Iarasi despre infailibilitatea papala

[Mihai3]

si inca 2 citate de la Sf. Parinti despre filioque daca nu ai avut rabdare sa citesti de la linku care ti l-am dat:

Cyril of Alexandria

"Since the Holy Spirit when he is in us effects our being conformed to God, and he actually proceeds from the Father and Son, it is abundantly clear that he is of the divine essence, in it in essence and proceeding from it" (Treasury of the Holy Trinity, thesis 34 [ca. A.D. 424]).


Fulgence

"Hold most firmly and never doubt in the least that the only God the Son, who is one person of the Trinity, is the Son of the only God the Father; but the Holy Spirit himself also one person of the Trinity, is Spirit not of the Father only, but of Father and of Son together" (The Rule of Faith 53 [A.D. 524]).


Gregory of Nyssa

"[The] Father conveys the notion of unoriginate, unbegotten, and Father always; the only-begotten Son is understood along with the Father, coming from him but inseparably joined to him. Through the Son and with the Father, immediately and before any vague and unfounded concept interposes between them, the Holy Spirit is also perceived conjointly" (Against Eunomius 1 [A.D. 380]).


Ambrose

"Just as the Father is the fount of life, so too, there are many who have stated that the Son is designated as the fount of life. It is said, for example that with you, Almighty God, your Son is the fount of life, that is, the fount of the Holy Spirit. For the Spirit is life, just as the Lord says: `The words which I have spoken to you are Spirit and life' [John 6:64]" (The Holy Spirit 1152 [A.D. 381]).

Sfantul Grigore de Nyssa vorbeste in citatul tau despre Unitatea Persoanelor Sfintei Treimi, nu ca Duhul purcede de la Tatal si de la Fiul.

Cand spui Duhul purcede de la Tatal si mai spui Duhul purcede de la Fiul, atunci automat spui ca intre Persoanele Sfintei Treimi se creeaza o ierarhie al carei ultim loc este ocupat de Duhul Sfant. Asta mi se pare o conceptie nu tocmai adevarat despre Unitatea Persoanelor Sfintei Treimi si aceeasi parere despre Filioque o are si Sf. Fotie cel Mare ,Patriarhul Constantinopolului in scrisoarea despre Filioque, trimisa pe la anii 883-884 catre Mitropolitul si Arhiepiscopul de Aquileea. Mi se pare ca am mai dat o data link spre aceasta epistola, dar se pare ca fiind prea lunga nu te-ai obosit s-o citesti, nici macar printre randuri.

Corect ar fi: Duhul purcede de la Tatal si prin [mila] Fiul[ui] ajunge la noi, oamenii, sarmanele creaturi.

[Mihai3]

În prealabil postat de razvan_m

Sfantul Grigore de Nyssa vorbeste in citatul tau despre Unitatea Persoanelor Sfintei Treimi, nu ca Duhul purcede de la Tatal si de la Fiul.

Cand spui Duhul purcede de la Tatal si mai spui Duhul purcede de la Fiul, atunci automat spui ca intre Persoanele Sfintei Treimi se creeaza o ierarhie al carei ultim loc este ocupat de Duhul Sfant. Asta mi se pare o conceptie nu tocmai adevarat despre Unitatea Persoanelor Sfintei Treimi si aceeasi parere despre Filioque o are si Sf. Fotie cel Mare ,Patriarhul Constantinopolului in scrisoarea despre Filioque, trimisa pe la anii 883-884 catre Mitropolitul si Arhiepiscopul de Aquileea. Mi se pare ca am mai dat o data link spre aceasta epistola, dar se pare ca fiind prea lunga nu te-ai obosit s-o citesti, nici macar printre randuri.

Corect ar fi: Duhul purcede de la Tatal si prin [mila] Fiul[ui] ajunge la noi, oamenii, sarmanele creaturi.

deci Tatal ii mai presus ca Fiul si Spiritul Sfant?

Am spus ce s-ar intampla din punctul de vedere al ierarhizarii Persoanelor Preasfintei Treimi, in cazul in care as accepta Filioque-ul.
Daca Duhul purcede de la Tatal si daca si Duhul purcede si de la Fiul nu inseamna oare ca Duhul ar ocupa ultimul loc intr-o presupusa ierarhie a Celor Trei Persoane ale Preasfintei Treimi? Asa judeca si Sfantul Fotie cel Mare invatatura latina Filioque.

Nota istorica la Scrisoarea Sf. Fotie cel Mare catre Patriarhul de Aquileea:

