Te indrepti spre Dumnezeu sau spre idolul tau?

Acesta e titlul unui capitol din cartea Adame, unde esti? de arhim Simeon Kraiopoulos. Am mai citit de el Te cunosti pe tine insuti?, care mi s-a parut deosebit de profunda.
Iata ce scrie mai departe (infricosator!):
"Din momentul in care au pacatuit protoparintii, i s-a intamplat omului acest mare rau, adica, a devenit propriul sau idol, s-a intors catre sine si a facut din sine un dumnezeu.[...] In vremurile noastre, acest rau, aparut in Rai, a reusit sa ajunga la culmea cea mai inalta, adica, la intoarcerea omului spre sine insusi.Aceasta inseamna patima, si se numeste egoism. Aceasta este nazuinta [oamenilor], sa dune bunuri pentru multi ani si sa spuna: "Suflete ai multe bunatati stranse pentru multi ani, mananca, bea si veseleste-te!. Acesta este oful fiecarui om. [era din predica la Parabola bogatului nemilostiv]
Omul nu se misca in ascuns, maladiv, egoist, decat atunci cand se preocupa de bunuri materiale: sa dobandeasca casa, masini, bani, sa aiba de toate, sa manance, sa bea, sa se veseleasca. Poate ca gresesc, dar, in zilele noastre, grija pe care o au crestinii, cei care o au, pentru progresul lor duhovnicesc, pentru propasirea lor spirituala, miscare si efortul lor au acelasi caracter egoist.
Adica, chiar si in eforturile duhovnicesti slujeste acest dumnezeu, sinele propriu, propriul egoism. Astfel, nu dobandeste nici odihna, nici progresul duhovnicesc. Cand se hraneste cu sine insusi-pentru ca este ca si cum ar manca cineva din propria sa fiinta- cum poate sa aiba odihna, sa gaseasca rezolvarea, sa gaseasca pacea?"

[anna21]

În prealabil postat de monica.miholca

Acesta e titlul unui capitol din cartea Adame, unde esti? de arhim Simeon Kraiopoulos. Am mai citit de el Te cunosti pe tine insuti?, care mi s-a parut deosebit de profunda.
Iata ce scrie mai departe (infricosator!):
"Din momentul in care au pacatuit protoparintii, i s-a intamplat omului acest mare rau, adica, a devenit propriul sau idol, s-a intors catre sine si a facut din sine un dumnezeu.[...] In vremurile noastre, acest rau, aparut in Rai, a reusit sa ajunga la culmea cea mai inalta, adica, la intoarcerea omului spre sine insusi.Aceasta inseamna patima, si se numeste egoism. Aceasta este nazuinta [oamenilor], sa dune bunuri pentru multi ani si sa spuna: "Suflete ai multe bunatati stranse pentru multi ani, mananca, bea si veseleste-te!. Acesta este oful fiecarui om. [era din predica la Parabola bogatului nemilostiv]
Omul nu se misca in ascuns, maladiv, egoist, decat atunci cand se preocupa de bunuri materiale: sa dobandeasca casa, masini, bani, sa aiba de toate, sa manance, sa bea, sa se veseleasca. Poate ca gresesc, dar, in zilele noastre, grija pe care o au crestinii, cei care o au, pentru progresul lor duhovnicesc, pentru propasirea lor spirituala, miscare si efortul lor au acelasi caracter egoist.
Adica, chiar si in eforturile duhovnicesti slujeste acest dumnezeu, sinele propriu, propriul egoism. Astfel, nu dobandeste nici odihna, nici progresul duhovnicesc. Cand se hraneste cu sine insusi-pentru ca este ca si cum ar manca cineva din propria sa fiinta- cum poate sa aiba odihna, sa gaseasca rezolvarea, sa gaseasca pacea?"

Foarte interesant subiect. Si cred ca este foarte adevarat ce ai spus. M-am intrebat si eu daca dorinta mea de a cunoaste adevarul este de dragul adevarului sau din drag de mine.
Este usor sa recunosti ca esti pacatos daca bei, fumezi, inseli etc.. foarte greu poti intelege cand te inseli pe tine.

