Rugaciunea

[patinina34]

[SIZE=3]Datorită importanţei covârşitoare a rugăciunii, pentru ea trebuie să ne pregătim dinainte. “Mai înainte de a tăgădui, pregăteşte-te, şi nu fi ca omul care ispiteşte pe Domnul” (Sir.18, 23). “Cei ce pornim să ne înfăţişăm înaintea împăratului şi să vorbim cu El, zice Sfântul Ioan Scărarul, să nu facem drumul nepregătiţi, ca nu cumva văzându-ne de departe că nu avem arme şi haine cuvenite înfăţişării înaintea Lui, să poruncească slujitorilor şi dregătorilor Lui să ne lege şi să ne arunce departe de faţa Lui, iar cererile noastre să Ie rupă şi să ni le azvârle în faţă (Scara XXXVIII, 3).[/SIZE]
[SIZE=3]Pentru a ne pregăti, trebuie să începem cu înlăturarea oricărei judecăţi asupra semenului nostru şi a oricărei supărări. Această pregătire ne-a poruncit-o Domnul însuşi: “Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre” (Marcu 11, 25 - 26). Urmarea pregătirii constă, datorită credinţei noastre, în supunerea şi încredinţarea totală voii sfinte a lui Dumnezeu, în înlăturarea îngrijorărilor. Trebuie, de asemenea, să fim conştienţi de starea noastră de păcătoşenie, atitudine care naşte pocăinţa şi smerenia duhului. Singurul sacrificiu pe care Dumnezeu îl primeşte de la firea omenească căzută este pocăinţa în duh. “Că de ai fi voit jertfă Ţi-aş fi dat”, zice Proorocul lui Dumnezeu, în numele tuturor oamenilor căzuţi şi care rămân în starea de cădere; nu numai că o oarecare jertfa parţială, a trupului sau a sufletului, nu te face plăcut lui Dumnezeu, ci chiar “arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 17-l8). Sfântul Isaac Sirul ne relatează următoarea maximă spusă de un alt Sfânt Părinte: “Dacă cineva nu se recunoaşte de păcătos, rugăciunea lui nu este primită de Dumnezeu”.[/SIZE]
[SIZE=3]Stai în rugăciune înaintea lui Dumnezeu celui nevăzut ca şi cum l-ai vedea, şi cu siguranţă că El te va vedea şi te va privi atent. Stai în faţa lui Dumnezeu celui nevăzut cum stă un criminal în faţa unui judecător sever şi imparţial, convins de nenumăratele lui greşeli şi condamnat la moarte. Este bine aşa: tu stai în faţa Stăpânului tău suveran şi în faţa Judecătorului tău; stai în faţa Judecătorului în ochii căruia “nimeni din cei vii nu-i drept” (Ps. 142,2), care biruieşte întotdeauna când judecă (ps. 50, 5), dar care nu condamnă pe nimeni până când, în nespusa Lui iubire de oameni, îl iartă pe om de păcate şi “nu intră la judecată cu robul Său” (Ps. 142, 2). încercând frica lui Dumnezeu şi percepând, sub efectul acestei frici, prezenţa Sa în timpul rugăciunii, vei vedea fără să vezi, duhovniceşte, pe Cel nevăzut, şi vei înţelege că rugăciunea este starea în faţa nemitarnicului tribunal al lui Dumnezeu.[/SIZE]
[SIZE=3]Stai în timpul rugăciunii cu capul plecat, cu ochii aţintiţi în pământ, drept pe picioarele tale şi neclintit. Susţine-ţi rugăciunea prin strângerea inimii, prin suspine izvorâte din profunzimea sufletului şi prin belşug de lacrimi, în timp ce te rogi o atitudine exterioară cuviincioasă este esenţială, şi-i ajută îndeosebi pe cei ce sunt angajaţi în nevoinţa rugăciunii, mai ales pe începătorii a căror dispoziţie sufletească se confruntă în mare măsură cu atitudinea trupului.[/SIZE]
[SIZE=3]Apostolul ne porunceşte să ne predăm harului când ne rugăm: “stăruiţi în rugăciune, zice el; nu vă împotriviţi cu nici o grijă” (Col. 4, 2; Fii. 4, 6). El mărturiseşte că această predare este poruncită de Dumnezeu: “Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos lisus, pentru voi” (l Ţes. 5, 17-l8). Ce înseamnă să ne predăm harului? înseamnă să-L preamărim pe Dumnezeu pentru nenumăratele faceri de bine faţă de tot omul şi faţă de fiecare în parte. O asemenea atitudine aduce sufletului o seninătate minunată, şi cu toate relele ce ne înconjoară, ea ne umple de bucurie. Predându-se harului, omul capătă o credinţă vie care-l face să alunge toate îngrijorările, să calce în picioare toată frica de oameni şi de draci, şi să se lase pe de-a întregul în voia lui Dumnezeu.[/SIZE]
[SIZE=3]Această dispoziţie interioară este cea mai bună pregătire pentru rugăciune. “Deci precum aţi primit pe Hristos, zice Apostolul, aşa să umblaţi întru El. înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Insul, întăriţi în credinţă, după cum aţi fost învăţaţi, şi prisosind în ea cu mulţumire” (Col. 2, 6-7). “Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă… Domnul este aproape. Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Fii. 4, 4-6).[/SIZE]
[SIZE=3]Importanţa acestei asceze spirituale pe care o lucrează harul este amănunţit expusă în Corespondenţa Sfântului Varsanufie cel Mare cu Ioan Profetul.[/SIZE]

[patinina34]

[SIZE=3]Prezenţa şi conlucrarea necontenită a atenţiei în timpul rugăciunii este neapărat trebuincioasă. Datorită atenţiei, rugăciunea devine binele propriu, personal, al celui ce se roagă; dacă atenţia lipseşte, rugăciunea îi rămâne exterioară. Când atenţia este prezentă, rugăciunea dă roade îmbelşugate, dar când este absentă, produce spini şi pălămidă. Roadele rugăciunii stau în iluminarea duhului, într-o smerită înduioşare a inimii şi în reînnoirea sufletului prin viaţa Duhului; spinii şi pălămidă constau în lenevirea sufletului, în părerea de sine fariseică care se naşte dintr-o inimă împietrită, care se mulţumeşte şi se laudă cu mulţimea rugăciunilor spuse şi cu timpul petrecut recitându-le.[/SIZE]
[SIZE=3]Atenţia care apără în mod absolut rugăciunea de toate împrăştierile, de gânduri nefolositoare şi de vagabondajul imaginaţiei, este un dar al harului dumnezeiesc. Noi ne manifestăm sincer dorinţa de a primi acest dar - el ni se acordă prin har pentru mântuirea sufletului - sforţându-ne să fim atenţi ori de câte ori ne rugăm. Atenţia “metodică” - numim aşa atenţia noastră câtă vreme nu este susţinută de har - constă, conform sfatului Sfântului Ioan Scărarul, în închiderea duhului nostru în cuvintele rugăciunii. Dacă, din lipsa experienţei în lucrarea rugăciunii, duhul nostru nu reuşeşte să rămână închis în cuvinte şi scapă, noi trebuie să-l readucem. In starea sa de cădere, duhul nostru este în mod natural nestatornic şi înclinat să se împrăştie în toate părţile. Dar Dumnezeu îi poate da statornicie, şi o va face în momentul voit în funcţie de statornicia şi de răbdarea noastră în nevoinţa.[/SIZE]
[SIZE=3]Ceea ce contribuie în mod deosebit la păstrarea atenţiei când te rogi este pronunţarea rugăciunii foarte rar. Adică fără grabă, în aşa fel încât duhul tău să poată rămâne cu uşurinţă “închis” în cuvintele rostite, fără a-i scăpa un singur cuvânt. Pronunţă-le cu voce auzibilă când te rogi singur: acest lucru de asemenea te va ajuta să-ţi fixezi atenţia.[/SIZE]
[SIZE=3]Se poate cu uşurinţă - şi trebuie făcut acest lucru - să exersezi rugăciunea spusă cu atenţie atunci când îţi împlineşti “canonul de rugăciune” în chilie. Frate, nu te scârbi de o oarecare monotonie şi sforţare până ce te obişnuieşti cu rânduiala călugărească de la chilie, în special cu rugăciunea. Apucă, la vremea potrivită, arma atotputernică a rugăciunii, şi învaţă să te foloseşti de ea ori de câte ori ai ocazia.[/SIZE]
[SIZE=3]Rugăciunea este atotputernică datorită lui Dumnezeu Atotputernicul care lucrează în ea. Ea este “sabia Duhului, adică Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 17). în esenţă ea constă în a te ţine în prezenţa lui Dumnezeu şi în a te uni cu El; ea este împăcarea omului cu Dumnezeu, mama şi fiica lacrimilor, podul care ne ajută să trecem peste ispite, zid de apărare împotriva mâhnirilor, pierderea vrăjmaşilor, lucrare neîncetată, izvorul virtuţilor, pricina darurilor duhovniceşti, sporire tainică, nutriment al sufletului, iluminarea minţii, încetarea deznădejdii, semnul speranţei, izbăvirea de întristare, bogăţia călugărilor.[/SIZE]
[SIZE=3]La început trebuie să te sforţezi a te ruga; dar curând rugăciunea începe să-ţi aducă mângâiere. Această mângâiere face nevoinţa noastră mai uşoară şi ne încurajează să perseverăm. Dar va trebui totuşi ca toată viaţa să ne silim la rugăciune, puţini fiind nevoitorii care, datorită unei mari mângâieri adusă de har, au depăşit necesitatea acestui efort.[/SIZE]
[SIZE=3]Rugăciunea ajută la mortificarea omului nostru vechi, atâta vreme cât acesta trăieşte în noi, şi se împotriveşte rugăciunii pe viaţă şi pe moarte. Cunoscând puterea rugăciunii, şi acţiunea ei binefăcătoare, dracii se străduiesc prin toate mijloacele posibile să-i împiedice pe nevoitori de la rugăciune, sugerându-le să întrebuinţeze timpul rezervat rugăciunii pentru alte activităţi; sau încearcă să o anuleze şi să o denatureze prin preocupări deşarte, aducând în minte a celui ce se roagă nenumărate gânduri şi imagini păcătoase.[/SIZE]