Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]56[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica înainte de[/SIZE]
[SIZE=5]Înălţarea Sfintei Cruci[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 3, 13-17)[/SIZE]

13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, numai cel ce s-a pogorât din Cer, Fiul Omenesc, care este în cer. 14. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa Fiul Omenesc. 15. Ca tot cel ce crede în el, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. 16. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pe Fiul său cel unul născut l-a dat, ca tot cel ce crede în dânsul să nu piară, ci să aibă viaţa de veci. 17. Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul său în lume, ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin el.


Importanţa Crucii

1. Evanghelia de faţă este o parte din convorbirea lui Iisus cu Nicodim (Ioan 3, 1-21). Ca să o putem înţelege este nevoie să o punem în legătură cu întregul.
Iisus ne spune Ioan, mersese pentru prima dată cu ucenicii Săi la sărbătoarea Paştilor. Minunile şi învăţăturile Lui Îi câştigaseră o mulţime de aderenţi. Între aceştia erau chiar şi unii dintre farisei. Fariseii însă luaseră de timpuriu poziţie ostilă contra Lui (Ioan 1, 19-28) şi hotărâseră să excludă dintre dânşii pe acela, care ar sta cu El de vorbă. De aceea, acei farisei, care Îi erau aderenţi, stăteau în rezervă, nu se dădeau pe faţă. Între aceştia era unul, Nicodim, un boier erudit, care, spre a-şi procura mulţumirea de a avea o întrevedere cu Iisus, fără să se compromită în ochii colegilor săi, se duse noaptea (vs. 2), în taină, de se întâlni cu minunatul Învăţător.
Convorbirea o deschise Nicodim, adresându-se lui Iisus în termenul cel mai respectuos: „Rabi“ – titlu, care se da marilor învăţaţi ai lui Israil, cam identic cu „Magnificenţă“, ce se dă astăzi Rectorilor de la unele Universităţi. Apoi continuă: „ştim...“ adică nu sunt numai eu singur, ci suntem mai mulţi, care ştim, şi deci, eu, în numele mai multora, Îţi vorbesc.
În răspunsul Său Iisus îi vorbeşte lui Nicodim despre renaştere (vs. 3). Şi, nepricepându-L Nicodim, Mântuitorul Se explică, arătându-i (vs. 5 ş.u.) că renaşterea nu se înţelege materialiceşte trupeşte, ci spiritualiceşte, moraliceşte: „din apă şi din duh“: prin botez, spălându-se omul de murdăria păcatelor şi ameliorându-şi sentimentele şi dorinţele, deci întreagă viaţa morală. Iar, văzând că (vs. 9) tot nu e înţeles, Iisus (vs. 10) îşi exprima mirarea că Nicodim, dascălul lui Israil, nu-L pricepe – cu înţelesul: dacă tu nu Mă înţelegi, cum Mă vor înţelege ceilalţi, care n-au nici deşteptăciunea, nici ştiinţa ta – apoi adaugă: (vs. 11-12). Până acum v-am vorbit (Iisus se adresează lui Nicodim ca reprezentantul mai multora, ca şi cum ar vorbi cu mai mulţi, deci în plural, „voi, ... vouă“) de cele pământeşti, uşor de înţeles, şi nu înţelegeţi, dar dacă vă voi vorbi de cele cereşti?! Cele pământeşti tot se pot demonstra, se pot pipăi, dovedi prin experimente. Cele cereşti însă nu. În acestea sunteţi avizaţi numai la autoritatea Mea, Care vă vorbesc despre ce ştiu, despre ce am văzut – în ceruri. Că – şi acum începe Evanghelia, cu care ne ocupăm:
2. 13. „Nimeni“ – de aici, de pe pământ – „nu s-a suit în ceruri“, ca să afle, şi, înapoindu-se, să spună cele cereşti. Pe acestea le ştie numai „Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer“. Numai el poate să ştie tainele lui Dumnezeu, fiindcă El este în cer, ca Dumnezeu şi este şi pe pământ, ca Dumnezeu şi ca om. În această calitate El singur Vă poate spune cele cereşti.
În câteva cuvinte profunde Iisus cuprinde şi misiunea şi activitatea Sa pământească, de care înlănţuieşte, tot în termeni adânci, rezultatul activităţii Sale:
14-15: Cele cereşti, pe care le va propovădui, au să-L ducă pe propovăduitor, pe Fiul Omului, la Golgota, pe cruce. Această ducere şi înălţare, însă are să fie spre mântuirea acelora, care vor crede într-Însul. Poziţia Lui pe cruce va fi ca a şarpelui, pe care Moise (Numerii 21, 9) l-a ridicat în pustie. Cum, cei muşcaţi de şerpi, dacă se uitau cu credinţă la şarpele cel de aramă, se vindecau; astfel se vor vindeca cei muşcaţi de şarpele primitiv, cei care suferă de păcatul lui Adam, privind şi primind cu credinţă pe Iisus Cel pironit pe cruce.
Această ridicare „pe semn“ (Numerii 21, 9) nu este întâmplătoare. Ea este produsul iubirii dumnezeieşti, căci (vs. 16-17) Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât, spre a o scăpa de urmările muşcăturii şarpelui primitiv, a dat tot ce a avut mai scump şi mai iubit, pe Însuşi Fiul Său, ca să fie chinuit, ţintuit pe lemn în locul şarpelui celui de aramă, ca lumea, văzându-L şi crezând într-Însul, să se mântuiască.
Pentru acum Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său să judece lumea, ci, ca, prin moarte, să o mântuiască de moarte.
3. Cum Moise „pe semn“ a ridicat şarpele neveninos, ca să vindece pe cei muşcaţi de şerpii cei veninoşi: aşa Hristos, Cel neatins de urmările şarpelui primitiv, se ridică pe semn, pe cruce, spre a vindeca pe cei înveninaţi, de şarpele primitiv, pe cei păcătoşi.
Hristos a stat fixat pe semn, pe cruce, ca semn şi prin aceasta a sfinţit Semnul, i-a dat importanţa pe care o are.
Semn de ruşine şi de teroare era crucea, deoarece cu ea, în miniatură, se înfierau făcătorii de rele, li se aplică semnul stigmatului pe frunte şi pe braţe; semn de teroare era crucea, căci pe ea se răstigneau cei mai urgisiţi făcători de rele.
Pe acest semn de teroare şi de infamie s-a pironit Iisus, ca semn că primeşte asupra Sa toată ruşinea care plana peste omenire, toată urgia şi grozăvia pedepsei, de care era vrednică omenirea, numai ca pe această nenorocită omenire să o scape şi de ruşinea negrăită şi de grozăvia pedepsei. El se face Însuşi semn şi face şi crucea semn al mântuirii lumii.
Prin răstignirea Sa, prin stropirea semnului de teroare şi de infamie cu scump sângele Său, El a sfinţit acest semn al infamiei, şi l-a prefăcut în cel mai onorific semn, după care să se cunoască cei ce cred într-Însul. Mai mult: Hristos pironit fiind pe cruce numai ca om, şi oarecum dezbrăcându-se de firea şi puterea Sa dumnezeiască, a transmis semnului crucii puterea de care corpul Său pe cruce s-a dezbrăcat. Astfel a ajuns Crucea să fie o reală putere dumnezeiască, semnul mântuirii, simbolul semnului lui Hristos Mântuitorul.
Astfel am ajuns ca semnul de oare când al infamiei să se prefacă în cel mai strălucit semn de onoare, cu care să se însemneze creştinii; astfel am ajuns ca Crucea din semnul teroarei să se prefacă în semnul celei mai înălţătoare bucurii, să fie considerată ca drapelul sfânt al creştinătăţii şi ca apărătoarea singuraticilor creştini.
Importanţa, ce o are pentru preot Sfânta Evanghelie, o are şi Sfânta Cruce, şi, cum trebuie să-i fie conduita către Sfânta Evanghelie, aşa şi către Sfânta Cruce1).