"
Notă istorică despre SCRISOAREA CĂTRE MITROPOLITUL DE AQUILEEA (883)
Scrisoarea Sfântului Fotie către Mitropolitul de Aquileea a fost scrisă între 883 şi 884, adică după Sinodul de la Constantinopol din 879-880, al VIII-lea ecumenic, şi cu puţin timp înainte ca Sfântul Patriarh să scrie Mistagogia Duhului Sfânt.
Din nefericire, nu se ştie cui a fost adresată cu adevărat, pentru că au fost doi Patriarhi de Aquileea, duşmani, în acea vreme: Walpert la Aquileea şi Paladie la Grado (Cf. R. Haugh, Photius and the Carolingians, p.131). Este foarte posibil ca Patriarhul căruia i se adresează Sfântul Fotie, să fie un apărător al Papei Ioan al VIII-lea şi al Sinodului din 879-880, şi nu unul din partida germano-francă. Sfântul Fotie i-a răspuns acestui Patriarh de Aquileea, care îi scrisese la Constantinopol, arătându-i diferite argumente înaintate de teologii franci, ca răspuns la Scrisoarea Enciclică. Interesul esenţial pe care îl suscită această scrisoare, rezidă, deci, în două puncte principale:
1. Sfântul Fotie ştia foarte bine că în Apus, în Biserică, are loc un război teologic, între romanii ortodocşi şi francii, care încercau să uzurpeze autoritatea Bisericii, care a jucat în perioada caroligiană rolul unei etnarhii protectoare a poporului roman din Apus. Permiteţi-ne să cităm câteva rânduri din articolul lui Romanides, apărut în Dossier H Augustin, care face lumină asupra contextului istoric:
„Primul punct care trebuie luat în seamă este următorul: nu a existat niciodată, cu privire la Filioque, un conflict între romanii din Răsărit şi cei din Apus. Desigur, au existat certuri în interiorul romanităţii, asupra unor puncte care priveau hristologia şi asupra hotărârilor Sinoadelor ecumenice cu privire la Persoana lui Hristos. Dacă este adevărat că romanii din Apus au combătut hotărârile celui de-al Şaptelea Sinod, cu privire la Sfintele Icoane, în schimb, ei nu au susţinut niciodată nici dogma, nici adăugarea lui Filioque la Crez, aşa cum au făcut francii. Este deci esenţial să se înţeleagă că această controversă cu privire la Filioque, nu a fost un conflict între Patriarhiile Vechii Rome şi Noii Rome, ci între franci şi toţi romanii, din Răsărit şi din Apus.
Motivul controversei filioquiste trebuie căutat în hotărârea francilor de a face să fie condamnaţi ca eretici romanii din Răsărit, pentru a-i face pe aceştia să apară ca „greci”, adică, drept o naţiune cu totul străină, în ochi romanilor din Apus, aflaţi atunci sub dominaţi francă. Pretextul controversei filioquiste a venit din acceptarea, de către franci, a ideii că opera Fericitului Augustin este cheia pentru a înţelege teologia primelor două Sfinte Sinoade ecumenice.
Pertinenţa acestei diferenţe între cauză şi pretext apare citind hotărârile Sinodului de la Franckfurt (794), ale cărui Acte condamnau cele două tabere în conflict din timpul controversei iconclaste, cu intenţia de a-i face să pară eretici pe romanii din Răsărit.
Scopul francilor era, într-adevăr, de a rupe unitatea naţională şi ecleziastică a naţiunii romane, făcând să apară controverse dogmatice, şi astfel, să-i despartă, odată pentru totdeauna, pe romanii din Apus – aflaţi permanent pe punctul de a se revolta împotriva asupritorilor lor – de romanii din Răsărit. Pentru a face aceasta, francii lăsau să se creadă că romanii liberi din Răsărit îşi schimbaseră naţionalitatea devenind „eretici” (de parcă erezia arată naţionalitatea!), mutându-şi capitala de la Vechea Romă la Noua Romă şi preferând limba greacă celei latine. Aici se află, de fapt, argumentele pe care le găsim în scrisoarea, datată 871, a Împăratului Louis al II-lea Germanicul, către Împăratul Vasile I.
Această politică deliberată a francilor a făcut din Filioque o problemă de dimensiuni dezastruoase şi cu consecinţe ireparabile. Până atunci, de fapt, Filioque nu era decât o armă a politicii france, fără a căpăta dimensiunile unei controverse teologice, pentru că romanii nădăjduiau, împotriva tuturor evidenţelor, că papalitatea va şti cum să schimbe opţiunea francilor de a apăra această dogmă absurdă.
Când a devenit evident că francii îşi vor menţine această concepţie politico-dogmatică, romanii au reacţionat energic şi au condamnat, atât pe Filioque, cât şi poziţia echivocă a francilor, cu privire la cinstirea Sfintelor Icoane – lucru ce s-a întâmplat în timpul celui de-al Optulea Sinod ecumenic, ţinut în 879 la Constantinopol, Noua Romă.
Scriindu-i Patriarhului de Aquileea, Sfântul Fotie se adresează, în mod sigur, prin intermediul lui, romanilor ortodocşi din Apus, pentru a-i susţine în lupta lor împotriva francilor şi împotriva lui Filioque. Din această cauză, el le aminteşte propria lor tradiţie romană latinofonă, propria lor credinţă, adică, cea înscrisă pe scuturile de argint, având Crezul Niceo-constantinopolitan, în greacă şi latină, fără adăugiri.
2. Scrisoarea către Mitropolitul de Aquileea este importantă, pentru că reprezintă o respingere a tratatelor caroligiene, care încearcă să ofere justificări, din punct de vedere teologic şi a posteriori, pentru că Filioque a fost, în Apus, mai întâi afirmat, fără argumentaţie pentru purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Aceste tratate france au fost scrise, la cererea papei Nicolae I, care i-a solicitat lui Hincmar de Reims şi lui Liutbert de Maintz să îl ajute. Astfel au fost concepute tratatele lui Enée de Paris şi al lui Ratramne de Corbie, şi s-a reunit sinodul de la Worms.
Enée de Paris a scris Liber Adversus Graecos, o carte plină de duşmănie împotriva „grecilor”, pe care a împânzit-o cu citate din Fer. Augustin, luate din compilaţiile anterioare ale lui Alcuin.
Ratramne de Corbie a scris Contra Graecorum Opposita Romanam Ecclesiam Infamantium, care este încă şi mai elaborată decât cartea lui Enée de Paris.
Sfântul Fotie, în scrisoarea sa către Patriarhul de Aquileea, răspunde deci, unora dintre acuzaţiile lui Ratramne, dar mai ales denunţă, ca fals, apelul făcut de către franci la autoritatea Sfinţilor Părinţi romani latinofoni, ca Fer. Ieronim, Sf. Ambrozie şi Fer. Augustin – argument al autorităţii care a fost, de altfel, şi principalul argument al sinodului de la Worms.
Într-adevăr, Sfântul Fotie afirmă că, deşi pot fi unele erori la anumiţi Sfinţi Părinţi apuseni – în realitate, el nu putea să studieze această problemă decât formal, pentru că nu era uşor să citeşti operele lor, scrise în latineşte –, aceste lacune, aceste deficienţe, nu au primit nici o autoritate, pentru că ele sunt condamnate de „inima” Sfinţilor Părinţi. Aici avem argumentul Sfântului Vincenţiu de Lerin, argument dezvoltat în Commonitorium, pe care îl reia Sfântul Fotie: totdeauna, este de preferat universalitatea sau majoritatea, în locul unei păreri izolate sau rău afirmată.
În comentariul nostru, urmând majorităţii teologilor ortodocşi contemporani, vom arăta că, indiferent de caracterul „formal” al dezbaterilor asupra Fericitului Augustin, conflictul între Sfântul Fotie şi franci dovedeşte o opoziţie dogmatică esenţială între Sfinţii Părinţi ortodocşi elenofoni şi latinofoni – între care sunt incluşi şi Fericiţii Ieronim şi Augustin – şi augustinismul pe care s-a întemeiat, în mod unic, teologia francă".

Comentariu aparut in http://ro.wordpress.com/tag/lumea-ortodoxiei/
la data de 23 august 2008.

R.

Texte: Migne, 102, col. 794-822; J. N. Valettas, Letters of His All-Holiness Photios, Patriarch of Constantinople, Londra, 1864, p.181 şi urm.; Photius, Epistulae et Amphilochia, ed. B. Laourdas şi L. G. Westerink, coll. Teubner, Leipzig, vol. III (1985), p.138-152, Ep. 291.


