Deci pe acestea mai-nainte le vesteşte Psalmul de faţă.
Iată dar: Ce este bun şi ce e frumos, fără numai a locui fraţii împreună?
Prin înseşi lucrurile – zice – ne-am învăţat că nimic nu este mai dulce decît împreună-glăsuirea şi unirea frăţească. Iar „fraţi” numeşte seminţiile, fiindcă boierii şi începătorii de la care şi-au luat acestea numirea au fost fii ai unui tată.
2 Ca mirul pe cap, care se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron,
Untul de lemn arhieresc era alcătuit din multe feluri de flori mirositoare, dar nici una dintru acelea nu slobozea atîta bună mireasmă de sine-şi osebită, ci amestecarea tuturor şi împreună-turnarea dădea prea-foarte bună mireasmă. Deci a asemănat cu acesta frăţeasca împreună-glăsuire după cuviinţă, fiindcă împreunarea mai multor isprăvi fac buna mireasmă a faptei bune desăvîrşite.
care se pogoară pe marginea îmbrăcămintei lui.
Zice: Darul dragostei se aseamănă cu mirul acela ce se vărsa peste capul lui Aaron, dar nu se pogora numai pînă la barbă, ci sfinţea chiar şi partea de prin prejurul pieptului a hainei. Că „margine” a numit ceea ce noi numim „guler”, pe care şi Achila a zis-o „gură a hainei”. Deci: Precum sfinţitul mir îl umplea pe preot de bună mireasmă - străbătînd de la cap, prin barbă, pînă la haină - aşa ajunge folosul dintru împreună-glăsuire de la începătorie pînă la supuşi.
3 Ca roua Ermonului care se pogoară pe munţii Sionului,
S-a mutat către altă icoană, învăţîndu-ne iarăşi folosul împreună-glăsuirii. Şi a zis că aceasta se aseamănă cu roua ce vine peste Sion de la Ermon; şi atîta este, cît şi cărămizile lasă picături. Iar „Ermonul” este şi el munte al Palestinei, care se cam deosebeşte de pămîntul lui Israil.
că acolo a poruncit Domnul blagoslovenia şi viaţa, pînă în veac.
Nu în Ermon, ci în Sion, întru care s-a trimis peste Sfinţiţii Apostoli şi roua de viaţă făcătoare a Preasfîntului Duh, prin care toţi credincioşii dobîndesc veşnica blagoslovenie.

TÎLCUIREA PSALMULUI 133

Cîntarea treptelor.

Psalmul acesta se potriveşte şi celor ce s-au întors din Babilon, dar şi tuturor celor bine-credincioşi aduce sfătuire să-L laude pe Dumnezeu nu numai în fiecare zi, ci şi noaptea.
Iată, acum binecuvîntaţi pe Domnul toate slugile Domnului,
Nu al tuturor este acest lucru, a-L lăuda pe Dumnezeu, ci numai al celor ce îmbrăţişează dumnezeiasca stăpînie şi socotesc slujba Stăpînului pricinuitoare de mult folos. Pentru că osebirea celor ce au primit rănile păcatelor este să lăcrimeze, şi să se tînguiască şi să ceară dumnezeiasca iubire de oameni.
care staţi în casa Domnului, în curţile casei Dumnezeului nostru!
După ce a poruncit să laude pe Dumnezeu, a învăţat şi chipul cîntării de laudă, că dumnezeiescul Pavel a legiuit a ridica mîini cuvioase pretutindeni, dar mai ales în locurile afierosite pentru acest lucru se cuvine a aduce lui Dumnezeu îndatorita închinăciune.
2 În nopţi, ridicaţi mîinile voastre la cele sfinte şi binecuvîntaţi pe Domnul!
După ce i-a învăţat locul, îi învaţă şi vremea, că noaptea este potrivită cîntării de laudă, dînd multă linişte şi fiind izbăvită de gîlcevile cele multe. Iar acest „ridicaţi mîinile” porunceşte obiceiul care şi stăpîneşte.
3 Blagoslovi-te-va Domnul din Sion, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul.
Căci, ca să nu prepuie cineva că Dumnezeul tuturor Se cuprinde şi Se scrie împrejur numai în Sion, L-a arătat pe Dînsul Ziditor al tuturor, după cuviinţă: că prin „cer” şi prin „pămînt” a cuprins toată zidirea, că în cer sînt Îngerii, iar pe pămînt petrec oamenii şi cele făcute pentru aceştia.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 134


Aliluia. Cîntarea treptelor.

