Locul copilariei

[romantic]

Copilaria mea a fost la tara.
Pentru mine, a fost un timp magic.

Dupa ce am venit la oras, am ramas tot taran si asa o sa raman mereu.
Bine, uneori cu mai mult bun simt, alteori cu mai putin.

Functie de circumstante, ma adaptez si eu, uneori atenuante.

Cand eram copil, eram f. sensibil, orice vorba rautacioasa ma durea nespus.

De multe ori veneam batut acasa de prin diverse harjoneli si incaierari, asta pana cand am invatat sa dau si eu!

Dupa ce am crescut, am ramas la fel de sensibil, numai ca, fac pe durul.

E necesar.

Astăzi copii au nenumărate jucării.Când eram copil doar puţini copii aveau tot felul de jucării de aceia adeseori când mergeam în oraş stăteam încremeniţi ,cu năsucurile lipite de câte o vitrină admirând câte o păpuşă cu ochii care se închideau şi deschideau,cu plete negre sau bâlaie,câte un trenuleţ pe şine şi câte alte minunăţii.
Nu avusem niciodată o păpuşă adevărată şi visam adeseori să ţin în braţe o păpuşă blondă şi dolofană,îmbrăcată cu rochiţă adevărată,dar mă mulţumeam cu păpuşile făcute din cârpe cu care mama încerca să mă amăgească.
Mi-au plăcut întodeauna păpuşile,îmi plac şi acum şi pentru a acoperi lipsa lor de atunci păstrez la loc de cinste aşezate frumos pe o noptieră păpuşi cumpărate în drumurile mele.
Gard în gard cu noi în spatele unui minunat gard viu alcătuit din liliac de toate culorile locuiau două domnişoare bătrâne mustăcioase (le şi chema Mustaţă) care erau atât de urâte încât ne speriam numai văzându-le prin curta lor.Ne tuplilam pe lângă gardul viu şi le pândeam ce fac amuzându-ne de urâţenia lor cu acea inocenţă şi sinceritate pe care doar copilăria o are.
Într-o zi pe când mă indeletniceam cu urmărirea mustăcioaselor simt o mână care mă apucă de bretelele de la şort şi mă ridică în sus şi aud o voce răguşită:
- Ce faci aici? Nu este frumos să te uiţi în curtea oamenilor.Ia vino cu mine!
Trăgându-mă de mână mai cu voie, mai de nevoie m-am trtezit în casa domnişoarelor.
În scurt timp a apărut şi cealaltă cu o farfurioară cu dulceaţă de trandafiri şi cu un pahar cu apă.
S-au aşezat lângă mine privindu-mă cu ochi blânzi şi plini de dragoste iar eu după ce am înfulecat dulceaţa privindu-le la rândul meu nu mi s-au mai părut câtuşi de puţin urâte.
Am început să mă uit prin cameră frumos aranjată cu mileuri albe scrobite puse pe mobilă şi la un momentdat am văzut-o!
Era minunat! Nu mai văzusem niciodată aşa ceva.Era înaltă,blondă,cu părul numai bucle,cu ochii albaştri clipitori .Avea o rochie din mătase cu dantele şi în picioare avea săndăluţe.
- Pot să o ating le-am întrebat timidă?
- Poţi să o ţii în braţe mi-au răspuns aproape într-un glas.
Am luat păpuşa în braţe îar după ce i-am mângâiat părul şi rochiţa am vrut să o pun la loc ştiind că nu voi avea nciodată aşa o păpuşă minunată.
- Dacî îţi place poţi so păstrezi mi-u spus,din nou într-un glas.
- Cum adică pot să o iau acasă???
- Este a ta,noi nu avem copii şi ştim că nu ai o păpuşă adevărată.
Am înşfăcat minunăţia uitând să le mulţumesc şi am alergat la mama şi la surori să mă laud cu cadoul primit, dar graba mea a fost mai mult de teamă ca nu cumva să se răzgândească şi să-mi-o ia înapoi.
Nu am mai râs nicodată de ele şi cred că atunci , pentru prima oară am înţeles că urătul poate fi frumos şi că oamenii nu trebuie judecaţi după felul cum arată.
Am păstrat-o mulţi ani şi am iubit-o mult.Ce lucru minunat este să dăruieşti unui copil sărman o jucărie!