SCRISOARE CĂTRE MITROPOLITUL DE AQUILEEA
Către Prea Fericitul Patriarh, Prea Sfinţitul şi prea iubitul de Dumnezeu,fratelui meu şi coliturghisitor,Prea cinstitul şi slăvitul Arhiepiscop şi Mitropolit de Aquileea.
Fotie,prin mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului Noua Romă şi Patriarh ecumenic.
1. Scrisoarea pe care am primit-o de la Prea Fericirea voastră, ne-a făcut de la început să cunoaştem, cugetarea dumnezeiască ce vă însufleţeşte, cât şi măreţia şi înălţimea iubirii duhovniceşti pe care o aveţi, care întrece cu mult sentimentele obişnuite ale celor ce sunt supuşi stricăciunii. Apoi, persoana plină de sfinţenie [pe care aţi trimis-o la noi], căreia i-aţi încredinţat scrisoarea, ne-a părut, prin virtuţile sale, prin înţelepciunea şi mai ales prin forţa şi prin tăria caracterului său, o oglindă în care am putut să contemplăm trăsăturile cinstite şi dumnezeieşti ale Sfinţiei Voastre. Însă, şi scrisoarea lăsa să se întrevadă acestea, cu certitudine, atâta cât poate cuvântul scris; dar el ne-a oferit o icoană vie şi desăvârşită, şi ne-a adus, de asemenea, foarte multă bucurie şi veselie, povestindu-ne evlavioasele osteneli ale Prea Fericirii Voastre. Şi pe cine am avut sub ochii noştri? Un om ce inspira respect prin înţelepciunea sa mai mult decât prin părul său alb, bogat în înţelegeri duhovniceşti ca şi în virtuţi; un om în care fineţea şi soliditatea gândirii se uneau armonios; un om, într-un cuvânt, cu totul înveşmântat în harul care se cere de la un preot, pe care numai Dumnezeu îl sfinţeşte prin puterea Sfintelor noastre Taine, şi care are cinstea de a fi ucenicul vostru şi de a fi fost hirotonit de Sfinţia Voastră.
Astfel este preotul pe care noi l-am văzut în trimisul Prea Sfinţiei Voastre. Acest lucru ne-a făcut să cunoaştem cu siguranţă, că ierarhul ce este deasupra lui, care l-a hirotonit în Taina preoţiei şi care l-a trimis acum la noi, are o bogăţie de harisme dumnezeieşti şi trebuie să fie, atât prin viaţa sa strălucitoare, cât şi prin iubirea şi prin râvna aprinsă pentru dogme, un model şi o flacără, care conduc pe tot omul pe calea mântuirii.
2. Această persoană, de care vorbesc, care a primit de la Prea Sfinţia Voastră harul de episcop, a fost hrănit, fără nici o îndoială, de la masa învăţăturilor voastre dumnezeieşti, şi s-a adăpat din izvorul bogat al desăvârşirilor voastre; fără de care, n-ar fi putut niciodată să strălucească atât de mult în virtuţi, aşa cum le stă bine Arhipăstorilor lui Dumnezeu. Dar copia nu este întotdeauna identică, cu modelul şi nici strălucirea luminii nu este aceeaşi. Trebuie, de aceea, să dăm slavă lui Dumnezeu, Cel ce este Binefăcătorul nostru şi Ziditorul universului, care sfinţeşte, în Apus ca şi în Răsărit, învăţători şi făclii, şi îi înalţă pe tronul arhiepiscopal, ca să strălucească fără a slăbi, şi să lumineze inima şi sufletul mulţimii.
3. Dar, în mijlocul mângâierilor pe care le gustăm cugetând la sfintele voastre virtuţi, admirând faptele curajoase, care ne bucură, iată că un zvon ne loveşte urechile cu zgomot – şi mai bine ar fi fost să nu-l fi auzit niciodată! Căci el nu ne aduce durere trupească, ci sufletească. Totuşi, pentru că virtuţile Sfinţiei Voastre ne-au adus multă nădejde, vă vom spune şi motivul tulburării noastre.
Dar cum să vorbim fără să plângem? Unii din Apus au lepădat cuvintele Domnului, şi ce lucru mai este frumos la ei ? Au dispreţuit ei dogmele, hotărârile Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor? Au socotit ei întru nimic precizările atente pe care aceştia le fac? Ori s-au aplecat asupra lor fără să aibă capacitatea duhovnicească necesară pentru a le înţelege ? Nu ştiu. Oricare ar fi motivul, zvonul – pe care aş vrea să nu-l fi auzit niciodată – a ajuns la urechile noastre, că unii din Apus răspândesc ideea că dumnezeiescul şi Prea Sfântul Duh nu purcede numai de la Dumnezeu Tatăl, ci şi de la Fiul. Ori, afirmând aceasta, fac mult rău credincioşilor.
Această dogmă, în măsura în care rămâne o părere personală, nu cauzează, poate, un aşa mare rău celor care, din lejeritate, au îmbrăţişat-o – deşi stricăciunile nu sunt mici. În schimb, când li se va propune o discuţie pe această temă şi li se va demonstra cu claritate, pe temeiul cuvintelor înseşi ale Domnului şi pe al întregii Scripturi Sfinte, că sunt în înşelare, vor trebui atunci să renunţe imediat la această dogmă absurdă şi să accepte dogmele şi textele ortodoxe. Dacă nu vor face nimic, atunci e clar că vor cădea într-o hulă foarte mare şi vor suporta o condamnare foarte aspră, chiar dacă nimeni nu i-ar denunţa în mod expres. Căci sunt lipsiţi de orice virtute, mai ales în ce priveşte mărturisirea credinţei adevărate, şi sunt lipsiţi şi de Duhul Sfânt Însuşi, pe Care L-au jignit, dogmatizând că purcede de la Fiul.
Într-adevăr, prin această a doua purcedere, ei Îl nedreptăţesc pe Duhul Sfânt şi iau în bătaie de joc unica purcedere. Mintea lor n-a putut să găsească altceva mai aberant? Sau, mai bine zis, nu este acesta un lucru hulitor în cel mai înalt grad? Această hulă are ca rezultat atacarea a înseşi cuvintelor Domnului şi respingerea dogmei şi a tradiţiei care au fost păstrate întotdeauna în marile episcopii.
4. Iată dovezile. Leon cel Bătrân (Leon I), episcop al Romei – pentru a nu-i cita şi pe cei dinaintea lui – şi Leon cel Tânăr (Leon III), care i-a urmat, sunt cunoscuţi pentru că au păstrat credinţa şi dogmele Bisericii universale şi apostolice, cea a sfinţilor episcopi care i-au precedat şi a hotărârilor Apostolilor. Primul dintre ei a dat multă strălucire celui de-al IV-lea Sfânt Sinod Ecumenic, prin trimişii sfinţi pe care i-a delegat, şi de asemenea, prin celebra sa scrisoare, care i-a „desfiinţat” pe Nestorie şi Eutihie. Dar, în ea declară că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, conform celor formulate la Sfintele Sinoade anterioare; însă nu vorbeşte despre o purcedere de la Fiul.
5. La fel, Leon cel Tânăr, cel cu numele şi cu credinţa la fel, înflăcărat apărător al adevăratei evlavii, dorind să evite ca traducerea într-o limbă străină să strice Crezul prea curat al sfintei noastre credinţe, a scris textul în limba originală, greacă. Astfel, el i-a învăţat pe apuseni, să cânte şi să teologhisească în limba elenă, slava Sfintei Treimi. Departe de a se mulţumi numai cu această poruncă, el a dat să se construiască plăci comemorative în care a gravat Crezul în greceşte şi pe care le-a expus în mod public, la poarta Bisericii din Roma. Astfel se putea învăţa, fără nici o teamă şi fără nici o greutate, întreg conţinutul credinţei. Şi nu mai rămânea nici un mijloc de a înţelege rău credinţa noastră, adevărata credinţă a creştinilor, folosind texte făcute în ascuns şi fără nici un sens. Nu se mai putea face astfel, din Fiul, a doua cauză a Duhului, împreună cu Tatăl – Acest Duh Care purcede de la Tatăl, egal în cinste cu Fiul născut.
6. Aceşti doi oameni, acest „duet” sfânt care a luminat Apusul, nu au fost singurii care au păstrat credinţa nepătată şi curată de orice adăugiri străine. Nu, Biserica apuseană nu duce lipsă de mărturisitori; şi nu este cu uşurinţă să numărăm corul ierarhilor care s-au făcut auziţi în intervalul de timp, care a separat pe cei doi Leon, ce au strălucit cu aceeaşi credinţă.
Dar, pentru că Biserica Romei este într-un gând cu celelalte patru scaune patriarhale şi păstrează aceeaşi credinţă; şi pentru că Biserica este întemeiată şi întărită pe piatra cuvintelor Stăpânului – această Biserică pe care porţile Iadului, adică gurile necuvântătoare ale ereticilor, nu o vor birui niciodată, după cum ne-a spus Adevărul Însuşi – de unde şi de la cine a putut să vină această nouă hulă împotriva Duhului, această hulă care este pe cale de a se răspândi? Şi cum să nu ne tânguim fără încetare, cum să nu plângem nemângâiaţi, văzând nenorocirea care decurge de aici? Dar, în acelaşi timp, acest lucru ne obligă să avem îndoită râvnă, pentru a putea împiedica suferinţa şi boala care se întinde, ca să îi înghită pe cei ale căror nume sunt înscrise în turma lui Hristos!
7. Iată de ce smerenia noastră se întoarce către cel ce este desăvârşit în virtuţi, Sfinţia Voastră, ca şi către marele apărător al Bisericii, către care privesc toţi fiii casei lui Israel. Vă cerem să faceţi să lumineze în faţa tuturor focul dumnezeiesc care arde în inima Sfinţiei Voastre: astfel, aprinzându-vă făclia, ca arhiepiscop, veţi arunca lumina mântuitoare peste toţi cei rătăciţi; şi îi veţi smulge pe aceştia din greşeala lor, aducându-i la credinţa care a umplut pământul.