Aceasta este altă laudă care s-a adus lui Dumnezeu de cei ce au dobîndit slobozenia. Iar tîlcuirea lui „aliluia” am zis-o mai-nainte întru altele.
Lăudaţi numele Domnului, lăudaţi pe Domnul,
Fiindcă dumnezeiasca fire este nevăzută, ne porunceşte a o lăuda pe aceasta după cuviinţă, zicînd: „Lăudaţi numele Domnului!” Îndestulaţi-vă – zice – cu numirea lui Dumnezeu şi nu căutaţi a vedea cele cu neputinţă de văzut!
2 cei ce staţi în casa Domnului, în curţile casei Dumnezeului nostru!
Zice: După ce v-aţi izbăvit de robia Babilonienilor şi aţi dobîndit buna-cuviinţă şi podoabă a dumnezeieştilor curţi, lăudaţi-L pe Dătătorul bunătăţilor acestora!
3 Lăudaţi pe Domnul, că este bun Domnul!
Faceţi pricină a cîntării de laudă bunătatea Celui ce este lăudat!
Cîntaţi numele Lui, că este bun!
Mult cîştig se pricinuieşte vouă şi de aici - zice. Apoi, pomeneşte facerile de bine către dînşii:
4 Că pe Iacov Şi-a ales Lui-Şi Domnul, pe Israil, spre moştenire Lui-Şi.
Iar Simmah, aşa: „pe Israil, spre alegere Lui-Şi.” Zice: Pe dînsul l-a învrednicit de mai multă purtare de grijă, şi l-a numit norod al Său şi, de toţi oamenii grijindu-Se, de acesta s-a grijit cu covîrşire. Pe acestea le-a zis încă şi Fericitul Moisi: „Cînd a împărţit Cel Preaînalt neamurile, cînd a risipit pe fiii lui Adam, a pus hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu: şi s-a făcut parte a Domnului Iacov, norodul Lui, Israil - funia moştenirii Lui.”
5 Că eu am cunoscut că este mare Domnul, şi Domnul nostru - peste toţi dumnezeii.
Prin înseşi lucrurile – zice – ne-am învăţat vîrtutea Dumnezeului nostru şi că dumnezeii închinaţi de celelalte neamuri nu vor putea nicidecum a se alătura cu Dînsul, că nimeni nu alătură pe Cel ce este, şi de-a pururea este, cu cel ce nu este nicidecum. Apoi, arată puterea lui Dumnezeu din zidire:
6 Toate cîte a vrut, Domnul a făcut, în cer şi pe pămînt, în mări şi întru toate adîncurile.
Cele făcute nu sînt măsurate deopotrivă cu puterea, ci cu voirea: că putea să zidească încă mult mai multe decît acestea şi cu mult mai mari, ci atîtea şi unele ca acestea a voit. Dar toate sînt ale Lui făpturi: cerul şi cele cereşti, pămîntul şi cele pămînteşti, marea şi cele dintru dînsa. Iar „adîncuri” numeşte mulţimea cea nemărginită a apelor, că le-a numit cu multe nume de mări, fiindcă în multe noianuri s-a despărţit marea cea una: că unul este sînul Atlantic, şi altul Oceanul, şi noianul cel Tirenian, şi cel Ionian, şi cel Egeean, şi cel Arabic, şi cel Indian, şi Marea Neagră, şi Propontida[COLOR=#800080][1][/COLOR], şi Elespontul[COLOR=#800080][2][/COLOR]şi alte noianuri, mai multe decît cele zise.