[patinina34]

[SIZE=3]57[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica înainte de Naşterea Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 1, 1-24)[/SIZE]

1. Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiului lui David, fiului lui Avraam, 2. Avraam a născut pe Isaac, iar Isaac a născut pe Iacov. Iar Iacov a născut pe Iuda, şi pe fraţii lui. 3. Iar Iuda a născut pe Fares, şi pe Sara din Tamar. Iar Fares a născut pe Esrom, iar Esrom a născut pe Aram.4. Iar Aram a născut pe Aminadav. Iar Aminadav a născut pe Naasson. Iar Naasson a născut pe Salmon. 5. Iar Salmon a născut pe Vooz din Rahav. Iar Vooz a născut pe Ovid din Rut. Iar Ovid a născut pe Iesse. 6. Iar Iesse a născut pe David împăratul. Iar David împăratul a născut pe Solomon din femeia care a fost a lui Urie. 7. Iar Solomon, a născut pe Roboam. Iar Roboam a născut pe Abia. Iar Abia a născut pe Asa. 8. Iar Asa a născut pe Josafat. Iar Josafat a născut pe Joram. Iar Joram a născut pe Ozia. 9. Iar Ozia a născut pe Joatam. Iar Joatam a născut pe Ahaz. Iar Ahaz a născut pe Ezechia. 10. Iar Ezechia a născut pe Manassi. Iar Manassi a născut pe Amon. Iar Amon a născut pe Josia. 11. Iar Josia a născut pe Iehonia, şi, pe fraţii lui, la mutarea Babilonului. 12. Iar după mutarea Babilonului, Iehonia a născut pe Salatiil. Iar Salatiil a născut pe Zorobabel. 13. Iar Zorobabel a născut pe Abiud. Iar Abiud a născut pe Eliachim. Iar Eliachim a născut pe Azor. 14. Iar Azor a născut pe Sadoc. Iar Sadoc a născut pe Ahim. Iar Ahim a născut pe Eliud. 15. Iar Eliud a născut pe Eleazar. Iar Eleazar a născut pe Matthan. Iar Matthan a născut pe Iacov. 16. Iar Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care s-a născut Iisus, care se zice Hristos. 17. Deci toate neamurile de la Avraam până la David, neamuri patrusprezece, şi de la David, până la robia Babilonului neamuri patrusprezece, şi de la mutarea Babilonului, până la Hristos neamuri patrusprezece. 18. Iar naşterea lui Iisus Hristos, aşa a fost, că fiind logodită mama lui, Maria cu Iosif, mai înainte de a se aduna ei, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. 19. Iar Iosif bărbatul ei fiind drept şi nevrând să o vădească pe ea a vrut pe ascuns să o lase. 20. Şi cugetând la acestea, iată îngerul Domnului prin vis, s-a arătat lui, zicând: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa, din Duhul Sfânt este. 21. Şi va naşte fiu, şi vei chema numele lui Iisus, că acesta va mântui pe poporul său de păcatele lor. 22. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se plinească, ce s-a zis de la Domnul prin proorocul ce zice: 23. Iată fecioara în pântece va lua, şi va naşte fiu, şi vor chema numele lui Emmanuel, ce s-a tâlcuit cu noi Dumnezeu. 24. Şi sculându-se Iosif din somn, a făcut, precum i-a poruncit Îngerul Domnului, şi a luat pe logodnica sa.


Plinirea vremii: Naşterea lui Iisus

1. Evanghelistul Matei, scriind Evanghelia anume pentru evrei spre a-i convinge despre mesianitatea lui Iisus şi, deci, spre a-i atrage la creştinism, se acomodează aşteptărilor lor. Aşteptările evreilor erau ca să vină Mesia, ca urmaş al lui David, şi în care să se împlinească promisiunile lui Dumnezeu, date, mai ales, protopărintelui lor, lui Avraam. De aceste aşteptări ţinând seamă, Matei, la început, în cele dintâi cuvinte ale cărţii sale anunţă că scrie carte despre faptele lui Iisus1) care, precum vor vedea în cuprinsul ei, este aşteptarea poporului Israil. Căci Iisus întruneşte în persoana sa împlinite promisiunile date lui Avraam şi culminarea gloriei israilitene: El este Fiul lui Avraam şi Fiul lui David. El este al treilea membru, membrul complectator al semnului Dumnezeirii2) în istoria lui Israil, prin urmare ţinta istoriei lui Israil.
Genealogia, pe care o înşiruie Evanghelistul (vs. 2-17) este o dovadă cronologică. Atât timp este de la Avraam până la David, cât este de la David până la Iisus. În anul, în care s-a împlinit atâta timp de la David încoace, cât este de la David până la Avraam, trebuia să se nască cel proorocit şi aşteptat. Naşterea Lui era o necesitate a timpului fixat de Dumnezeu. Şi aceasta se dovedeşte şi din faptul istoric că între David şi anul naşterii lui Mesia este o prăpastie: robia babilonică. Această robie cronologiceşte este la mijloc între David şi Iisus. De la David Istoria lui Israil şi-a făcut cursul în cădere până la robie şi de aici în ridicare până ce, ajungând la nivelul lui David şi al lui Avraam, trebuia să-şi găsească împlinirea.
Aceasta ne-o dovedeşte atât de frumos numărul neamurilor (14) de la Avraam la David şi (2 x 14) de la David la Iisus.
Aici Evanghelistul presupune cunoscut că între Avraam şi David viaţa omenească, în termen mediu, e de 80 ani, pe când de la David la Iisus e numai de 40 de ani; că deci 80 x 14 = 40 x 2 x 14 = 1120.
Evident deci, pentru Israilteni, naşterea lui Mesia trebuia să se întâmple în anul, în care Iisus s-a născut, fiindcă în acel an sosise plinirea vremii (Galateni 4, 4).