[continuare]
R.

[continuare din mesajul trecut]

8. Dogma purcederii de la Tatăl reiese în primul rând, după cum am văzut, din cuvintele Domnului (In. 15,26), fulger şi tunet care întrece toată lumina. Să primească deci, cei ce Îl calomniază pe Duhul Sfânt spunând că purcede de la Fiul, acest cuvânt al Evangheliei, şi să părăsească înşelarea şi întunericul în care se zbat. Apoi vor putea, strălucind cu adevărata credinţă, să se adumbrească, împreună cu oamenii evlavioşi, în adăposturile unde arde, cu strălucire neînserată, lumina ortodoxiei. Da, să îl respecte, în primul rând, pe Sfântul Ioan Teologul, Apostolul mistic, ce şi-a rezemat capul de pieptul Mântuitorului, şi care ne conduce în cunoaşterea tainelor cereşti, pe care le scoate ca dintr-un izvor (qu’il y a puisés); în sfârşit, să se roage ca să primească iertarea răzvrătirii lor împotriva Stăpânului, şi împotriva Sfântului Ioan, cel mai mare teolog dintre Ucenici.
Adepţii dogmei purcederii Prea Sfântului Duh de la Tatăl şi de la Fiul introduc în mod necesar două cauze şi două principii; ei distrug astfel Monarhia – Unicitatea Principiului – în Sfânta Treime. Este limpede, de altfel, că dogma lor duce la predicarea, pe lângă prima dogmă, a unei dualităţi de cauze, a cărei unitate însăşi se subdivide – această hulă să cadă pe capul lor! – în două principii.
9. Pe de altă parte, dacă purcederea de la Tatăl este desăvârşită, pentru ce mai este nevoie de o a doua purcedere, din moment de Duhul primeşte deja, prin purcederea de la Tatăl, desăvârşirea absolută? Dacă, dimpotrivă, purcederea de la Tatăl este nedesăvârşită… dar cine va putea suporta o asemenea absurditate, în care cădem acceptând o astfel de ipoteză?
În primul rând, cu adevărat, cel ce îndrăzneşte să facă o asemenea afirmaţie, acela introduce nedesăvârşirea în sânul Atotdesăvârşitei Treimi.
Apoi, face ca, din două părţi care sunt imperfecte în sine, să vină Duhul Care desăvârşeşte toate.
Mai mult, se întâmplă chiar ca să facă din Duhul o fiinţă compusă, pentru că spune că a venit din două cauze, subliniind – o, limbă necurată şi inimă spurcată – că Duhul purcede în mod nedesăvârşit din fiecare dintre cele două cauze!
Cei care sunt ţinuţi de această hulă, ar da bucuroşi Duhului numele de fiu mai mic: şi dacă îşi ţin totuşi limba, este de frica reacţiei pe care o vor avea oamenii evlavioşi ; ei nu sunt mai puţin în favoarea acestei idei. Căci dacă Fiul a ieşit din Tatăl prin naştere şi duhul a ieşit din Fiul prin purcedere, atunci Duhul este înjosit la rangul de fiu mai mic. Aceasta este o urmare inacceptabilă, dacă mai avem cea mai mică urmă de evlavie, şi dacă mai vrem să fim consideraţi creştini.
Şi dacă harul lui Dumnezeu ne dăruieşte competenţa necesară pentru o discuţie teologică, nu am face o mare greşeală dacă am ignora această erezie şi am neglija respingerea ei? Cum, deci, vom ocoli noi osânda care îi ameninţă pe hulitori?
10. Pentru tine, iubite şi cinstite ierarh, sfânt între sfinţi, arată-le lor încă o dată, urmările dogmei lor absurde.
Duhul purcede – în opinia lor – prin naşterea Fiului. Dar naşterea Fiului şi purcederea Duhului de la Fiul Care Se naşte sunt simultane; deci, faţă de Tatăl, şi Duhul iese prin naştere la fel de bine ca şi Fiul: pentru că Tatăl naşte pe Fiul iar Duhul împreună-răsare cu Fiul născut.
Căci dacă ieşirile Lor nu sunt simultane, ci Fiul Se naşte într-un anumit moment, şi e nevoie de un alt moment pentru purcederea Duhului de la Fiul – ei sunt reduşi aproape cu totul la acest gen de invenţii – rezultă cu necesitate că Duhul este mai tânăr decât Fiul, pentru că vine după naşterea Fiului…
Dar dacă, dându-şi seama de această primejdie, ei renunţă la această prea evidentă teomahie, recad în cealaltă problemă dificilă, fiind obligaţi să recunoască pe Duhul născut, [în loc de Duhul purces].
11. Am aflat chiar că îndrăznesc să îl atace pe Sfântul Pavel însuşi, acest stăpân şi Părinte al întregii lumi: ei invocă mărturisirea sa de om al lui Dumnezeu în sprijinul ereziei lor.
Iată argumentul lor. „Apostolul spune acestea: Dumnezeu a trimis pe Duhul Fiului Său, Care strigă în inimile noastre: Avva! Părinte!”
Ei bine! Cei care îşi imaginează că găsesc în această frază a Sfântului Apostol o justificare a propriei lor neştiinţe, trebuie să afle că însuşi acest cuvânt al Sfântului Pavel, din care ei îşi fac scut, acesta însuşi respinge cu cea mai mare putere erezia lor.
Iese din orice discuţie faptul de a-l critica pe Sfântul Pavel sau propovăduirea sa; însă noi le reproşăm faptul de a fi falsificat cuvintele sale, în care tresaltă viaţa dumnezeiască. Pentru că lor nu le e ruşine ca să pună pe seama lui cuvinte şi gânduri pe care el nu le-a avut niciodată, şi osânda pe care ei o îndreaptă înspre el, să cadă pe capul lor.
Deci, ce spune acest om ceresc? Că Duhul Fiului este trimis de Tatăl. Foarte bine. Mărturiseşte deci şi tu acelaşi lucru, cu Sfântul Pavel. Da, El este Duhul Fiului, pentru că
- El nu este niciodată străin Fiului,
- El nu Îl contrazice niciodată,
- El nu aşază niciodată altă Lege decât cea a Fiului,
şi, pe de altă parte,
- El are aceeaşi esenţă şi aceeaşi putere cu a Fiului,
- El are aceeaşi voinţă şi aceeaşi putere de decizie,
- El este, faţă de Unul – Tatăl – în acelaşi raport de dependenţă ca şi Fiul: Primul Se naşte din Unul, Al Doilea purcede tot din El;
şi iată de ce Sfântul Pavel a zis că El este „Duhul Fiului”.
Ei nu au deci altceva de făcut decât să păstreze această sintagmă şi nimeni nu îi va acuza de erezie.
Sfântul Pavel nu a zis: „El purcede de la Fiul”; ci unii vor să spună că a zis, aruncând calomnii asupra propovăduirii sale şi făcându-se pe ei vinovaţi de erezie. Dacă ei cred că faptul de a-L numi „Duhul Fiului” înseamnă că purcede de la Fiul, atunci vor dogmatiza şi faptul că Tatăl purcede pe Fiul, pentru că Tatăl este mereu numit „Tatăl Fiului”.
Mai mult, interpretarea lor va face loc la o multitudine fără sfârşit de cauze şi de purcezători ai Duhului: pentru că Îl numim, de asemenea, şi „Duhul Înţelepciunii”, al „Cunoştinţei” al „Puterii”, şi al tuturor atributelor de acest fel care se cuvin Dumnezeirii.
Dacă deci, sub pretextul că Îi atribuie Duhului toate aceste lucruri printr-un complement direct, ei susţin că Duhul purcede din ele; ei bine, putem spune atunci că avem de-a face cu nişte minţi foarte inteligente! Dar cum să nu vezi prăpastia acestei greşeli, abisul înfricoşător în care demersul lor „subtil”, îi face să cadă?