7 Ridicînd nori de la marginea pămîntului,
Pentru că, cu dumnezeiescul cuvînt, firea apelor cea curgătoare în jos se trage în sus, şi se înalţă în văzduh şi adapă pămîntul. Şi a zis că aceasta se ridică „de la marginea pămîntului”, căci din apele mărilor se strînge, iar „margini ale pămîntului” sînt sînurile mărilor.
fulgerele spre ploaie le-a făcut
Prin fulgere mai-nainte vesteşte dăruirea ploilor şi arată minune mai prea-slăvită decît toate minunile: că, străbătînd prin ape, focul cel fulgerător nici pe acelea nu le înfierbîntă, nici el însuşi nu se stinge.
Cel ce scoate vînturile din vistieriile Sale.
„Vistierii” ale vînturilor nu zice că sînt oarecari cămări, ci, de vreme ce voia dumnezeiască porneşte cu lesnire vîntul cînd aerul e lipsit de acesta, pe ea a numit-o „vistierie”, căci, îndată ce porunceşte, despre toate părţile se adună vînturile. Aşa, după ce a arătat zidirea şi purtarea de grijă cele de obşte, de aici înainte povesteşte facerile de bine către Iudei:
8 Care a bătut pe cele întîi-născute ale Egiptului, de la om pînă la dobitoc.
A pus întîi rana cea mai de pe urmă, fiindcă după aceasta au primit Iudeii slobozenia.
9 Trimis-a semne şi minuni în mijlocul tău, Egipte,
Prin acestea a arătat lucrările de minuni cele de tot felul şi pedepsele.
întru Faraon şi întru toate slugile lui.
Că nu a putut împărăţia să izbăvească Egiptul de bătăile slobozite de Dumnezeu, ci întru aceleaşi rele au căzut şi supuşii, şi împăratul. Aşa a zis Dumnezeul tuturor şi către marele Moisi: „Iată, Eu bat pe tot cel întîi-născut al Egiptului, de la cel întîi-născut al lui Faraon cel ce şade pe scaunul său, pînă la cel întîi-născut al roabei din moară.”
10 Care a bătut neamuri multe
Pe cele ce au locuit de demult în Palestina.
şi a ucis împăraţi tari:
11 pe Sihon, împăratul Amoreilor, şi pe Og, împăratul Vasanului
Dumnezeiescul Moisi a stricat împărăţia acestora.
şi toate împărăţiile lui Hanaan.
Pe aceştia i-a biruit Fericitul Iisus al lui Navi, şi a împărţit norodului ţările şi cetăţile stăpînite de aceia. Aceasta zice şi aici Proorocul:
12 Şi a dat pămîntul lor moştenire, moştenire lui Israil, norodului Său.
Căci pămîntul stăpînit de demult de acei împăraţi păgîni a fost dat lui Israil de Dumnezeul său ca pe o moştenire părintească.

