Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]72[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Sfinţii trei Ierarhi[/SIZE]
[SIZE=3](30 Ianuarie)[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 5, 14-20)[/SIZE]

14. Voi sunteţi lumina lumii, nu poate cetatea să se ascundă deasupra muntelui stând. 15. Nici nu aprind lumina, şi o pun sub obroc ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. 16. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să mărească pe Tatăl vostru cel din ceruri. 17. Să nu gândiţi că am venit să stric Legea, sau proorocii, n-am venit să o stric, ci să o împlinesc. 18. Că adevăr zic vouă până ce va trece cerul şi pământul, o iotă, sau o cirtă nu va trece din lege, până ce toate se vor face. 19. Deci, cel ce va strica una dintru aceste porunci mai mici, şi va învăţa aşa pe oameni, mai mic se va chema întru împărăţia cerurilor. Iar cel ce va face, şi va învăţa, acela mare se va chema întru împărăţia cerurilor. 20. Că zic vouă: că de nu va întrece dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor.


Misiunea preoţilor.
Perfecţionarea Legii

1. În marea Sa predică de pe munte, după ce în Fericiri, şi special în Fericirea I, şi-a desfăşurat drapelul Său, ca drapel al culturii, al progresului, al luminii, sub care să se grupeze omenirea, Mântuitorul se adresează către aceia care vor avea menirea să-L suplinească, să-I poarte drapelul, sub care să cucerească lumea.
Cum, despre Sine, ca Învăţător, zice că este lumina lumii (Ioan 8, 12; 9, 5, 12, 35-36, 46), aşa zice şi despre cei ce sunt chemaţi să-I ia locul, ca învăţători, să-I continue opera, că (vs. 14) sunt lumina lumii. Cu alte cuvinte: prin lumina învăţăturii şi a faptelor lor, Apostolii şi urmaşii lor, preoţii au menirea să reformeze lumea cea întunecată de întunericul ignoranţei şi al decadenţei morale.
Înţelesul acestor cuvinte, sub altă formulare, îl adresase Iisus ucenicilor atunci când, după întoarcerea de la Ispită i-a aflat lângă marea Galileii. Atunci am văzut cum Învăţăceii, înţelegând marea misiune ce li se pune în vedere, lasă tot şi urmează lui Iisus (cap. 18).
Aici, Mântuitorul nu se mulţumeşte numai a arăta din nou importanţa cea mare a misiunii lor pentru întreaga lume, ci de această importanţă leagă răspunderea cea mare nu numai a Apostolilor, ci mai mult a urmaşilor lor, a preoţilor. El zice: „Nu poate cetatea să se ascundă deasupra muntelui stând“, adică poziţia Apostolilor şi, după aceştia, a preoţilor, este aşa de înaltă, ei sunt aşa de sus puşi faţă cu ceilalţi oameni, cum este cetatea cea zidită pe vârful muntelui, faţă de cele de pe şes. Şi, cum cetatea cea de pe munte nu se poate ascunde dinaintea privitorilor, ci, vrând-nevrând, rămâne în văzul tuturor: aşa şi ei. Prin poziţia lor excepţional de înaltă ei, preoţii, atrag asupra-şi atenţia tuturor. Orice ar face, ei nu se pot sustrage de la controlul lumii, care le măsoară fiecare pas, le cântăreşte cu cumpăna de aur fiecare cuvânt.
Înălţimea poziţiei lor, a preoţilor cu deosebire, rezultă şi din compararea lor cu cel mai mare Prooroc, cu Ioan Botezătorul. Acesta, deşi înger în trup, faţă de Hristos s-a recunoscut atât de mic, încât nu era vrednic nici măcar să-I dezlege curelele încălţămintelor, dar să-şi pună mâna pe capul Lui. Preotul, însă, după puterile darului dumnezeiesc, la fiecare Sfântă Liturghie, face să se nască, să crească şi să se jertfească Hristos, pe Care el Îl ia pe mâini şi Îl împărtăşeşte credincioşilor. Oricât de mare a fost Ioan Botezătorul, după darul dumnezeiesc, el dispare în faţa preotului liturghisitor. Atât de înaltă este poziţia preotului, căruia Iisus i se adresează.
În proporţie cu ameţitoarea înălţime a poziţiei preoţeşti este şi greutatea răspunderii, izvorâtă din împlinirea datoriei. Cum Mântuitorul Hristos, dacă a venit în lume ca lumină, n-a venit să stea în nelucrare, să fie ca o lumânare aprinsă şi pusă „sub obroc“, ci, ca, prin muncă neîntreruptă, să lumineze lumea: aşa şi preotul. Oricât ar fi el personal de instruit, de luminat, dacă nu luminează pe alţii, învăţătura lui, lumina lui n-are nici un preţ; ea e ca şi lumânarea aprinsă şi pusă „sub obroc“. El, preotul, nu poate deci să se sustragă de la datoria care e strâns legată de poziţia lui. Îndată ce s-ar sustrage, ar înceta a mai fi reprezentantul, purtătorul drapelului lui Iisus Hristos, şi (vs. 13) cum sarea, oricât ar fi ea de bună şi de indispensabilă pentru oameni, dacă s-ar strica, n-ar mai fi de nici un folos, ci s-ar arunca şi s-ar călca de oameni: aşa şi preotul, care nu-şi face datoria înaintea acelora pe care el dator este să-i lumineze. El încetează a mai avea nimbul sacru al Sacerdotului; opinia publică trece peste el, îl calcă în picioare, ca pe un lucru de nimic. Deci, ca preotul să fie adevăratul reprezentant al lui Hristos, adevărat purtător al drapelului Lui (vs. 16): bine să-şi tragă seama cu sine: luminarea lui prin învăţături şi prin fapte aşa să lumineze înaintea oamenilor, încât oamenii, văzând faptele lui, să rămână încântaţi, să-l urmeze cu entuziasm, şi, prin aceasta, să preamărească pe Tatăl cel ceresc.