[continuare]
R.

[urmare din mesajul trecut]

Citeste cu atentie pasajele subliniate:

12. Să luăm în considerare un alt aspect al dogmei lor; de aici vom vedea ieşind într-o zi, o altă blasfemie.
Să presupunem că Duhul purcede de la Fiul, fără să fie nici anterior, nici posterior naşterii Fiului, pentru că aceste determinări temporare sunt cu totul excluse în Sfânta Treime.
Duhul, să zicem, purcede simultan, dar şi de la Unul şi de la Celălalt: în acelaşi timp de la Tatăl şi în acelaşi timp de la Fiul.
Atunci, Cel purces va fi diferit în El Însuşi, în funcţie de Ipostasurile, de Persoanele care Îl purced. Vor fi deci două Duhuri în loc de unul, unul purcezând de la Tatăl şi celălalt de la Fiul.
Căci contrariul ar fi ceva cu totul monstruos şi neobişnuit, pe care nu putem să-l vedem nicăieri, nici chiar la fiinţele care se reproduc prin naştere.
Într-adevăr, este evident faptul că mai multe fiinţe care sunt persoane, pot să iasă din una şi aceeaşi persoană. În schimb, ca o singură şi aceeaşi fiinţă, o persoană unică, să iasă din principii diferite fără să păstreze în sine diversitatea persoanelor care au conceput-o, este un fenomen necunoscut şi imposibil de exemplificat. Nici naşterea, nici alt mod de concepere, chiar superior naşterii, nu ne dau nici cel mai mic indiciu [că aşa ceva ar putea fi posibil].

13. Să luăm cazul copiilor. Se întâmplă adesea ca să se nască mai mulţi, împreună sau unul după altul, dintr-unul şi acelaşi pântece. Alt exemplu: aceeaşi mână loveşte, scrie, face bine şi se întinde către Dumnezeu. Dar a scrie este o sarcină proprie mâinii; lucruri asemănătoare putem spune, dacă vrem, şi despre picior. Cine ar putea să creadă, doar dacă nu este nebun, că mersul este un lucru specific atât mâinii, cât şi piciorului, că faptul de a vedea aparţine atât ochiului, cât şi urechii, sau alte lucruri de acest fel?
Dimpotrivă, la fel cum mădularele sunt despărţite şi aşezate în spaţiu, încât să poată fi distinse unele de altele, la fel şi acţiunea lor, energia proprie fiecăreia dintre ele, este strâns legată de firea mădularului care acţionează, şi se diferenţiază de celelalte. Aceeaşi specificitate există şi la nivelul fiinţelor care sunt cu totul independente de alte fiinţe, adică a ipostasurilor, a persoanelor.
14. Ce scăpare le mai rămâne adepţilor acestei hule? Răul are atâtea şiretlicuri cu care să ne înşele! Totuşi, puterea şi înţelepciunea Pietrei Unghiulare, vorbind prin gura robilor Săi, dejoacă cu uşurinţă aceste stratageme.
Să fim serioşi! La ce subterfugiu au să mai facă acum apel, pentru a întări blasfemia lor? Cu a cui autoritate se vor mai acoperi? Cu cuvântul însuşi al Domnului! Da, într-adevăr, nu le ajunge să hulească împotriva Stăpânului; mai trebuie să mai şi demonstreze că El Însuşi le-a dat ideea acestei hule, şi că El a făcut din aceasta o lege.
„Mântuitorul, spun ei, zice: «Acela va primi din al Meu şi El aceea vă va vesti vouă» (In. 16,14)”
Dar, tocmai acest pasaj este cel la care ne putem referi pentru a-i contrazice, şi pentru a demonstra că Duhul primeşte de la Tatăl şi purcede de la Tatăl, într-un mod cu totul neîndoielnic. Deci, dacă aceşti oameni îşi susţin erezia pe un verset care, în realitate, îi contrazice în cel mai înalt grad, nu sunt ei de plâns? Aceşti teoreticieni lamentabili se arată încă şi mai lamentabili în dialoguri. Nu este acesta versetul dorit? Ce poate fi însă mai limpede, decât acest cuvânt al Domnului, pentru a respinge îndrăzneaţa lor teorie? Nu ar putea reieşi de altundeva mai cu claritate că Duhul purcede de la Tatăl şi nu de la Fiul.
15. Într-adevăr, ceea ce Domnul ne învaţă în altă parte, când spune că Duhul purcede de la Tatăl (In. 15,26), El exprimă aici prin cuvintele „Duhul va primi (va lua) din al Meu”. Să luăm aminte: El nu spune „de la Mine”, ci „din al Meu”, adică, în mod evident, din Tatăl. Doar dacă nu există, pentru ei, altcineva, în afară de Tatăl şi de Duhul, care să fie al Fiului şi pe care Fiul să îl numească „al Meu”.

