Ce sunt oamenii (romanii) ne-uniti si izolati?

[The_Fallen]

Paranoia este o forma de adaptare la o realitate in care inamicul nu este usor de identificat precum turcii cand erau in perioada lor de cucerire dupa port si steag, ci este din neamul tau, de aceeasi religie, si nu exista nici un aspect exterior care sa ii tradeze intentiile.

[LapetiteMoc]

În prealabil postat de Fani71

Totusi, unii colegii mei de scoala, belgieni, s-au dat peste cap sa ma ajute cu copilul, sa imi dea lucruri, sa ma intrebe de sanatate etc. Si nu sunt nici crestini, nimic. Una este chiar profesoara de morala laica (deci, 'concurenta').

Este adevarat ca exista si aspectul asta de care vorbesti tu, al educatiei individualiste.

Si al temei de celalalt. De ex. la ce spune anna nu pot sa nu ma gandesc de atmosfera de teama in tot ceea ce ii priveste pe copii, de cand au fost atatea scandaluri pedofile (procesele din ultima vreme din Belgia si din Franta). Ultimul mare perofil cunoscut actiona impreuna cu sotia si cu bebelusul.. uite asa, ajungem sa ne temem si cand o vecina cumsecade ne ofera ajutorul.

Sigur ca exista si oameni care ajuta, saritori... Insa majoritatea este rezervata, suspicioasa, "en garde". Dupa cum spuneam, nu sarmanii oameni sunt vinovati, ci atmosfera, mentalitatea in care au fost educati. Conjunctura sociala este putreda in mare masura, iar nu sufletul oamenilor. Toti francezii joviali si draguti cu adevarat (nu doar conventional) sunt din Alsace, Champagne sau Paris. Tocmai m-am imprietenit cu o familie venita aici in vacanta, in Sud, si ma intreaba cum ma descurc "dans l'enfer du Sud". Oamenii sunt diferiti si aici, ca peste tot. Si la noi se vad diferente specifice intre moldoveni, ardeleni, banateni, munteni etc. Exista pretutindeni un spirit al locului, un ceva, un duh specific.

[sophia]

Mai intai m-am lovit si eu de alte mentalitati aici si da, exista deja o paranoia in ceea ce priveste copiii. Si este dureros.
Spuneam de mentalitate: exista peste tot oameni de toate felurile si eu am avut ocazia in viata sa cunosc multe nationalitati. Vesticii (sau parte din ei), sunt mai retrasi, mai reci, mai duri. Se intampla lucruri aici care ma socheaza: de la oameni care traiesc ani de zile in case si nu-i stie nimeni, nici rude, nici preieteni, nici vecini, nici colegi de serviciu, la oameni care sfarsesc singuri prin spitale, aziluri sau...pe strazi, cu sau fara droguri, sau amokurile deja de la varste fragede. Pe toti acesti ii uneste un lucru: indiferenta celorlalti.
Sa nu stii ca o femeie care este sotia, sora, fiica, vecina, colega ta de serviciu a fost gravida (si nu o data) si nu exista niciodata copii (fiindca din imposibilitate de diverse naturi, mai ales psihica si materiala isi ucide copiii, sau ca traieste in conditii de mizerie crasa (cunoasteti boala psihica in care oamenii isi umplu casa cu gunoaie si lucruri inutile si nu pot face nimic?)?
Sa nu stii ca un tanar/copil se simte singur, n-are cu cine vorbi, este batjocorit de colegi, are probleme sufletesti si este singur (parintii nu stiu, nu au timp, etc., cei de la scoala la fel)?
Unde trebuie sa mai ajungem ca sa ne trezim?
Dintre vestici, cei mai sudici sunt mai sociali, mai prietenosi si mai deschisi (italieni, greci, spanioli), se ajuta, se cunosc cate un oras intreg unii cu altii si daca unul dispare se targe alarma si este cautat si ajutat.
Esticii sunt si ei (sau erau pana mai ieri) sociali, vecinii se stiau intre ei, se sunau, copiii se mai cresteau in comun, se ajutau.
Aici, in virtutea obisnuintei noastre romanesti (care la biserica se mai pastreaza, copiii sunt ai nostri, si ne ocupam in comun de ei), am facut greseala sa ma apropii de copii ai lor, sa le aranjez o caciulita cazuta pe ochi (aici parintii nu sunt asa grijulii si atenti, ci e mate libertinism in educatie si purtare cu copiii) si am fost atat de urat certata, de parca cine stie ce rau vrusesem sa comit. Eu iubesc copiii si culmea...si ei pe mine. Se apropie, imi vorbesc, rad cu gura pana la urechi etc.
De atunci am hotarat sa nu ma mai ating de vreun copil. Nici baby-sitting. Nimic.
Pe de o parte inteleg o anumita teama, dar o vad si exagerata. Adica eu ziceam ca mai vezi omul si il mai canteresti. Nu toti sunt raufactori, sau arata in acest fel. Poate gresesc.
In fine aici: fiecare pentru el.