[patinina34]

2. Scurtă vreme după logodna Mariei cu Iosif interveni Bunavestire. Despre aceasta nu ştia nimeni decât Maria şi Elisabeta, căreia ea s-a destăinuit.
Era însă în vigoare aspra Lege a lui Moise (Deuteronomul 22, 20-21) după care fata nemăritată, dacă se dovedea că a avut relaţii sexuale cu vreun bărbat, trebuia dusă înaintea casei tatălui ei şi ucisă cu pietre.
Această Lege o ameninţă şi pe Maria. Căci Maria era fata, nemăritată şi, însărcinată fiind, cădea sub asprimea Legii; trebuia omorâtă cu pietre.
Iosif, logodnicul ei, după întoarcerea ei de la Elisabeta, cu surprindere bagă de seamă că este însărcinată. Şi el, de la sine înţeles, îşi închipuia că însărcinarea Mariei nu putea proveni decât din nişte relaţii inceste cu vreun bărbat.
El se găsea acum pus în o mare dilemă. Să ia de nevastă pe această fată este o ruşine pentru dânsul; să o denunţe că în timpul de la logodnă şi până acum ea a căzut în păcat, a cărui urmare se vede (vs. 19), nu-i venea la socoteală. Ea îi era rudenie şi lui îi era milă de ea să o vadă lapidată în urma denunţului lui. Fiind om bun şi milos, se gândea cum să desfacă logodna, să o lase în voia sorţii ei.
Atunci interveni Providenţa (vs. 20). Îngerul Domnului i se arătă lui Iosif în vis şi, făcând apel la originea lui şi la fireasca legătură dintre această origine şi Mesia, îi zice: nu te teme a lua pe Maria sub scutul tău, şi a face ca în ochii lumii ea să fie considerată ca nevasta ta, că însărcinarea ei nu provine din relaţii fireşti cu vreun bărbat, ci „de la Duhul Sfânt este“. „Nu te teme“, căci aceasta nu-ţi va fi spre ruşine, ci spre cea mai înaltă cinste. Tu ai menirea să o scuteşti de asprimea Legii fireşti, pe ea, care este însărcinată mai sus de prevederile Legii. Tu ai menirea să o scapi pe ea de la moartea, pe care i-ar da-o asprimea Legii; şi tot tu ai menirea ca (vs. 21) pe Cel ce se va naşte dintr-însa să-L scapi de la moartea, pe care i-ar da-o asprimea tiranului; tu ai menirea să fii educatorul Aceluia. Căruia Îi vei pune numele Iisus, adică Mântuitor, căci El va mântui pe popor de păcate. (vs. 22). Naşterea din fecioară, cu conlucrarea Sfântului Duh, este o împlinire de proorocire, căci, prin glasul Proorocului Isaia (7, 14), Domnul Dumnezeu a vestit lumea zicând: „Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu şi vei pune numele lui Emmanuel“, nume, care corespunde misiunii Lui, adică „Dumnezeu cu noi“. El, ca Dumnezeu, are să ia chip omenesc, ca să poată fi văzut, auzit de noi, pipăit de noi, să petreacă între noi, ca om, să fie Dumnezeu cu noi!
Ne putem închipui fericirea bunului Iosif când s-a văzut ales de Dumnezeu ca să fie un factor atât de important în pregătirea mântuirii lumii. Şi (vs. 23, 24), cum nici nu se putea altfel, el a şi luat pe Maria la sine; în faţa lumii s-a arătat ca şi cum el i-ar fi bărbat şi ca şi cum el ar fi tată firesc al pruncului, pe care ea Îl purta în sân. El s-a arătat vrednic de înalta misiune, pentru care a fost ales.
Emmanuel – ca noi Dumnezeu nu se referă numai la timpul cel scurt de vreo 33 de ani, cât Hristos-Mântuitorul, ca om, a petrecut între oameni, ci şi la timpul nostru. Şi cu noi este El. Şi noi Îl vedem, Îl pipăim, Îl vedem şi Îl auzim neîncetat în învăţăturile Sale; Îl pipăim, Îl simţim prin credinţă că este cu noi, lângă noi, în noi. Mai mult: noi îl primim şi trupeşte în trupul nostru, în casa sufletului nostru.
Aşa fiind, cum Iosif vrednic s-a arătat de alegerea sa de-a fi apărătorul şi educatorul lui Iisus, şi noi să ne silim a fi vrednici de societatea Lui, vrednici de a fi purtătorii trupului Lui în trupul nostru; vrednici de a face din trupul nostru locaş Mântuitorului nostru, Mântuitorului lumii întregi.
Vrednici vom fi de distincţiunea dumnezeiască dacă, curăţită de fapte rele, vom păzi casa sufletului nostru şi o vom ţine veşnic împodobită cu fapte bune; dacă, iubindu-L, vom împlini poruncile Lui (Ioan 14, 21).
Primii chemaţi să-I facă locuinţă, să-L apere de profanarea celor răi, sunt preoţii, atât pentru ei personal, cât şi pentru parohienii lor. Ei sunt chemaţi să-L vadă, să-L audă, să-L simtă în întreagă fiinţa lor mai mult decât alţii. Ei, prin urmare, şi sunt primii chemaţi a se arăta vrednici de misiunea lor, ca creştini şi ca exemplu pentru alţii, în calitate de preoţi.