Dacă vrăjmaşii noştri îşi mai imaginează, că mărturii atât de copleşitoare pentru ei, converg sensului pe care îl doresc ei, nu ştiu ce avocat ar mai putea găsi, pentru a susţine dogma lor absurdă.
Ei se arată neputincioşi de a înţelege texte care sunt cunoscute de toată lumea; neputincioşi de a păstra dogma pe care au ţinut-o în mână; şi neagă faptul de a învăţa, de la altcineva, ceea ce nu cunosc. Ar fi trebuit să cerceteze cu ardoare şi să ceară ajutorul oamenilor înţelepţi, care i-ar fi scos din neştiinţa lor. Ei, în schimb, se prezintă ca nişte stăpâni şi care nişte părinţi, ai propriilor lor elucubraţii.
Pentru că Domnul zice: „Duhul va primi din al Meu şi aceea vă va vesti vouă”, oare n-au nici un scrupul, ca să nu înţeleagă cuvintele „din al Meu”, altfel decât ni le-a spus Mântuitorul? De ce falsifică ei, ceea ce El a spus, citind „de la Mine”, în loc de „din al Meu”? Căci poate că tocmai acest mod de a citi, i-a condus să gândească, că ar fi aici o confirmare a ideii lor.
Dar, admiţând chiar, că Domnul ar fi spus aceasta – ceea ce nu este cazul – eu susţin totuşi, că interpretarea lor rămâne inacceptabilă. Căci termenul „lambanein” (a lua, a primi) nu este totdeauna folosit, pentru a arăta purcederea. El poate îmbrăca, în anumite contexte, un sens cu totul diferit.
Trebuie să facem foarte bine diferenţa între două idei. Faptul că un ipostas primeşte şi face să ţâşnească apele înţelepciunii într-un alt ipostas (sau: izvorăşte ceva într-un alt ipostas), nu are nimic de-a face cu faptul de a purcede, adică de a-şi primi fiinţa sau ipostasul. Astfel, luând în considerare numai sensul termenilor folosiţi, şi tot nu văd nici o îndreptăţire a gândirii lor.
Un cu totul altul argument al lor, se arată a fi îmbibat de aceeaşi demenţă, şi produsul aceleiaşi neştiinţe; şi în acelaşi timp, bun de a-i înfunda în aceeaşi necredinţă şi lipsă de evlavie, care îi poartă spre moarte.
16. Iată aici noul lor argument: „Să zicem că este adevărat ceea ce spuneţi; Dar Sf. Ambrozie cel Mare, Augustin, Ieronim şi încă alţii câţiva, care se bucură de aceeaşi autoritate şi de aceeaşi importanţă dogmatică ca şi aceşti trei Părinţi, şi care sunt de asemenea cunoscuţi, prin viaţa lor luminoasă şi virtuoasă, au învăţat, nu o dată, în operele lor, că Duhul purcede de la Fiul. Urmându-i pe aceşti învăţători, noi credem şi mărturisim această dogmă; şi noi nu vrem să îi nedreptăţim pe aceşti Sfinţi Părinţi şi să îi acuzăm de erezie!”
Primul răspuns care trebuie să le fie dat, sare în ochi: dacă zece, sau chiar douăzeci de Sfinţi Părinţi, ar fi spus aceasta, atunci când zece mii spun contrariul, atunci întreb: cine îi insultă pe Sfinţii Părinţi? Cei care restrâng acest ocean imens de credinţă, la o foarte mică minoritate, cei care fac din această mână de oameni, împotrivitori şi vrăjmaşi ai Sfintelor Sinoade Ecumenice şi ai mulţimii nenumărate de Sfinţi Părinţi purtători de Dumnezeu ? Sau cei care sunt din marea majoritate?
„Dacă refuzăm să spunem că Duhul purcede de la Fiul, zice potrivnicul nostru, atunci îi ridiculizăm pe Sfinţii Părinţi, care au spus tocmai aceasta.” Dar dacă acceptăm să o spunem, nu ne batem joc atunci, cu atât mai mult, de Sfinţii Părinţi, care, în majoritatea zdrobitoare a lor, n-au acceptat această dogmă, nici pentru o clipă?
„Dar a susţine contrariul a ceea ce au spus ei, înseamnă a-i insulta pe Sfinţii Părinţi”. Dar nu înseamnă a insulta, cu atât mai grav, Atotputernicia Stăpânului a toate, atunci când se falsifică cuvintele Sale şi când este ales un alt învăţător, în afară de El, pentru a face cunoscută teologia?
Pe de altă parte, cine susţine aceste lucruri pe care le pretindeţi? Da, cine îl insultă pe Augustin, acest om sfânt, pe Ieronim sau pe Sfântul Ambrozie? Nu este mai degrabă acelaşi care se opune Stăpânului şi Părintelui tuturor? Ba da, el este, şi nu cel care, fără a înainta pe acest drum, recunoaşte smerit că toată lumea trebuie să se supună sfintelor porunci ale Stăpânului universului

R.
[continuare]

[urmare a mesajului trecut]

17. Dar, din două, una – insistă potrivnicii noştri – : ori aceşti Sfinţi Părinţi de care vorbim, au afirmat o dogmă adevărată, şi atunci toi cei care îi socotesc în numărul Părinţilor, trebuie să îmbrăţişeze şi ei această opinie; sau ei au proferat o hulă, şi atunci trebuie să îi condamnăm cu totul, împreuna cu dogma eretică.
Ce nedreptate enormă! Iată deci, până unde merge necuviinţa!
Încă nemulţumiţi îndeajuns pentru această „subminare” (subversion) a Teologiei, din care ei fac lege, li se pare că nu au parcurs decât jumătate din drum, dacă nu reuşesc să îi sară chiar şi pe aceia pe care îi socotesc Sfinţii lor Părinţi! Ei îi supun unui examen cu totul necuvincios, şi „le dezvelesc ruşinea”. Da, ei sunt cu adevărat urmaşii lui Ham care, în loc să acopere ruşinea tatălui său, a avut îndrăzneala şi impudoarea să o descopere. Dimpotrivă, fiii Bisericii, inimile credincioase învăţăturilor şi dogmelor sfinte, ştiu, vrednici urmaşi ai lui Sem şi Iafet, atât să acopere ruşinea părintelui lor, cât şi să condamne comportamentul urmaşilor intoleranţi ai lui Ham, fugind de tovărăşia lor.