Mântuitorul accentuează aici anume faptele, nu învăţătura. Faptele preotului să fie întruparea învăţăturilor lui: să fie ca nişte făclii luminoase şi luminătoare, prin care, deoparte să se confirme adevărul şi valoarea învăţăturilor, a luminii teoretice, de alta, văzându-le oamenii şi, recunoscând că învăţăturile şi faptele preotului sunt dumnezeieşti, cu atât mai mult să-l respecte pe preot, şi cu drag să-i urmeze poveţele.
Faptele, ca confirmare a vorbelor preotului, sunt de aşa mare importanţă pentru viaţa socială, încât, la începutul Sfintei Liturghii, după ce preotul cel mare, Arhiereul, s-a îmbrăcat în întregul său veşmânt sacerdotal, Biserica îi aduce aminte Arhiereului că cea mai înaltă şi mai demnă podoabă arhierească este lumina faptelor lui: Diaconul, luând trichierul, simbolul luminii, adresează Arhiereului cuvintele: „Aşa să lumineze lumina ta înaintea oamenilor, ca, văzând faptele tale cele bune, să preamărească pe Tatăl cel din ceruri“.
După păstor se orientează turma. Dacă păstorul rătăceşte în întuneric, el duce toată turma în pierzare, în abis. Păstorul de suflete, în caz analog, nu răspunde numai pentru sufletul său, ci şi pentru a întregii turme, pe care el, dacă nu ştie să fie lumină, o duce în întuneric, în pieire.
2. Sarcina misiunii de a lumina poporul, Biserica a împărţit-o cu fiica ei, cu şcoala. Alături de preot trebuie să muncească învăţătorul, care, şi el trebuie să întrunească aceleaşi nobile însuşiri ca şi preotul. Căci, dacă preotul este învăţător în biserică, schimbând pentru cei vârstnici, amvonul în catedră, aşa, în şcoală, învăţătorul, în anumite momente, este preot; el schimbă catedra în amvon. Acelaşi fiind scopul ambilor: să lumineze şi să moralizeze – mijloacele sunt aceleaşi: învăţătura şi exemplul faptelor bune.
Ca să ajungă cu siguranţă la scop, ei trebuie să lucreze în perfectă armonie, ca şi cum ar fi unul singur.
3. Fericirile pe care Mântuitorul le-a dezvoltat ceva mai înainte (vs. 3-12) şi peste tot doctrinele lui Iisus, ridicate la un nivel înalt, ideal, puteau uşor să fie exploatate de către farisei şi de către cărturari ca reforme, ca răsturnare a poruncilor lui Moise şi a Proorocilor. Spre a preveni orice mistificare, Iisus declară (vs. 17) că El nu numai n-a venit să strice Legea sau Proorocii, ci a venit să o susţină în cele mai mici detalii. Misiunea Lui e să perfecţioneze, să-i scoată la iveală adâncimea înţelesului. Această perfecţionare a Legii are să fie normativă. Deci (vs. 19): acela, care, cu intenţie bună, va tălmăci Legea astfel, nu cum Eu învăţ, prin urmare va strica chiar şi numai vreuna din poruncile secundare, şi va învăţa pe oameni după cum îl va tăia capul, acela mic va rămâne în împărăţia cerurilor. Iar acela, care chiar şi pe cele mai neînsemnate porunci le va împlini aşa cum legea perfecţionată cere, şi aşa va învăţa pe oameni, acela mare, bun, virtuos se va chema.
Împlinirea riguroasă a formelor exterioare din Lege nu este suficientă. Cei ce împlinesc numai forma Legii sunt departe de a fi buni, virtuoşi. Virtuos poate fi numai acela care împlineşte fondul, înţelesul mai înalt al Legii, „Că zic vouă...“ (vs. 20). Cărturarii şi fariseii erau cei mai riguroşi împlinitori ai formelor exterioare, cerute de Lege. Pentru aceea însă dreptatea, moralitatea, departe era de ei. Inima lor era coruptă: ei tot ce făceau, în conformitate cu Legea, nu făceau din convingere că este bine aşa să facă, ci făceau fiindcă vânau popularitatea gloatelor, căutau ca prostimea să-i creadă că sunt buni, virtuoşi, şi să li se supună orbeşte. De aceea zice Hristos în teză generală, că, dacă dreptatea şi virtutea ucenicilor Săi nu va întrece cu mult (de nu va prisosi) pe aceea a fariseilor şi a cărturarilor, cum aceştia o practică, ucenicii nu vor fi oameni buni, virtuoşi, deci nu vor intra întru împărăţia cerurilor.