[patinina34]

[SIZE=3]58[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica după Naşterea Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 2, 13-23)[/SIZE]

13. Iar dacă s-au dus ei, iată Îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicând: sculându-te, ia pruncul şi pe mama lui, şi fugi în Egipt, şi fii acolo, până când voi zice ţie: că vrea Irod să caute pruncul, să-l piardă pe el. 14. Iar el sculându-se, a luat pruncul, şi pe mama lui, noaptea, şi s-a dus în Egipt. 15. Şi a fost acolo până la moartea lui Irod, ca să se plinească ce s-a zis de la Domnul prin Proorocul ce zice: din Egipt am chemat pe fiul meu. 16. Atunci Irod văzând că l-au batjocorit magii, s-a mâniat foarte, şi trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem, şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai mici, după vremea care a întrebat de la magi. 17. Atunci s-a plinit, ce s-a zis prin Ieremia proorocul, ce zice: 18. Glas în Rama s-a auzit, plângere şi ţipăt mult, Rahila plângând pe fiii săi, şi nu vrea să se mângâie pentru că nu sunt. 19. Iar dacă a murit Irod, iată Îngerul Domnului în vis s-a arătat lui Iosif în Egipt, zicând: 20. Sculându-te ia pruncul şi pe mama lui şi mergi în pământul lui Israil, că a murit, cel ce căuta sufletul pruncului. 21. Şi el sculându-se a luat pruncul şi pe mama lui şi au venit în pământul lui Israil. 22. Iară auzind că Arhelau împărăţeşte în Iudeea, în locul lui Irod tatăl-său, s-a temut a merge acolo, şi luând ştire în vis s-a dus în părţile Galileii. 23. Şi venind a locuit în cetatea ce se cheamă Nazaret, ca să se plinească ce s-a zis prin Prooroci, că Nazarinean se va chema.

I. Primejdia înlăturată
[SIZE=3](13-15)[/SIZE]

1. Magii, de bună credinţă fiind, nu se puteau gândi că Irod ar avea planuri infernale. Ei, după ce-şi împliniră misiunea către nou născutul Împărat, erau gata ca, în ziua următoare să se întoarcă în Ierusalim, să dea lui Irod detalii asupra casei, familiei şi a împrejurărilor în care ei au găsit pe Iisus. Aceasta o aştepta Irod cu sete de fiară, ca să curme zilele noului născut. Primejdia deci, asupra lui Iisus era mare.
Cum intervenise să înlăture primejdia deasupra Fecioarei Maria, punând-o sub scutul lui Iosif, aşa intervine Providenţa acum, dând ordin Magilor, ca, înconjurând pe Irod, imediat, noaptea, fără să fie observaţi de nimeni, să plece repede de-a dreptul spre Persia. Ei pleacă şi lasă pe Irod să aştepte.
Cu aceasta însă primejdia încă nu era înlăturată. Irod avea să scalde Betleemul şi împrejurimile lui în sânge de copii. Între aceştia, după calculul omenesc, trebuia să cadă şi Iisus pruncul. Şi, ca să fie scăpat şi din această parte, în noaptea în care pleacă Magii, este invitat şi Iosif să plece şi el imediat în Egipt, să-şi piardă urma şi să scape viaţa Pruncului.
Cu plecarea neobservată de nimeni a lui Iosif cu Maria şi cu Iisus, primejdia este înlăturată. Irod rămâne în completă necunoştinţă despre persoana Principelui, a Cărui viaţă îl nelinişteşte. El este pus în imposibilitate de a afla pe Acela, pe care dorea să-L repună, căci, după datele ce avea de la Magi, în Betleem în zadar L-ar fi căutat pe Iisus. Iisus, fără să fi putut afla cineva dintre Betleemieni, era dus în Egipt; fusese dus noaptea, neobservat de nimeni.
2. Călătoria lui Iisus în Egipt, petrecerea Lui acolo, întoarcerea din Egipt, sunt tot atâtea proorocii împlinite, proorocii din care iudeii trebuiau să vadă că Iisus este proorocitul Mesia. Întreagă istoria lui Israil este o proorocie, care se împlineşte în istoria lui Iisus (a se vedea cap. 57 şi Conducătorul la Explicarea Evangheliilor). Evenimentele mari, epocale, din viaţa poporului Israil, sunt proorocii care, ca evenimente, se repetă şi, deci, se împlinesc în viaţa lui Iisus. Aşa, între altele, cum Israil, ca popor în faşă, călătoreşte în Egipt, spre a scăpa de pierire, de foametea din Canaan, tot aşa şi Iisus, în faşă, călătoreşte şi El în Egipt, spre a scăpa de pierirea care-L ameninţa prin sabia lui Irod, tot în Canaan. Cum Israil petrece în Egipt până când îl cheamă Dumnezeu să se înapoieze din Canaan, tot aşa şi Iisus rămâne şi El în Egipt, până când îl cheamă şi pe El Dumnezeu, ca să se întoarcă în acelaşi Canaan. Proorocul Osia, 11, 1 vorbind de cele întâmplate cu Israil, vorbeşte în mod proorocesc de cele ce au să se întâmple cu Mesia.
Pe lângă aceasta, o lungă serie de alte proorocii, din care pe unele le-am tratat, pe altele le vom trata, aveau menirea să convingă şi pe cei mai nepricepuţi dintre evrei, că Iisus este Hristosul, cel vestit de prooroci şi aşteptat cu mare dor de întregul Israil. Şi, dacă cu toate acestea evreii n-au voit să vadă şi să recunoască realitatea adevărată; dacă n-au voit să primească pe Iisus şi învăţătura lui, cu atât mai rău pentru dânşii: ei n-au avut şi nu au nici o scuză pentru îndărătnicia lor. De aceea este explicabilă teribila lor pedeapsă, veşnica lor rătăcire prin lume, fără patrie, fără limbă, urgisiţi de toate neamurile cu care vin în atingere – un înfricoşat avertisment pentru aceia care s-ar ispiti cumva să facă cum evreii au făcut.
Proorociile mesianice împlinite nu sunt doar pentru iudeii şi pentru păgânii contemporani ai lui Iisus, ci sunt pentru toată lumea din toate timpurile, prin urmare mai ales pentru noi.
Proorociile mesianice împlinite în persoana lui Iisus, alături cu faptele Lui, săvârşite peste legile naturii, şi alături cu învăţăturile Lui, menite a ne înlesni şi îndulci viaţa pământească, a ne face fericiţi pe pământ – sunt pentru noi cea mai incontestabilă dovadă despre dumnezeirea Sa şi despre adevărurile învăţăturilor Sale, relativ la dulcea şi mângâioasa nădejde în fericirea cea veşnică; aceasta, ca urmare firească a fericirii noastre pământeşti, ca răsplată a vieţii noastre virtuoase.
Vai nouă, dacă, în faţa atâtor dovezi, vom închide şi noi ochii inimii şi a minţii noastre, imitând pe evrei: răsplata iudeilor ne aşteaptă şi din punct de vedere naţional, temporal, ca români, şi din cel veşnic, ca creştini.
Vai nouă, dacă atât din şcoala teoretică cât şi din cea practică, nu vom primi învăţătura şi nu vom crede în mântuitoarele ei consecinţe. Pierirea fizică şi intelectuală ne aşteaptă.
Şi, dacă urmările necredinţei sunt atât de grele pentru toţi, fără deosebire, cum vor fi ele pentru preot, care menit este să fie însuşi o dovadă vie de credinţă pentru parohienii săi. Întreaga lui conduită, în şi afară de oficiu, în şi afară de cele sacramentale, trebuie să se manifeste ca un eflux al convingerii lui religioase. Unde aceasta lipseşte, preotul s-a coborât la treapta de speculant care-şi priveşte darul preoţesc, nu ca o misiune dumnezeiască, ci ca un mijloc de trai. Un astfel de preot, chiar şi când având dorinţa să fie, şi-ar da toată silinţa să se arate cum nu este, adică deplin credincios, totuşi, fără voie se dă de gol, îşi pierde autoritatea şi poveţele lui bune sunt nebăgate în seamă: turma lui este o turmă cel puţin de jumătate rătăcită. Ce se întâmplă însă cu acel preot care n-are nici măcar ambiţia să treacă înaintea parohienilor săi şi a publicului în general, ca convins, deplin şi drept credincios, ci, stăpânit de închipuirea liberalismului şi a independenţei în gândire, îşi dă pe faţă necredinţa în cele ce profesează?! Un astfel de preot este pierdut pentru cariera sa, el nu este păstor, ci năimit, care duce însuşi oile în gura lupului!