În prealabil postat de dorinastoica14

Astăzi copii au nenumărate jucării.Când eram copil doar puţini copii aveau tot felul de jucării de aceia adeseori când mergeam în oraş stăteam încremeniţi ,cu năsucurile lipite de câte o vitrină admirând câte o păpuşă cu ochii care se închideau şi deschideau,cu plete negre sau bâlaie,câte un trenuleţ pe şine şi câte alte minunăţii.
Nu avusem niciodată o păpuşă adevărată şi visam adeseori să ţin în braţe o păpuşă blondă şi dolofană,îmbrăcată cu rochiţă adevărată,dar mă mulţumeam cu păpuşile făcute din cârpe cu care mama încerca să mă amăgească.
Mi-au plăcut întodeauna păpuşile,îmi plac şi acum şi pentru a acoperi lipsa lor de atunci păstrez la loc de cinste aşezate frumos pe o noptieră păpuşi cumpărate în drumurile mele.
Gard în gard cu noi în spatele unui minunat gard viu alcătuit din liliac de toate culorile locuiau două domnişoare bătrâne mustăcioase (le şi chema Mustaţă) care erau atât de urâte încât ne speriam numai văzându-le prin curta lor.Ne tuplilam pe lângă gardul viu şi le pândeam ce fac amuzându-ne de urâţenia lor cu acea inocenţă şi sinceritate pe care doar copilăria o are.
Într-o zi pe când mă indeletniceam cu urmărirea mustăcioaselor simt o mână care mă apucă de bretelele de la şort şi mă ridică în sus şi aud o voce răguşită:
- Ce faci aici? Nu este frumos să te uiţi în curtea oamenilor.Ia vino cu mine!
Trăgându-mă de mână mai cu voie, mai de nevoie m-am trtezit în casa domnişoarelor.
În scurt timp a apărut şi cealaltă cu o farfurioară cu dulceaţă de trandafiri şi cu un pahar cu apă.
S-au aşezat lângă mine privindu-mă cu ochi blânzi şi plini de dragoste iar eu după ce am înfulecat dulceaţa privindu-le la rândul meu nu mi s-au mai părut câtuşi de puţin urâte.
Am început să mă uit prin cameră frumos aranjată cu mileuri albe scrobite puse pe mobilă şi la un momentdat am văzut-o!
Era minunat! Nu mai văzusem niciodată aşa ceva.Era înaltă,blondă,cu părul numai bucle,cu ochii albaştri clipitori .Avea o rochie din mătase cu dantele şi în picioare avea săndăluţe.
- Pot să o ating le-am întrebat timidă?
- Poţi să o ţii în braţe mi-au răspuns aproape într-un glas.
Am luat păpuşa în braţe îar după ce i-am mângâiat părul şi rochiţa am vrut să o pun la loc ştiind că nu voi avea nciodată aşa o păpuşă minunată.
- Dacî îţi place poţi so păstrezi mi-u spus,din nou într-un glas.
- Cum adică pot să o iau acasă???
- Este a ta,noi nu avem copii şi ştim că nu ai o păpuşă adevărată.
Am înşfăcat minunăţia uitând să le mulţumesc şi am alergat la mama şi la surori să mă laud cu cadoul primit, dar graba mea a fost mai mult de teamă ca nu cumva să se răzgândească şi să-mi-o ia înapoi.
Nu am mai râs nicodată de ele şi cred că atunci , pentru prima oară am înţeles că urătul poate fi frumos şi că oamenii nu trebuie judecaţi după felul cum arată.
Am păstrat-o mulţi ani şi am iubit-o mult.Ce lucru minunat este să dăruieşti unui copil sărman o jucărie!

Ce poveste minunata, Dorina!

În prealabil postat de monica.miholca

Ce poveste minunata, Dorina!

Mulţumesc Monica.Toată copilăria mea a fost frumoasă căci am avut părinţi minunaţti.

Povestirlie de pe acest topic care apar postate de [COLOR=darkred]dorinastoica14 [/COLOR]sunt publicate, fiind protejate de [COLOR=darkred]Legea drptului de autor.[/COLOR]

[costel]

Amintirile copilariei

"Cand scrii despre copilarie, trebuie sa-ti tii sufletul in palma si sa-l privesti direct in fata, ca sa intelegi cine esti cu adevarat.

M-am trezit cu ochii in cutele din palmele bunicilor, batatorite de munca. Nu stiu cum se facea, dar cand ma mangaiau, degetele deveneau dintr-o data moi, desi ele pareau aspre, certate cu alifiile. Vara, la camp, pe caldurile cele mari, mergeam cu ei. Ce soare rautacios si cat de departe erau bucatile noastre de pamant! Stateam de dimineata pana seara in lanurile de porumb, in vie sau la adunat de fan. Eram multi, veneau vecinii sa ne ajute si imi amintesc ca, desi munca nu era usoara, era o veselie generala.