[patinina34]

13 Doamne, numele Tău este în veac, şi pomenirea Ta în neam şi în neam!
Că mărimea minunilor făcute de Tine i-a învăţat pe toţi să ştie numele Tău, şi pomenirea facerilor Tale de bine se va păzi încă şi întru neamurile ce vor fi.
14 Că va judeca Domnul norodul Său, şi spre slugile Sale Se va umili.
Zice: Văzînd că ni se dă război de vrăjmaşi, nu ne vei trece cu vederea, nici nu vei aduce asupră-ne pedepse vrednice de păcatele noastre, ci ne vei fi milostiv şi blînd. Aşa, după ce a arătat puterea Celui ce este cu adevărat Dumnezeu, arată şi neputinţa celor ce se numesc „dumnezei”, dar nu sînt. Şi, de vreme ce i-a numit „dumnezei”, i-a arătat că, împreună cu lucrarea, sînt pustii şi de numire:
15 Idolii neamurilor – argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti.
Zice: Dumnezeul nostru este Făcător al tuturor, iar aceia nu numai că nu au putere ziditoare, ci însuşi chipul şi l-au luat de la meşteşugul omenesc, că din materie şi din meşteşug este înfiinţarea lor.
16 Gură au, şi nu vor grăi; ochi au, şi nu vor vedea;
17 urechi au, şi nu vor auzi;
Au – zice – icoane ale simţurilor, dar sînt lipsite de lucrarea acestora.
că nu este duh în gura lor.
De acesta s-a împărtăşit încă şi firea celor necuvîntătoare, pentru că fiecare din jivine răsuflă, iar idolii nu se împărtăşesc de acesta nici cît cele necuvîntătoare măcar.
18 Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe dînşii şi toţi cei ce nădăjduiesc spre dînşii!
De această nesimţire sînt vrednici să se împărtăşească şi cei ce îi zidesc pe dînşii, şi cei ce se închină lor, că drept este ca cei ce se împărtăşesc de cuvîntare, dar socotesc dumnezei pe cei lipsiţi de viaţă şi de cuvîntare, să se împărtăşească de necuvîntarea acelora.
19 Casa lui Israil, binecuvîntaţi pe Domnul!
Zice: Aceia dau slujbă şi cinste idolilor neînsufleţiţi, iar voi lăudaţi-L pe Făcătorul tuturor!
Casa lui Aaron, binecuvîntaţi pe Domnul!
A deosebit pe preoţi de norod şi a poruncit a-L lăuda deosebi, prin aceasta arătînd deosebirea.
20 Casa lui Levi, binecuvîntaţi pe Domnul!
Aici este iarăşi altă deosebire, căci leviţii erau mai cinstiţi decît ceilalţi, dar mai jos decît preoţii. Deci - ca aceştia să nu răpească vrednicia preoţească, fiindcă de demult au îndrăznit şi acest lucru, trăind dumnezeiescul Moisi[COLOR=#800080][3][/COLOR]- de nevoie i-a deosebit şi pe aceştia de preoţi.
Cei ce vă temeţi de Domnul, binecuvîntaţi pe Domnul!
Aceasta este altă ceată, care nu-şi trăgea neamul din Iacov, dar îmbrăţişa bună-credinţa aceluia. Aşa îi numea încă şi pe nemernicii cei bine-credincioşi, şi acest lucru este destul să-i înveţe pe Iudei că Dumnezeul tuturor alege mai mult rudenia năravurilor decît rudenia trupească.
21 Bine este cuvîntat Domnul din Sion, Cel ce locuieşte în Ierusalim!
Fiind binecuvîntat, Dumnezeu binecuvîntează: dar El binecuvîntează cu lucrul, iar El Se binecuvîntează cu cuvîntul; şi cei ce Îl laudă grăiesc graiuri, iar El dăruieşte înapoi blagoslovenia prin lucruri. Şi a zis că El locuieşte în Ierusalim nu scriind împrejur dumnezeiasca fire acolo, ci acolo ştiind atunci dumnezeiasca arătare.



[COLOR=#800080][1][/COLOR]Marea Marmara

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Strîmtoarea Dardanelelor

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Am amintit de aceasta într-o altă notă, de la tîlcuirea Psalmului 98.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 135


Aliluia.