[patinina34]

[SIZE=3]59[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica după Naşterea Domnului[/SIZE]

II. Uciderea pruncilor.
Întoarcerea în Galileea
[SIZE=3](2, 16-23)[/SIZE]

1. Irod aşteaptă zadarnic să vină Magii şi să-i descopere taina cea mare care-l neliniştea. Întârzierea şi mai pe urmă nevenirea Magilor, trebuia să-l deştepte, să-l facă să-şi vină în fire, să vadă că în faţa profeţiilor şi a celor întâmplate de curând, tăcerea Magilor nu este întâmplătoare, ci îşi are o cauză mai înaltă, cauza profeţiilor, cauza călătoriei acelor Magi: o putere dumnezeiască contra căreia el nu se poate opune.
Irod era bătrân, de 70 de ani. Viaţa lui era scăldată în sânge şi acoperită de cadavre omeneşti. El ucisese chiar membri de-ai familiei sale, numai să-şi asigure tronul contra unei fantome ce-l urmărea, că un pretendent are să-i ia domnia. Acum, la pragul mormântului său, era timpul să se îndrepte, să se pocăiască. Ocazia cea mai fericită i se oferea: în statul său, aproape de reşedinţa sa se naşte Mântuitorul „Cel lesne iertător“, şi el, păcătosul, n-avea decât să-şi recunoască păcatele, să şi le spele cu lacrimi înaintea Celui de curând născut. Dar nu; el rămâne surd la glasul conştiinţei, orb la lumina raţiunii, şi îndârjit cum era, nu voieşte să ştie de nimic alta, decât numai de nesăturata-i poftă de sânge omenesc. El, când vede că Magii nu mai vin, şi când, după ancheta făcută, constată că-i aşteaptă în zadar, că ei l-au desconsiderat, turbează de mânie, şi, în paroxismul furiei sale, dă ordin să se ucidă toţi pruncii mai mici de doi ani din Betleem şi din împrejurimile lui. Această măsură, care nu-şi are pereche în lume, o ia acest tigru cu faţa de om, crezând că, între cei 14.000 pe care i-a ucis, va fi şi Hristos, necunoscutul lui pretins rival. În patima lui oarbă el nu vede că, bătrân şi bolnav fiind, nu poate trăi atâta timp, până când un copil, acum născut, ar creşte aşa de mare ca să-i fie periculos; el nu se gândeşte la boala sa urâtă, de care a şi murit în acel an.
2. Dispoziţia demonică, luată de Irod, a îmbrăcat în doliu şi în jale un cap de ţară.
În Betleem şi în împrejurimile lui nu este o casă care să nu plângă cu inima cernită. În toate părţile omul întâlneşte soldaţi brutali ucigând prunci, ale căror cadavre sunt aruncate pe străzi, pe câmp: în toate părţile se aud ţipetele de durere ale mamelor deznădăjduite.
Această barbarie, cu toate acestea, este ca şi o dublă proorocire împlinită. Marele Prooroc Ieremia (31, 15) descrie în câteva cuvinte trei mari evenimente asemănătoare, care toate sunt o profeţii menite să se împlinească în Iisus.
Proorocul îşi imaginează pe strămoaşa poporului Israil, pe Rahela, înmormântată aproape de oraşul Rama, că, ieşind din mormânt noaptea:
a) îşi caută fiii, pe care nu-i află. Ei se duseseră cu tatăl lor în Egipt, unde, după toate probabilităţile, aveau să dispară în nenumărata populaţie egipteană. La aceasta gândindu-se ea, plânge, se tânguieşte şi nu voieşte să se mângâie, fiindcă înaintea ei este siguranţa pieririi;
b) îşi caută fiii din Împărăţia lui Israil duşi în robia asiriană, şi pe cei din Împărăţia lui Iuda, duşi în robia babilonică, şi, negăsindu-i, nu voieşte să se mângâie, ci plânge, se tânguieşte, ţipă în durerea ei de mamă, presupunând că, prin această dublă robie, s-a pus capăt urmaşilor ei şi s-a zădărnicit promisiunea dată de Dumnezeu lui Avraam şi lui Iacov.
Aceste evenimente sunt pentru Ieremia o proorocie, care trebuia să se împlinească. Cum a îngrijit Dumnezeu ca, peste toată închipuirea omenească, cei unsprezece fii ai ei, care intră în Egipt, nu numai să nu se prăpădească, ci să se dezvolte într-un puternic popor; cum, peste toată închipuirea omenească, Dumnezeu a îngrijit ca plângerea Rahelei să nu se arate întemeiată nici în robirea poporului: astfel va îngriji Dumnezeu, ca să nu se împlinească temerea ei nici cu ocazia Naşterii Mântuitorului. El, Proorocul, îşi închipuieşte că şi la Naşterea lui Iisus, la omorârea pruncilor;
c) Rahela iese din mormânt şi, văzând atâta ucidere de fii ai săi, plânge, se tânguieşte şi nu voieşte să se mângâie, căci, în atâta mulţime de fii ai ei morţi, care-i provoacă durerea de mamă, ea este încredinţată că va fi şi proorocitul Mesia, şi că, prin urmare, urmaşii săi, fiii săi, şi cei rămaşi în viaţă nu sunt: sunt morţi pentru mântuire, dacă mort este Acela, Care era menit să-i mântuiască.
3. Probabil în anul în care a săvârşit uciderea pruncilor, Irod moare de o boală cumplită. Lui îi urmează pe tron fiul său Arhelau. Despre aceasta îngerul (vs. 20) vesteşte pe Iosif invitându-l să ia pe Prunc şi pe mama lui şi să se înapoieze în Canaan, spre a se împlini şi în această înapoiere proorocia din istoria poporului: înapoierea din robie.
Pericolul nu era însă cu desăvârşire înlăturat. Se putea prea uşor întâmpla să se afle că copilaşul Iisus este Acela, pentru Care Irod făcuse atâta ucidere, şi fiul său, Arhelau, actualul împărat, să se creadă şi el ameninţat de Iisus, şi să-L răpună. De aceea Iosif, înştiinţat de înger, înconjură Iudeea şi trece în Galileea, anume în oraşul său natal, în Nazaret, unde îşi exercitase meseria de tâmplar.
Şi aceasta s-a întâmplat ca să împlinească alte profeţii. Iisus, după profeţii trebuia să se cheme Nazarinean. El se şi numeşte Nazarinean atât după oraşul Nazaret, cât şi după înfăţişarea Sa modestă, nepretenţioasă, cum este o mlădiţă în arbore, căci cuvântul evreesc nezer, din care e format, mlădiţă înseamnă. El în proorocia lui (Isaia 11, 1-2) mlădiţă (toiag) se numeşte: „Şi va ieşi toiag (mlădiţă-nezer) din rădăcina lui Iesse, şi floare din rădăcina lui se va înălţa...“.
La aceste, atât de semnificative împliniri de proorocii, se referă Evanghelistul anume, ca să deştepte pe evrei şi să ne deştepte şi pe noi, să atragă atenţia tuturor asupra acestor evenimente, spre a ne convinge despre marea economie dumnezeiască pentru binele nostru, pentru fericirea noastră, pe care să o primim cu credinţă într-Însul şi cu neţărmurită recunoştinţă.