18. Este bine de remarcat că, dacă oamenii pe care i-am numit Sfinţii Părinţi, nu au spus nimic împotriva Stăpânului tuturor, nici noi nu ne opunem lor cu nimic. În schimb, dacă voi spuneţi, că ei se împotrivesc cuvintelor Stăpânului, atunci vă asumaţi responsabilitatea unei greşeli duble: Îl aşezaţi pe Stăpânul în al doilea rând, după ei; şi îi socotiţi voi înşivă foarte vinovaţi, pentru că au nesocotit poruncile Domnului.
Dar cât de multe scuze putem invoca, totuşi, pentru a-i dezvinovăţi pe aceşti fericiţi oameni! Câte împrejurări nu au existat, ca să îi constrângă, pe mulţi dintre ei, să păstreze tăcerea asupra a diferite lucruri, şi să spună altceva, din grija de a menaja auditoriul, sau pentru a răspunde atacurilor eretice, sau în sfârşit, din cauza unei neştiinţe pur umane, care este partea noastră a tuturor! Unul, zic, era în plin război împotriva eterodocşilor; altul dorea să se pogoare la slăbiciunea ascultătorilor săi; al treilea urmărea un alt scop, şi presându-l împrejurările, a trebuit să renunţe, într-o măsură care nu e neglijabilă, la rigoare şi la acrivie, în scopul de a salva un adevăr mai esenţial. Iată cum şi unii şi alţii s-au aflat purtaţi să spună şi să facă ceea ce noi nu putem nici să spunem, nici să facem, în prezent.

19. Să ne gândim, de exemplu, la Sfântul Pavel, pentru a nu-l cita decât pe el. Nu a acceptat el, marele învăţător al neamurilor, să se curăţească după poruncile Legii şi, anume, să se tundă (Fapt. 18,1 ? Nu a „hrănit cu lapte” el, pe cei care erau încă începători în credinţa creştină, refuzându-le „hrana tare” (I Cor. 3,2)? Şi dacă am vrea, plecând de la el, să studiem istoria în amănunt, şi să punem în evidenţă, la autorii care fac parte din ceata sfântă a Părinţilor, toate cazurile asemănătoare, ne-ar lua toată viaţa, această îndeletnicire!
Dar, cei care iau în considerare astfel de texte şi trec cu vederea slăbiciunea ascultătorilor vremii, precum şi nevoia oratorului de a se folosi de blândeţe în asemenea împrejurări, precum şi polemica pe care o angajase împotriva vrăjmaşilor săi, pe scurt, dacă scoatem din context anumite texte şi le prezentăm astfel, ca dogme şi le primim cu acest titulatură, autorii lor înşişi vor protesta împotriva unui astfel de procedeu şi îl vor condamna.
20. Pe de altă parte, dacă autorii cu pricina au fost avertizaţi asupra unui punct capabil să stârnească polemici, iar ei au continuat totuşi să insiste în împotrivirea lor împotriva cetei Părinţilor; dacă ei au împins îndrăzneala până la sfidare şi până la răzvrătirea deschisă; dacă au continuat în această părere rătăcită şi sunt morţi ştiind ceea ce li se impută; atunci, da, fără nici o îndoială, trebuie să îi respingem, împreună cu dogma lor greşită.
În schimb, dacă au formulat ceva incorect, şi un anumit motiv, astăzi uitat, i-a purtat ca să facă o mică modificare legii celei drepte; dacă nici o cercetare nu le-a fost propusă asupra problemei în discuţie; dacă nimeni nu le-a atras atenţia să se lumineze în privinţa Adevărului; în acest caz, ca şi când nu ar fi spus niciodată acel cuvânt [care poate fi eronat], vom continua să îi considerăm ca Sfinţi Părinţi, datorită strălucirii vieţii lor, a evlaviei pe care o avem faţă de virtuţile lor şi faţă de adânca lor credinţă ortodoxă, altfel ireproşabilă. Nu le vom urma însă definiţiile care sunt atinse de eroare.
Potrivnicii noştri acţionează însă invers. Vrând cu orice preţ, să pună mărturia Sfinţilor Părinţi în dezacord cu însuşi glasul Domnului, ei par, declarativ, că îi cinstesc şi îi numesc Sfinţi Părinţi; dar în realitate, după raţionamentul lor, îi fac să pară vrăjmaşi şi vinovaţi de paricid.
Noi, care suntem conştienţi de faptul că mai mulţi Sfinţi Părinţi şi Fericiţi s-au îndepărtat, în alte cazuri, de rigoarea absolută a dogmelor ortodoxe, refuzăm, de fiecare dată, a le urma în greşeli şi a le include pe acestea în conţinutul de credinţă; dar, faţă de persoanele lor, ne păstrăm cinstirea. Facem la fel şi de această dată, dacă se dovedeşte că unii s-au înşelat şi au spus că Duhul purcede de la Fiul. Nu vom accepta această idee, care se împotriveşte cuvântului Domnului; dar nu-i vom izgoni din ceata Sfinţilor Părinţi, pe aceşti oameni vrednici de cinstire.

21. Nu este şi Sf. Dionisie al Alexandriei în această situaţie? Numărându-l în ceata Sfinţilor Părinţi, nu primim însă şi propovăduirea sa cu tentă ariană, pe care a ţinut-o împotriva libianului Sabelie. Dar ce spun, că „nu primim”? Nu numai că nu o primim, dar o şi respingem, chiar şi cu ultima suflare.
Putem apune la fel şi despre Sf. Metodie, marele Mucenic şi Arhiepiscop, care a avut cheile tronului de la Patara; de asemenea şi despre Sf. Irineu, Arhiepiscop al Lyonului şi despre Sf. Papius de Ierapole (Papius d’Hiérapole). Sfântul Metodie a primit cununa de mucenic; ceilalţi doi s-au arătat vrednici urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, şi viaţa lor virtuoasă străluceşte cu o lumină cu adevărat minunată. Ei bine! Dacă ei nu au fost întotdeauna la înălţimea Adevărului şi s-au rătăcit câteodată în păreri contrare dogmelor comune ale Bisericii, în acestea nu le vom urma. Dar nu micşorăm întru nimic cinstea şi slava pe care o merită, ca Sfinţi Părinţi.

[continuare]
R.

[urmare a mesajului trecut]

22. O zi întreagă nu ar fi de ajuns, dacă aş încerca să fac o listă cu toţi cei pe care îi cinstim şi îi slăvim ca Sfinţi Părinţi, fără totuşi a merge în urma lor, atunci când calea lor se îndepărtează de adevăr.
Acest lucru trebuie să îl facem şi în cazul de faţă, dacă se dovedeşte că unii dintre Sfinţii Părinţi au afirmat purcederea Duhului de la Fiul, împotriva cuvântului Domnului, Care ne-a învăţat pe noi. Ne delimităm de această noutate, în măsura în care ea trădează şi falsifică, cuvântul Stăpânului; în schimb, în ce-l priveşte pe părintele acestei noi dogme, ne abţinem să îl condamnăm, cu atât mai mult cu cât nu este prezent, şi nu poate nici să vorbească, nici să se apere. Dar, atunci când acuzatul nu este în măsură să apară în faţa noastră şi nici să trimită delegaţi, cine ar fi atât de nebun încât să dea drumul unei acuzaţii împotriva lui? Şi fără acuzator, această problemă nu poate veni la judecată; fără judecată, nici condamnare, este imposibil ca să fie jignit cineva, care nu a luat parte la nici o dezbatere, fără a te acoperi tu însuţi de ruşine.

23. (1) „Sfinţii Părinţi au spus că Duhul a purces de la Fiul”. Aceasta este obiecţia. Noi răspundem că aceştia sunt în număr mic şi că majoritatea Sfinţilor Părinţi nu a consimţit acestei păreri.
(2) Câţiva Sfinţi Părinţi – pe care îi putem număra pe degete – au ţinut această învăţătură. Dar hotărârile Sfintelor Sinoade au osândit pe cei care se împotrivesc astfel cuvântului Stăpânului.
(3) Au fost Sfinţi Părinţi cei care au spus aceasta. Dar la ce ne foloseşte să ne certăm asupra numărului Sfinţilor Părinţi în chestiune? Când toată Zidirea face să se audă un singur glas, nimeni nu va părăsi niciodată Mistagogia, nici învăţătura Ziditorului şi Creatorului universului, pentru a alege creatura în locul Lui, dacă s-ar întâmpla ca aceasta să vorbească împotriva Celui ce a zidit-o. Nimeni nu se va închina în faţa legilor iscodite de creatură, dispreţuind pe cele ale Făcătorului şi Întemeietorului lumii.
24. Invoci mărturia Sfinţilor Părinţi pentru a-ţi susţine dogma? Iată aici mărturia Stăpânului Însuşi. Iată hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice. Iată, în sfârşit, şi ceata celor mai mulţi dintre Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi. Acestea sunt izvoarele dogmatice la care s-au adăpat duhovniceşte, înainte de tine, episcopii Romei, la care ne-am referit puţin mai înainte. Ei au primit nealterată, datorită Simbolului sfânt de credinţă, dogma Sfintei Treimi consubstanţiale, şi au transmis-o în toate provinciile din apus. I-am citat
(a) pe cei doi Sfinţi Leon – Sfântul Părinte care a strălucit la al IV-lea Sfânt Sinod Ecumenic, şi cel care e părtaş cu el la acelaşi nume şi la aceeaşi credinţă. Dar exemplul lor este departe de a fi singular. Să ne gândim:
(b) Strălucitul Adrian a condus acelaşi tron apostolic. Dar, în corespondenţa sa cu Sfântul şi Prea Fericitul Tarasie, unchiul nostru din partea tatălui, el se declară, deschis şi fără ezitări, apărător al dogmei purcederii Duhului de la Tatăl, şi nu de la Fiul.
25. (c) Credem de asemenea că e necesar să îi arătăm – chiar dacă aceste evenimente, fiind apropiate de noi, ne sunt cunoscute – pe preoţii care, în vremea noastră, au venit la noi din Vechea Romă. Lucru ce s-a întâmplat nu o dată, ci de trei ori. Când am discutat, aşa cum este drept, la întâlnirea pe care am avut-o cu ei, problema credinţei noastre ortodoxe, ei nu ne-au spus, nici nu au lăsat să se înţeleagă, că ar avea în cugetarea lor, vreo dogmă diferită de credinţa care s-a întins peste tot pământul. Dimpotrivă, au strigat împreună cu noi, în mod limpede şi fără ambiguităţi, că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl.
(d) Mai mult decât atât: în timpul unui sinod reunit pentru a hotărî anumite probleme bisericeşti, reprezentanţii trimişi de Roma de către Părintele nostru Sfânt, Papa Ioan, pentru a stabili împreună cu noi, adevărata şi dreapta teologie, ca şi cum ar fi fost el însuşi prezent, au făcut cunoscut, prin toate cuvântările şi prin semnătura lor, că sunt adepţii Simbolului ce este după cuvântul Domnului, şi care a fost propovăduit şi afirmat de toate Sfintele Sinoade Ecumenice.
26. Pentru că aceasta este realitatea şi pentru că Biserica Romei s-a arătat întotdeauna, în cuvinte şi în cugetare, în acord cu celelalte patru Patriarhii, spuneţi-mi, cum de au ajuns urmaşii lui Ham, să poată să dezvelească, fără scrupule, ruşinea celor pe care îi proclamă Părinţii lor, dar pe care îi ridiculizează în mod public? Dacă ar fi avut cea mai mică grijă pentru cuvântul Sfinţilor Părinţi, ar fi trebuie să se supună hotărârilor Sfintelor Sinoade; să asculte de cuvintele episcopilor Romei; să se plece în faţa cetei Sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţi, în loc să se lege numai de unii, pe care îi necinstesc, acuzându-i de răzvrătire împotriva Stăpânului tuturor, deşi pretind că le urmează regula şi canonul credinţei. Ar fi trebuit să înţeleagă că le fac cu mult mai mult rău acelora, arătându-i ca şi vrăjmaşi ai Domnului, decât pot să le facă bine numindu-i „Sfinţi Părinţi”. Şi chiar dacă le-ar fi indiferent faptul că i-au ultragiat pe Sfinţii Părinţi, ar trebui totuşi să tremure şi să se înţelepţească la gândul osândirii şi al blestemului dumnezeiesc, care l-a lovit pe Ham, primul autor al unui asemenea paricid. Şi temându-se să îl imite pe acel blestemat, ei nu ar trebui să descopere, ci mai degrabă să acopere ceea ce ar putea găsi smintitor la Părinţii lor.

27. Dar dorinţa noastră cea mai dragă ar fi ca să nu fi existat niciodată nimeni care să imite acea faptă şi nici să atragă un asemenea blestem! Fie ca Hristos Dumnezeul nostru să-i miluiască pe cei care s-au lăsat duşi de val ca să comită acest paricid şi care s-au răzvrătit împotriva cuvântului Său şi a Legii Sale. Fie ca El, în marea Sa iubire de oameni, să le arate căderea lor, să-i împace cu cei pe care i-au jignit, şi să le insufle dorinţa îndreptării. Fie ca El să-i primească în binecuvântarea celor care au acoperit ruşinea Părintelui lor şi să nu mai lase pe nimeni să devină prada şi hrana lupului gânditor, începătorul răutăţii.
Pentru tine, iubite şi sfinte ierarh, care lupţi pentru mântuirea acestor oameni şi care iei cununile biruinţei împotriva vrăjmaşului neamului omenesc, tu, care faci roade pentru Dumnezeu şi îi aduci Lui în dar mântuirea celor pierduţi, fie ca tu, pentru toate aceste osteneli, să păstrezi întreg şi nestins focul iubirii dumnezeieşti, pe care ni-l mărturiseşti, în Hristos Însuşi, Adevăratul nostru Dumnezeu; cu rugăciunile Prea Sfintei Stăpâne şi Maicii lui Dumnezeu, cu ale dumnezeieştilor Îngeri şi cu ale tuturor Sfinţilor. Amin!

Razvan

Mihai, asa "judeca" ortodocsii chiar pe Sfintii Parinti [care au fost o minoritate] ce au sustinut in contra hotararii Sinodului I Ecumenic de la Niceea ca Duhul purcede de la Tatal si de la Fiul.
Invataturile innoitoare fata de hotararile Sfintelor Sinoade Ecumenice nu trebuie urmate, insa acesti oameni care au dus o viata de sfinti au fost supusi si ei erorilor umane si au formulat invataturi innoitoare. Insa trebuie avut in vedere contextul in care au fost "formulate" asemenea invataturi, care este si in functie de auditoriul caruia ii era destinata invatatura de credinta.

Razvan