„Lucuta, mama, adu sticla cu apa. Hai ca nu mai stam mult, ca se lasa de cu seara, sa ajungem acasa sa dam la gainile alea pana nu se culca“, imi spunea mamaita cat timp isi desfacea baticul si-l punea la loc, deasupra broboanelor de sudoare. La plecare, tataia ma aseza langa el in carul tras de cei doi boi - Mandrila si Boian. Mai tarziu, a avut si cal la o caruta cu roti din cauciuc, dar mie mi-a placut mai mult sunetul rotilor de lemn pe bolovanii risipiti in cale, ca niste broaste iesite cu burtile la soare. Mi-au mai placut si dupa-amiezele tihnite de sarbatoare, singurele dati cand bunicii se odihneau la pranz, dupa ce veneau de la biserica. La intoarcere, ne intalneam cu fel de fel de cunoscuti, dintre care cei mai apropiati erau invitati la „o cana de vorba“. Niciodata casa nu era goala. Niciodata nu m-am simtit singura acolo.

Masa era un adevarat ritual. Era sfanta. Mancam cu pofta si radeam cu gura pana la urechi. N-aveam grija. Dintotdeauna o pisica s-a miorlait, pe sub masa, la picioarele noastre, mereu nemultumita cu ceea ce primea. Dupa ce se plictisea sa dea rotocoale plitei incinse, pe care fierbea o oala cu miros de ciorba de pui, iesea pe prispa, la soare, si se intindea cat era de lunga si roscovana. Pe sub bolta de vita-de-vie, care acoperea curtea mare in care puteai intoarce doua care bune de fan, trecea cardul de gaste, rate si boboci. Aveau locul lor bine stiut pe unde ieseau dimineata devreme pe sub poarta, la pascut, si se mai intorceau de-abia seara, insetate si galagioase. Ar mai fi de spus, oricat de amuzant poate parea, despre oile, vacile, cainii si restul orataniilor din gospodarie, care aveau cu toatele nume sau porecle.

Mai pe seara sau la sarbatori, „ieseam in drum“, adica in locul in care copiii se jucau, iar femeile si barbatii puneau tara la cale cu mainile in sold. Se facea politica, se vorbea despre vreme - „O ploua, n-o ploua? Cum o vrea Dumnezeu, ce sa facem…“ -, se mai afla de una, de alta, care-a murit, cine-a mai facut nunta.

„Da’ baiatu’ asta al cui e, mama?“, se susotea la capat de ulita.
„Stiu eu, o fi venit de pe la oras“, i se raspundea celei care a intrebat.
„Ori nu-i nepot de la Brasov de-a lu’ tata Anica?“, isi dadea o femeie cu presupusul.

„Nu, ‚’nica, bre. Aista-i var de-al lu’ Ion a lu’ Valeanu din sat“, venea raspunsul salvator.

Cei mici cascau si ei gurile la vorbele aruncate de cei mari. Intelegeau cat puteau, cert este ca acolo, in sat, printre oameni, era o scoala a vietii. Cunoscand viata comunitatii si pe membrii ei, picii reuseau sa se integreze, sa inteleaga lumea aceea in care s-au nascut, o lume cu bune si rele, reala, care ii pregatea de timpuriu pentru viata.

Copiii. Cand mergeau la biserica se imbracau cu „hainele cele bune“. Erau frumosi, sanatosi, rosii in obraji si tot timpul veseli. Chiar si cand se duceau cu animalele la pascut gaseau motive sa joace ascunselea sau prinsa. Daca scapau vacile in lanurile de lucerna sau porumb spuneau repede piua si atunci cand lipseau mai mult isi reprosau unul altuia: „Cine pleaca la plimbare, pierde locul de onoare. Cine vine din razboi isi ia locul inapoi“.
Eram generatia copiilor convinsi ca „pe noi ne-a adus barza“, care cantau „O, poni, poni, poni, academa musta fa, mustafa fa, fa, come ga, ga, ga…“ si se jucau Podul de piatra, Batista parfumata, Tara, tara vrem ostasi!, Flori, fete si baieti, Ratele si vanatorii, Elastic, Tabloul etc.

Si cate n-ar fi de spus… cele mai multe cuvinte au prins contur de amintiri, pe care le port cu mine oriunde. Le consider atat de pretioase incat, de teama sa nu se risipeasca rostindu-le cu voce tare, le pastrez in tacere."

Raluca BRODNER

Ma regasesc intru totul in acest articol.

...
mesaj şters