[patinina34]

[SIZE=3]60[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica înainte de[/SIZE]
[SIZE=5]Botezul Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Marcu 1, 1-8)[/SIZE]

1. Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. 2. Precum s-a scris în Prooroci, iată eu voi trimite îngerul meu înaintea feţei tale, care va pregăti calea Ta. 3. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui. 4. Era Ioan botezând în pustie, şi propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. 5. Şi ieşea la dânsul tot ţinutul Iudeei şi Ierusalimului, şi se boteza în apa Iordanului de la el, mărturisindu-şi păcatele sale. 6. Şi Ioan era îmbrăcat cu peri de cămilă, şi cu brâu de curea împrejurul mijlocului său, şi mâncând acride şi miere sălbatică. 7. Şi propovăduia, zicând: vine după mine cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic a mă pleca să-i dezleg curelele încălţămintelor lui. 8. Că eu am botezat pe voi cu apă, iar acela vă va boteza pe voi cu Duhul Sfânt.


Ioan la Iordan

1. Conform scopului său special, Marcu începe Evanghelia arătându-ne pe Ioan la Iordan, ca o minune dumnezeiască, fără să se ştie de unde vine şi cum vine. Tot ce ne spune este proorocia împlinită într-însul: îngerul Domnului, trimis ca herald, ca crainic înaintea Împăratului Mesia (Maleahi 3, 1). Evanghelistul dă cititorilor să înţeleagă că Împăratul, proorocit de Maleahi, este un Împărat aşa de mare, încât nu-şi găseşte între oameni un herald, vrednic de Dânsul, ci, ca un Împărat ceresc, recurge la un Înger – Înger în trup.
Menirea heraldului, ca a tuturor heralzilor împărăteşti: să pregătească Împăratului calea, spre a fi deplin liberă şi netedă, să prepare lumea pentru sărbătoreasca lui primire.
Îngerul herald nu pregăteşte însă calea Împăratului prin forţă, prin silă, ci prin cuvânt, tot după proorocie: el este „glasul celui ce strigă...“ (Isaia 40, 3).
În pustie a ieşit heraldul, în această pustie, lângă Iordan (vs. 4), pregăteşte el calea Domnului. Cum?
Desculţ, cu capul gol, pârlit de soare, cu părul în plete lungi, bătute de vânt, el poartă drept îmbrăcăminte o piele de cămilă înfăşurată în jurul corpului şi strânsă peste mijloc cu o curea. Om venit din pustie, el nu locuieşte în casă, ca ceilalţi oameni; nu se hrăneşte ca ei: mâncarea lui e vlăstare, lăcuste şi miere sălbatică.
Întreagă înfăţişarea lui este a lui Ilie, despre care proorociile spun că are să fie herald lui Mesia.
Prin neobişnuita sa înfăţişare şi viaţă, Ioan atrage asupră-şi atenţia lumii, care aleargă la dânsul să-l vadă şi mai ales să-l asculte; că el, cum era în întreagă fiinţa sa, era şi la vorbă: aspru şi necruţător: cuvântul lui ardea ca focul. Celor ce se apropiau de dânsul, el le ţinea cuvântări mustrătoare, provocatoare la pocăinţă, punând în perspectivă, pentru cei neascultători, pierirea, iar, pentru cei ce se vor pocăi, împărăţia cerurilor, care se apropie.
2. Nu toţi câţi veneau la dânsul veneau cu aceleaşi dispoziţii. Pe cei ce, mişcaţi de mustrările lui, recunoşteau că au păcătuit, arătau părere de rău pentru trecuta lor viaţă păcătoasă şi se făgăduiau că nu vor mai face rele, că vor fi buni, pe aceia Ioan îi spăla cu apă, simbolizând curăţirea de păcatele făcute şi hotărârea pentru o viaţă curată, mai ales însă pregătirea, curăţirea pentru o viaţă sfântă. Această curăţire se numeşte botez, şi Ioan, care însuşi spăla, boteza, s-a numit botezător.
Erau însă şi de aceea care nu se simţeau mişcaţi spre îndreptare, dar ţineau şi ei să se arate lumii că se îndreptează; voiau să facă speculă din opinia publică, şi, simulând pocăinţă, mergeau şi ei să primească botezul. Când Ioan îi vede pe aceşti speculanţi de cele sfinte (ne spune Luca 3, 7-9) îi apostrofează, în termenii cei mai aspri. El le zice: „Pui de năpârcă“ (viperă), şerpi veninoşi, care tindeţi numai să muşcaţi şi să înveninaţi, şerpi, în care totul e rău, cum vă închipuiţi că, simulând, veţi fi consideraţi ca oameni buni şi că veţi scăpa de pedeapsa celor răi? Pedeapsa nemiloasă vă aşteaptă de nu vă veţi pocăi din toată inima şi de nu veţi dovedi pocăinţa prin fapte: faceţi „roade vrednice de pocăinţă“. Să nu vă încredeţi în nobleţea neamului vostru, şi, întemeiaţi pe aceasta, pe patronajul strămoşului vostru Avraam, să continuaţi a face rele, crezând că el vă va lua sub scut şi că fiind voi fiii lui Avraam, Dumnezeu vă va trece cu vederea fărădelegile. Mai ales de la voi cere Dumnezeu fapte bune, viaţă sfântă, ca să puteţi primi pe Împăratul cerurilor. De nu o veţi face aceasta, Dumnezeu are să vă înlăture, şi în locul vostru, de-I va fi voinţa, va putea face şi din pietre adevăraţi fii ai lui Avraam, buni ca şi el. Acum e momentul suprem, hotărâtor: voi sunteţi arbori, securea, care este sentinţa dumnezeiască, vă aşteaptă să vă taie la rădăcină şi să vă arunce în foc, dacă nu veţi face fapte bune, dacă voi, ca pomi, nu veţi produce roade bune.
Pocăiţi-vă, le strigă el, pregătiţi-vă ca să puteţi primi după cuviinţă pe Cel Ce vine, după timp, în urma mea, pe Acela, al Cărui herald eu sunt, că Acela este aşa de mare faţă de mine, încât eu, oricum m-aţi crede voi pe mine, nu sunt vrednic nici să-I fiu cel mai de rând servitor: nu pot aspira nici măcar la onoarea „de-a mă pleca înaintea Lui şi a-I dezlega curelele încălţămintelor“.
Eu, cum vedeţi, pe cei ce se îndreaptă îi botez cu apă, ca simbol al iertării păcatelor; Acela însă vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc – adică: va arde şi va nimici în adevăr păcatele voastre şi cu Duhul Sfânt vă va sfinţi, ca să puteţi intra în Împărăţia Lui. Eu numai simbolizez realitatea, pe care El o va îndeplini. Deci, pocăiţi-vă!
Şi la noi vine Ioan, şi nouă ne vesteşte despre venirea Mântuitorului, şi pe noi ne îndeamnă la pocăinţă.
Toţi câţi ne dau sfaturi bune, câţi ne povăţuiesc să ne ferim de a face ce e rău şi să nu ne lenevim a face tot ce este bine – sunt Ioani. Şi noi suntem chemaţi atât de des la pocăinţă, şi între noi se găsesc de aceia care ţin să arate că fac pocăinţă, dar numai să arate, ca de modă. Pe aceia dintre noi, care aşa fac, îi apostrofează Ioan, zicându-le: „pui de năpârcă“, căci tot ce poate să fie mai rău este acela, care speculează cu cele sfinte, care, cunoscând şi apreciind valoarea binelui, numai simulează că-l face, spre a se insinua în opinia bună a publicului, în fond însă rămâne rău, şi din rău devine, tocmai prin făţărnicia sa, numai venin, pui de viperă.
Cel ce voieşte serios să se spele de murdăria păcatelor, acela să se cureţe de păcate prin Botezul lacrimilor, să vină la pocăinţă cu sinceritate şi din convingere, cu adevărată părere de rău pentru păcate şi cu hotărârea de a se abţine de la repetarea lor.
Numai în acest caz poate fi vorba de îndreptarea vieţii, de înnobilarea moravurilor, şi, deci, de viaţă tihnită, fericită a omului.
Între enoriaşii săi preotul trebuie să fie un al doilea Ioan Botezătorul, atât prin cuvânt cât şi prin fapte.

[patinina34]

[SIZE=3]61[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica după Botezul Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 4, 12-17)[/SIZE]

12. Iar auzind Iisus că Ioan este prins, s-a dus în Galileea. 13. Şi lăsând Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum lângă mare, în hotarele lui Zavulon şi ale lui Neftalim. 14. Ca să se împlinească ce s-au zis prin Isaia Proorocul, ce zice: 15. Pământul lui Zavulon, şi pământul lui Neftalim, calea mării de aceea parte de Iordan, Galileea limbilor. 16. Poporul cel ce şedea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau alături, şi în umbra morţii, lumină a răsărit lor. 17. De atunci a început Iisus a propovădui, şi a zice: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor.


Pregătirea şi începutul activităţii lui Iisus

1. După Botez, înainte de a-şi începe activitatea Sa, Mântuitorul (4, 1 ş.u.) se retrage în singurătate spre a-şi termina pregătirea pentru uriaşa sa operă. Pregătirea aceasta din urmă este atât de importantă, încât găsim că aici este locul potrivit să o privim mai de-aproape.
Iisus se retrage în pustie, unde petrece singur 40 de zile în post şi în rugăciune. La sfârşitul acestui timp de izolare El flămânzeşte. Acest moment Satan voieşte să-l exploateze spre a-I zădărnici venirea între oameni.
Satan, prin amăgire, ajunsese să fie stăpân peste Adam şi peste urmaşii lui. El vede acum cu groază că Iisus, înarmat cu puteri dumnezeieşti, se pregăteşte să-i desfiinţeze stăpânirea. Este deci firesc ca el să încerce totul spre a-şi apăra domnia. El ştie că luptă pe faţă nu poate susţine. De aceea recurge la surprindere, la amăgiri, prin care să împingă pe Iisus la vreun pas pripit, prin care să-Şi închidă calea, să-Şi facă imposibilă împlinirea misiunii.
Pururea vigilent, când vede că Iisus este flămând, îşi zice: acum a sosit momentul de atac: dacă reuşesc să-L înduplec, ca El să-Şi întrebuinţeze puterile pentru binele Său personal, devenind din pur altruist ce este, un egoist, – eu am câştigat lupta, căci, în acest caz El, abătându-Se de la planul dumnezeiesc, a păcătuit şi a intrat sub stăpânirea mea.
2. În consecinţă Satan se apropie de Iisus în momentul când Acesta era mai flămând, şi-I zice: Văd că eşti flămând şi ce să mănânci n-ai; eşti, prin urmare, în primejdie să suferi de foame, şi în cele din urmă, chiar să mori. Ei bine, „dacă“, în adevăr, „tu eşti Fiul lui Dumnezeu“, ai putere să faci ce vrei, ai putere să-ţi procuri hrană schimbând materia care-ţi stă la dispoziţie, cum ai schimbat la Cana apa în vin – deci: „zi pietrelor acestora să se facă pâini“ şi să mănânci.
Iisus, Care era conştient de misiunea Sa şi de intenţiile diavolului, – fiindcă acesta îl numise Fiul lui Dumnezeu, îi răspunde cu cuvântul lui Dumnezeu: „Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Deuteronomul 8, 3).
Văzând Satan că reuşeşte să-L înduplece pe Iisus, ca să-Şi vină într-ajutor cu hrana corpului, el crede că va izbuti să-L surprindă cu ispitire mai profundă, ispitire în Duh. Îi cere să ispitească pe Dumnezeu. Îl ia deci pe Iisus şi zboară cu Dânsul în Ierusalim, depunându-L pe aripa Bisericii, unde nu putea sta, dar de unde nu se putea pogorî, ci era în pericol să ameţească, să cadă la fiecare moment. Aici, arătându-I primejdia, în care se află, Îi zice: „Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu aruncă-te jos, căci“ – şi aici Diavolul aduce şi el motiv din Sfânta Scriptură – „este scris că îngerilor Săi va porunci...“ (Psalmul 90, 11-12).
Nu Iisus era însă Acela care să ştie de frică, şi Care, prin surprindere, putea fi înspăimântat. El îi răspunde cu toată liniştea: „Scris este: nu vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău“ (Deuteronomul 6, 16).
Dar nici Satan nu se dă bătut. El îşi aduce aminte, pe de-o parte, că pofta de mărire îl făcuse pe el rău, de alta ce efect minunat avusese apelul lui la pofta de mărire a Evei. Stratagema întrebuinţată la amăgirea Evei, voieşte, deci, să o pună în aplicare şi faţă de Iisus. El ia pe Iisus şi se înalţă cu Dânsul pe vârful unui munte, de unde Îi arată toate Împărăţiile lumii şi mărirea lor, şi-I zice: Vezi acestea toate? Sunt ale mele! ţi le dau ţie, Te fac stăpân universal, cu o singură condiţie, să mă recunoşti pe mine ca pe mai marele tău, „să te închini mie“.
Iisus, atunci, face uz de autoritatea Sa dumnezeiască, poruncindu-i lui Satan: „Fugi dinaintea mea că scris este...“ (Deuteronomul 6, 13; 10, 20).
Satan dispare, lovit de dumnezeiasca poruncă, iar Îngerii vin în jurul lui Iisus şi-I servesc.
3. După întoarcerea din pustie, aflându-se în Pereea, lui Iisus Îi vine vestea că Irod a prins pe Ioan Botezătorul şi l-a aruncat în temniţă. Atunci El trece în Galileea şi se stabileşte în Capernaum. De aici Capernaumul s-a şi numit cetatea Sa.
Şi acest fapt este însă o împlinire de proorocie (Isaia 9, 1-2; 42, 7), anume ca să deştepte pe evrei spre a recunoaşte în Iisus pe Mesia Cel aşteptat de dânşii. Evreii trebuiau să vadă în activitatea galileică a lui Iisus, că El este lumina cea mare, despre care vorbeşte Isaia, lumină care s-a arătat întunecaţilor galileeni.
Învăţătura lui Iisus, la început, se rezumă (vs. 17) în pregătirea pentru Împărăţia cerurilor – o continuare a învăţăturii lui Ioan.
Precum la Botez, în primul act al pregătirii Sale, prin arătarea Sfintei Treimi se mărturiseşte în mod solemn mesianitatea dumnezeiască a lui Iisus; iar în al doilea, în alipirea aderenţilor de persoana Sa (Ioan 1, 37-51), dovedeşte Însuşi Dumnezeirea Sa (atotştiinţa manifestată către Petru şi către Natanail şi atotputernicia manifestată în schimbarea apei în vin), – în actul al treilea al pregătirii Sale se oglindeşte întreagă activitatea Sa, absolut dezinteresată, neinfluenţată şi neîmpiedicată de nimic, de nici o putere. Acest al treilea act este un fel de preludiu, un fel de simbol, din care cunoaştem că El va merge înainte bravând şi sfidând pericolele şi piedicile ce I le-ar pune puterea inamică, chinurile şi moartea. În actul al treilea al pregătirii Sale ni se simbolizează programul Său, înfăţişat în deviza scrisă cu litere de lumină: „Nimic pentru Mine, totul pentru omenire“.
Mari şi bogate învăţăminte cuprinde pentru noi această Evanghelie.
Şi noi adeseori suntem supuşi ispitei de pofta stomacului, de frică şi de deşertăciune lumească. Pofta stomacului, dorinţa de a mânca, nesaţiul care aduce cu sine atâtea rele, prin consecinţele ei ne îndeamnă la înfrânare, la temperare. Omul nu consistă numai din materie, ci şi din spirit; el să nu se gândească numai la hrana josnică, materială, ci mai vârtos la cea spirituală, superioară, la hrana cuvântului lui Dumnezeu, la cultura cea adevărată: luminarea minţii şi înnobilarea inimii.
Frica, ameninţarea cu nenorociri, dacă am evita să facem vreo faptă rea, ori, dacă am săvârşi una spre binele aproapelui, ne povăţuieşte la încrederea în Dumnezeu, Care va răsplăti Însuşi faptele cele bune şi va pedepsi pe cele rele.
Deşertăciunea lumească, pofta de mărire, păcatul primordial şi izvorul păcatului în lume şi al răului peste tot – ne îndeamnă să ne înarmăm cu pavăza smereniei şi cu coiful lepădării de sine, care conduce la cea mai înaltă mărire cerească.
Mântuitorul S-a dat pe Sine Însuşi pildă vie de smerenie şi de lepădare de sine, ca şi noi urmându-L, deviza să o avem: Nimic pentru noi, totul pentru neam şi pentru lege.
Preotul, trimisul Lui, dacă voieşte să fie vrednic de misiunea sa, trebuie să-L urmeze.