Amintire..Eminescu..

[antiecumenism]

Eminescu şi Ortodoxia. Eminescu versifică învăţăturile isihaste ale Sfântului Nicodim Aghioritul [XI]

Eminescu şi Ortodoxia. Poeme şi fragmente cu temă creştină [VII]


[COLOR=Red]În poemul Basmul ce l-aş spune ei, avem o prelucrare romantică a concepţiei ortodoxe şi isihaste despre scara virtuţilor, expusă în mod explicit de Sfântul Ioan Scărarul în Scara. Aceasta se întemeiază pe o vedenie veterotestamentară, a Sfântului Iacov (Fac. 28, 12), în care scara văzută de acesta cu ochii inimii, pe care se suiau şi se pogorau îngerii, este interpretată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca reprezentând-o simbolic pe Maica Domnului, cea care este scara pe care S-a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi. Iată şi versurile lui Eminescu:
[/COLOR]

[COLOR=Red]Am visat un vis frumos…
Pe un nor luminos
Am văzut la cer o scară
Ridicându-se de jos.[/COLOR]

[COLOR=Red]Într-a cerului mărire
Scara de-aur se pierdea,
Iar pe-un tron de nemurire,
Tron de-argint şi strălucire,
Maica Domnului zâmbea;
Iar pe schiţele de scară,
Îngeri stau treptat…, treptat,
Cu chip blând şi luminat
Şi pe lire sunătoare,
Cântau dulce şi curat. ([/COLOR]…)

Un poem care ne dovedeşte că Eminescu era pătruns de adevărul mântuirii, şi nu agnostic, se numeşte Învierea:

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii Evanghelii.

C-un muc în mâini moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă,
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adâncă şi plină de blândeţe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi:
„Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninând pe însuşi Izvorul de vieţe.

Nimic înainte-Ţi e omul ca un fulg,
Şi-acest nimic Îţi cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme [psalmi] şi ramuri,
Plecaţi-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

Hristos este numit Izvorul de vieţe, de vieţi, adică, la fel cum este numit Dumnezeu în Luceafărul: Căci Tu izvor eşti de vieţi / Şi dătător de moarte. Moşneagul din strofa a doua, nu se referă la preot în mod depreciativ, ci îl descrie ca pe un bătrân înţelept, demn să înveţe norodul, ajuns la vârsta la care experienţa şi înţelegerile profunde albesc sufletul, îl fac curat. Cine cunoaşte opera lui Eminescu, ştie că acesta aşază înţelepciunea sub forme (chipuri şi icoane vechi, volume sau tomuri roase de molii, etc) pe care lumea iubitoare de străluciri vremelnice nu ştie să le recunoască şi să le preţuiască la valoarea lor supremă.
Ultimele două strofe sunt parafraze din cântări ortodoxe şi din imnul pascal. Plecaţi-vă, neamuri aminteşte de binecunoscuta cântare: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”, preluată de la Is. 8, 9.
Eminescu păstrează chiar şi forme gramaticale vechi, din cărţile de cult: au înviat, pre moarte, etc.

Alte două imne sunt închinate Maicii Domnului:

Rugăciune

Crăiasă alegându-te [pe tine Dumnezeu]
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Prea Curată,
Şi pururea Fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila Sfântului [a lui Dumnezeu]
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor [tale],
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce, clară,
O, Maică Prea Curată,
Şi pururea Fecioară,
Marie!

Valul, scutul şi zidul, din prima strofă, cu trimitere la „întreitele valuri” ale patimilor şi la scutul şi zidul de apărare care îl reprezintă Maica Domnului pentru creştini, sunt termeni profund bisericeşti, folosiţi extrem de frecvent în cărţile de cult.
La fel, cu reverberaţii adânc ortodoxe, este şi numirea Preacuratei ca Luceafăr, în timp ce mările reprezintă învolburarea vieţilor noastre, asupra cărora Sfinţia sa veghează, ca să nu pierim în vâltoarea păcatelor. Negurile din care este implorată să se arate Maica Domnului sunt întunecările minţilor noastre, ale sufletelor noastre, a căror luminare şi alinare se află la Maica Prea Curată a lui Dumnezeu, dar şi a neamului omenesc, prin înfierea noastră.

Răsai asupra mea…

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele:
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Prea Curata este numită lumină lină, cu o sintagmă preluată din slujba Vecerniei, în care însă Lumina lină este Hristos. Dar Prea Curata este Maica lui Hristos Dumnezeu, pe care El Însuşi ne-a dăruit-o nouă ca Maică a noastră. De aceea şi Prea Curata Stăpână varsă, cu rugăciunile Sfinţiei sale, lumina lină a harului dumnezeiesc în sufletele noastre.
Ceea ce poetul numea în poezia anterioară neguri, aceeaşi realitate duhovnicească aici o denumeşte drept noaptea gândurilor, în care este chemată Maica Domnului să se pogoare cu mila sa şi să facă lumină. Noaptea gândurilor este iarăşi o expresie isihastă, care face referire la întunericul minţii neluminat de harul dumnezeiesc, pe care numai rugăciunea neîncetată şi fierbinte îl poate alunga.
Este interesant că primul vers al ultimei strofe reiterează dorinţa de linişte exprimată în Odă (în metru antic). Iar verbul reapari denotă un dor de reîntoarcere la credinţa şi la nevinovăţia primară, anterioară tulburărilor sceptice aduse de o viaţă plină de suferinţe, aşa cum a avut Eminescu.

Psa. Drd. Gianina Picioruş