Proorocescul dar a scris lauda aceasta aceloraşi, lucrîndu-le lor folosul prin mai multe învăţături.
Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, că în veac este mila Lui!
Zice: Aduceţi lui Dumnezeu lauda de mulţumire, pomenind bunătăţile dăruite vouă de Dînsul şi minunîndu-vă de mila Lui cea nemăsurată!
2 Mărturisiţi-vă Dumnezeului dumnezeilor, că în veac este mila Lui!
Al „dumnezeilor”, zice aici, nu al idolilor, că nu L-ar fi numit pe Dînsul Dumnezeu al celor ce nu sînt dumnezei, că Dumnezeu nu este Dumnezeu al morţilor, ci al viilor. Deci „dumnezei” îi numeşte pe cei cinstiţi cu preoţia, care s-au făcut şi fii ai lui Dumnezeu. Aşa zice şi în Lege: „Pe dumnezei nu îi vei grăi de rău, şi pe stăpînitorul norodului tău nu-l vei cleveti.” Şi: „Fiu întîi-născut al Meu Îmi este Israil.” Şi, prin Isaia: „Fii am născut şi i-am înălţat.” Şi, în Psalmi: „Eu am zis: Dumnezei sînteţi şi fii ai Celui Preaînalt.” Pe aceştia i-a numit „dumnezei”, pe cei care s-au făcut fii ai lui Dumnezeu.
3 Mărturisiţi-vă Domnului domnilor! - că în veac este mila Lui.
Şi împăraţii, şi principii îi stăpînesc pe supuşi luînd stăpînirea de la Dumnezeu. Aşa a zis şi Domnul: „Împăraţii limbilor le domnesc pe ele şi stăpînitorii le stăpînesc pe dînsele.” Sînt încă şi oarecari Îngeri numindu-se Domnii. Pentru aceasta a zis şi dumnezeiescul Apostol: „Căci, deşi sînt aşa-zişi dumnezei, fie în cer, fie pe pămînt - precum şi sînt dumnezei mulţi şi domni mulţi - dar nouă unul ne este Dumnezeu: Tatăl, de la Care sînt toate, şi noi întru Dînsul; şi unul ne este Domnul: Iisus Hristos, prin Care sînt toate, şi noi printr-Însul.” Pe Acesta L-a numit Psalmul Domn al adevăraţilor domni.
4 Singurul Care a făcut minuni mari, că în veac este mila Lui.
Mari lucrări sînt şi cele ale robilor Lui celor iubiţi: numim „dumnezeieşti” şi minunile lui Moisi, şi pe ale lui Iisus Navi, şi pe ale lui Ilie, aşijderea încă şi semnele făcute de Sfinţiţii Apostoli; deci după cuviinţă L-a numit Proorocul pe Dînsul: „singur Ziditor al marilor minuni”. Apoi, arată şi făpturile Lui cele mari:
5 Celui ce a făcut cerul întru pricepere, că în veac este mila Lui.
Că şi numai văzîndu-se, cerul propovăduieşte înţelepciunea lui Dumnezeu, că multă îi este mărimea, şi frumuseţea şi rămînerea peste multă vreme.
6 Celui ce a întărit pămîntul peste ape, că în veac este mila Lui.
Şi acest lucru este vrednic de minune şi covîrşeşte mintea omenească: adică, fiind înconjurat de ape despre toate părţile, pămîntul să stea şi să rămînă întru a sa fire. Şi după cuviinţă a înjugat marele scriitor mila Lui cea veşnică cu toate graiurile, fiindcă Iubitorul de oameni le-a zidit pe toate nu pentru a Sa trebuinţă, ci pentru singură iubirea de oameni.
7 Celui ce a făcut luminătorii mari, că în veac este mila Lui.
Împărtăşindu-se de dumnezeiasca purtare de grijă, oamenii obişnuiesc a aprinde făclii, dar tot focul de prin prejurul pămîntului nu urmează strălucirea unei singure stele. Iar decît toate stelele şi decît însăşi luna, prea-luminat este soarele: că, arătîndu-se, şi pe acelea le acoperă, şi razele aceleia le tîmpeşte[COLOR=#800080][1][/COLOR].
8 Soarele – spre stăpînirea zilei, că în veac este mila Lui.
9 Luna şi stelele – spre stăpînirea nopţii, că în veac este mila Lui.
Zice: A împărţit luminătorilor vremea: şi cu razele soarelui face ziua, iar cu luna şi cu stelele luminează noaptea, prin fiecare din cele făcute arătînd a Sa bunătate.
10 Celui ce a bătut Egiptul cu cei întîi-născuţi ai lor, că în veac este mila Lui.
Dar poate s-ar fi nedumerit cineva: Cum se lucrează moartea prin milă? Deci privească dezlegarea graiurilor puse înainte, că Cel ce îi miluieşte pe cei nedreptăţiţi îi munceşte pe cei ce nedreptăţesc, că aceasta a adăugat aici şi Proorocul: