Ilie

[coralina]

Din moment ce credinta porneste si salasluieste practic in inima, pe cand ratiunea isi are "resedinta" in creier, de ce oare ne temem atat de mult sa recunoastem ca in credinta "a crede si a nu cerceta" e o atitudine destul de uzitata. Nu ar trebui sa ne sfiim sau sa ne rusinam de acest lucru pentru ca nu suntem intr-o competitie cu savantii, cu oamenii de stiinta, cu cei care foreaza universul uman cu uneltele ratiunii. Nu trebuie sa demonstram nimanui ca a + b = c urmand principii matematice riguroase. Din moment ce imbratisezi o credinta, gestul tau este plenar; mesajul ortodoxiei este unul clar iar ceea ce nu ne e dat a cunoaste (intelege) este asa si nu altfel cu un scop anume.

A incerca sa inghesui credinta in Dumnezeu in legile omului imi pare la fel de nepotrivit si deopotriva ridicol ca si traducerea unui sonet al lui Shakespeare cu ajutorul Google Translator.

Mi-a placut postarea lui Constantin, imi aduce aminte de cuvintele parintelui Cleopa despre "judecatile lui Dumnezeu".

Doamne ajuta!