[patinina34]

CUVÂNT ÎNAINTE

Între cărţile clasice, mult folositoare slujitorului Altarului Bisericii străbune, am găsit cartea Protopresbiterului Profesor Dr. Simeon Popescu.
Biserica noastră are multe şi preţioase cărţi de predici, începând cu Cazania lui Varlaam, care a fost cartea de învăţătură a Poporului Român şi până la cărţile ce au fost scrise în zilele noastre având ca autori pe Ilarion V. Felea, Pr. Ioan Bunea, Părintele Slevoacă, Arhim. Serafim Man de la Mănăstirea „Sfânta Ana“ din Rohia şi mulţi alţii, dar cartea aceasta a Prot. Prof. Simeon Popescu are o calitate aparte şi pe care o va descoperi fiecare slujitor al Sfântului Altar.
Cartea aceasta a apărut în anul 1905, dar nu este depăşită, nici în forma de exprimare, nici în idei, ci dimpotrivă, paginile ei sunt proaspete, vii şi de mare actualitate.
Despre această carte, arhiereul Dr. Veniamin Pocitan Ploieşteanul, care a scris şi o scurtă dar substanţială biografie a Protopresbiterului Simeon Popescu, a spus: „Explicarea Evangheliilor duminicale şi ale sărbătorilor împărăteşti, scrisă pentru seminarişti şi pentru preoţi în genere, n-ar trebui să lipsească din biblioteca oricărui cleric, ea fiind admirabilă pentru predici. Ea cuprinde un vast material de cunoştinţe care stă la dispoziţia clericului ce voieşte să se adape din izvorul cel pururea curgător al învăţăturilor scoase din Sfintele Evanghelii“.
Vorbind despre Sfânta Evanghelie pe care în această carte a tâlcuit-o în mod strălucit, el spunea: „Creştinii au privit Sfintele Evanghelii cu cea mai profundă evlavie, considerându-le ca fiind izvorul tuturor bunătăţilor de care Dumnezeu îi face părtaşi. Dacă poporul arată atâta sentiment de respect către Sfânta Evanghelie, cu atât mai mult trebuie să arate preotul, vorbind întotdeauna cu cel mai mare respect faţă de această Sfântă Carte şi de dumnezeiescul ei cuprins şi niciodată, în nici o împrejurare, nu-i este permis a pune mâna pe ea fără a se închina şi a o săruta cu respectul şi cu evlavia cuvenită“ (pag. 15).
Astfel, Simeon Popescu, fiind pătruns de adâncă evlavie şi de mare credinţă faţă de Sfânta Evanghelie, a tâlcuit-o limpede şi profund ca nimeni altul, parcă, de aceea am considerat că facem un preţios serviciu tuturor celor ce doresc să cunoască dar să şi vestească Cuvântul lui Dumnezeu în ziua de astăzi.
Cartea aceasta nu are nevoie de recomandarea noastră. Ea singură se va impune în faţa tuturor celor ce se vor osteni să o deschidă şi să o folosească ca pe un preţios instrument de lucru în lucrarea deosebit de importantă de a cunoaşte şi de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu.
Protopresbiterul şi profesorul Dr. Simeon Popescu s-a născut în localitatea Râpa de Jos, comitatul Turdei, cum se exprima biograful lui, la 6/18 august 1848. După ce şi-a terminat gimnaziul cu „eminentia“ şi „valde bonum“, a continuat studiile superioare de teologie la Sibiu. A fost trimis la Universitatea din Lipsca unde a studiat teologia şi filozofia între anii 1874-1877, încununându-se cu diploma de doctor în teologie şi filozofie (la 20 iunie 1877).
Întorcându-se la Sibiu, a primit diferite însărcinări între care aceea de profesor, pe care a îndeplinit-o cu multă râvnă. A lucrat ca profesor şi la Bucureşti, fapt care l-a ridicat în rândul celor mai buni dascăli pe care i-a avut şcoala românească, ceea ce l-a făcut şi pe Arhimandritul Iuliu Scriban să spună: „În învăţământul religios am avut un mare om, pe Simeon Popescu“.
A trăit până în ziua de 11 februarie 1919, când şi-a dat obştescul sfârşit, fiind în vârstă de 71 de ani, şi a fost înmormântat în cimitirul „Sfânta Vineri“ din Bucureşti la 13 februarie 1919.

†JUSTINIAN

Episcopul Maramureşului şi Sătmarului

Baia Mare, 28 mai 1997.


Preot Simeon Popescu - Predici Duminicale