În prealabil postat de anna21

Foarte interesant subiect. Si cred ca este foarte adevarat ce ai spus. M-am intrebat si eu daca dorinta mea de a cunoaste adevarul este de dragul adevarului sau din drag de mine.
Este usor sa recunosti ca esti pacatos daca bei, fumezi, inseli etc.. foarte greu poti intelege cand te inseli pe tine.

Da, exact asta am vrut sa spun!

[zoridezi]

Da, e foarte adevarat ca omul a devenit o fiinta extrem de egoista. Eu am incercat sa ma rog, si mi-a venit sa plang... apoi mi-am dat seama ca de fapt eu nu plang pentru ca Il iubesc cu adevarat pe Dumnezeu ci pentru ca mi-e mila de persoana mea, ca sunt pacatoasa si ca ma va judeca... si nu pentru ca imi pare rau de ce am facut.. m-am gandit la durerea persoanelor pe care le-am judecat si m-am oprit din plans, brusc! m-am gandit la durerea lui Dumnezeu ca eu nu vreau sa ma indrept, si nu am varsat o lacrima. Asa ca desteapta de mine, imi plangeam intr-un mod cu totul egoist, de mila. Nu ca L-as fi iubit pe Dumnezeu cu ADEVARAT, nu ca m-ar fi durut de aproape...
Sunt o ipocrita

[zoridezi]

Cum zice Iisus: "Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. "

Stiti ce ma gandesc eu acum? Ca numai sfintii ajung in rai... ca numai ei au indeplinit tot ce era de indeplinit. E imposibil ca un om care respecta toate poruncile lui Dumnezeu sa nu devina sfant, pentru ca Dumnezeu nu da duhul cu masura. Mi-e groaza... cateodata ma intreb de ce sunt atat de egoista?
Si cand ma gandesc cat rau fac cei care ii sfatuiesc pe unii "iubiti-va pe voi insiva", ca daca nu te iubesti pe tine, cine sa te mai iubeasca.
Raspuns: Dumnezeu!

Monica, mi-ai dat serios de gandit.

[LapetiteMoc]

Frumos subiect, Monica!
Și tânguirile lui ”Zoridezi” sunt de folos adaos.

Când am început să mă rog cu adevărat, citeam îndelung Psalmul 142 și plângeam de mila păcatelor mele. Ceream iertare și-mi dădeam seama că sunt cu adevărat pământ uscat...

”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”

[cristiboss56]

În prealabil postat de zoridezi

Cum zice Iisus: "Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. "

Stiti ce ma gandesc eu acum? Ca numai sfintii ajung in rai... ca numai ei au indeplinit tot ce era de indeplinit. E imposibil ca un om care respecta toate poruncile lui Dumnezeu sa nu devina sfant, pentru ca Dumnezeu nu da duhul cu masura. Mi-e groaza... cateodata ma intreb de ce sunt atat de egoista?
Si cand ma gandesc cat rau fac cei care ii sfatuiesc pe unii "iubiti-va pe voi insiva", ca daca nu te iubesti pe tine, cine sa te mai iubeasca.
Raspuns: Dumnezeu!

Din prea multă "filozofie", se cade uşor în deznădejdie şi se trece tot atât de uşor de la iubire la ură.

În prealabil postat de zoridezi

Si cand ma gandesc cat rau fac cei care ii sfatuiesc pe unii "iubiti-va pe voi insiva", ca daca nu te iubesti pe tine, cine sa te mai iubeasca.
Raspuns: Dumnezeu!

Am citit mai demult Razboiul nevazut de Sf Nicodim Aghioritul, in care, undeva la inceput , spune: primul lucru pe care trebuie sa il faci este sa cunosti nimicnicia ta, apoi ne spune cum sa facem sa dobandim neincrederea in noi insine. si desigur, deplina incredere in Dumnezeu.
totusi, inteleg Parintii prin "ura de sine", prin dispretul fata de noi insine?
cu siguranta nu e vorba de dispretul de sine bolnavicios, care de fapt reprezinta tot o modalitate de atasare de egoul nostru, ura bolnavicioasa pentru sinele nostru care vine din nemultumirea pentru ceea ce suntem, ceea ce facem , modul cum ne raportam la ceilalti.

Porunca Mantuitorului nostru "iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti".
In cealalta carte de care pomeneam, Te cunosti pe tine insuti?, S. Kraiopoulos face mai multe precizari, foarte pertinente.

o persoana capabila de iubire pentru fratii sai e aceea care nu se ataseaza de ei, are o personalitate distincta, iar Harul lui Dumnezeu e cel care "limpezeste"personalitatea omului, facandu-l unic, dar si parte componenta, in comuniune cu omenirea. omul care se raporteaza corect la Dumnezeu e cel care este impacat cu sinele sau cel mai profund, care nu se ataseaza bolnavicios de oameni, nici de el insusi. un om ca acesta este capabil de a actiona liber, din dragoste pentru Dumnezeu si pentru oameni.

Atasarea bolnavicioasa se refera la tendinta unei persoane de a cauta mereu aprobarea si sprijinul celorlalti, mergand pana la identificarea cu celalalt, cu problemele lui, cu sentimentele lui. Ajunge sa nu mai stie ce simte, sa nu aiba o personalitate distincta. Iar lucrul acesta se poate intampla fara ca persoana in cauza sa isi dea seama. (nu am cartea la indemana si nu pot explica prea bine, din pacate).

[cristiboss56]

În prealabil postat de monica.miholca

Am citit mai demult Razboiul nevazut de Sf Nicodim Aghioritul, in care, undeva la inceput , spune: primul lucru pe care trebuie sa il faci este sa cunosti nimicnicia ta, apoi ne spune cum sa facem sa dobandim neincrederea in noi insine. si desigur, deplina incredere in Dumnezeu.
totusi, inteleg Parintii prin "ura de sine", prin dispretul fata de noi insine?
cu siguranta nu e vorba de dispretul de sine bolnavicios, care de fapt reprezinta tot o modalitate de atasare de egoul nostru, ura bolnavicioasa pentru sinele nostru care vine din nemultumirea pentru ceea ce suntem, ceea ce facem , modul cum ne raportam la ceilalti.

Porunca Mantuitorului nostru "iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti".
In cealalta carte de care pomeneam, Te cunosti pe tine insuti?, S. Kraiopoulos face mai multe precizari, foarte pertinente.

o persoana capabila de iubire pentru fratii sai e aceea care nu se ataseaza de ei, are o personalitate distincta, iar Harul lui Dumnezeu e cel care "limpezeste"personalitatea omului, facandu-l unic, dar si parte componenta, in comuniune cu omenirea. omul care se raporteaza corect la Dumnezeu e cel care este impacat cu sinele sau cel mai profund, care nu se ataseaza bolnavicios de oameni, nici de el insusi. un om ca acesta este capabil de a actiona liber, din dragoste pentru Dumnezeu si pentru oameni.

Atasarea bolnavicioasa se refera la tendinta unei persoane de a cauta mereu aprobarea si sprijinul celorlalti, mergand pana la identificarea cu celalalt, cu problemele lui, cu sentimentele lui. Ajunge sa nu mai stie ce simte, sa nu aiba o personalitate distincta. Iar lucrul acesta se poate intampla fara ca persoana in cauza sa isi dea seama. (nu am cartea la indemana si nu pot explica prea bine, din pacate).

Mă întreb câţi din cei căsătoriţi se raportează corect la Dumnezeu . Mai clar Monica, viaţa în doi, această Sfântă Taină înseamnă mult mai mult decât ai citit tu în acea carte .Ea are valabilitate doar în anumite situaţii şi mai ales pentru cei ce au îmbrăţişat viaţa monahală.