În prealabil postat de LapetiteMoc

Asa sunt educati oamenii, daca locuiti cumva pe alte meleaguri, deloc mioritice! Nu sunt obisnuiti nici sa daruie, nici sa primeasca. Asemenea gesturi sunt ciudatenii in ochii lor. Traiesc cu o frica permanenta, pe care nu stiu sa o explice ei insisi. De multe ori e amuzant.
Infirmiera care vine la Philippe pentru tratament m-a intrebat de ce ii ofer mereu apa rece cand vine... "Pentru ca e cald si poate sunteti obosita dupa atata alergatura pe la casele diversilor bolnavi." Mi-a raspuns ca gestul meu este bizar, aici oamenii nu fac asa ceva. I-am raspuns ca in Romania este ciudat sa intri in casa unui om si sa nu-ti ofere macar un pahar cu apa.

Nu ei, oamenii, sunt vinovati, ci educatia, principiile de viata, schema rationala si rece in care s-au format.

oamenii sunt reticenti fata de ceea ce li se ofera (uneori li se baga pe gat) fara sa ceara. evident aici nu este vorba de un banal pahar cu apa, desi si acesta poate crea reactii adverse.

citeam undeva ds Maica Tereza de Calcutta, spunea ca acolo in India ea a daruit multe carti duhovnicesti insa niciodata cuiva care nu i le-a cerut.

În prealabil postat de mirelat

oamenii sunt reticenti fata de ceea ce li se ofera (uneori li se baga pe gat) fara sa ceara. evident aici nu este vorba de un banal pahar cu apa, desi si acesta poate crea reactii adverse.

citeam undeva ds Maica Tereza de Calcutta, spunea ca acolo in India ea a daruit multe carti duhovnicesti insa niciodata cuiva care nu i le-a cerut.

In sfarsit am inteles, Mirela, de ce obisnuiesti sa subscrii la cele scrise de altul, in loc sa te lansezi in propriilte tale afirmati: de teama ca "acel pahar cu apa" nu ti s-a cerut. E bine, nu zic nu. Dar tot asteptand sa ti se ceara un pahar cu apa, respeciv parerea, nu iti este teama ca ajungi sa dai prea putin, limitandu-te la ce da altul?!?

In ceea ce priveste reticenta unora fata de mesaje mai pline de informatie, nu e de mirare, atunci cand avem de-a face cu oameni autosuficienti si in concluzie neinteresati de o alta parere decat a lor personala.
Oamenii cu adevarat deschisi vor analiza cele scrise, vor opri cele bune si vor uita cele rele.

n-ai inteles nimic, doamna draga. mai limpezeste-ti un pic filtrul....

[Fani71]

În prealabil postat de mirelat

oamenii sunt reticenti fata de ceea ce li se ofera (uneori li se baga pe gat) fara sa ceara. evident aici nu este vorba de un banal pahar cu apa, desi si acesta poate crea reactii adverse.

citeam undeva ds Maica Tereza de Calcutta, spunea ca acolo in India ea a daruit multe carti duhovnicesti insa niciodata cuiva care nu i le-a cerut.

Da, este si o parte pozitiva in reticenta occidentala de a accepta ajutor si sfaturi. Este si un mod sufoant de a-l ajuta pe altul, un mod cam oriental, care are partile lui bune, dar poate deveni si agresiv, cateodata.

Deci, sa nu-i judecam chiar asa aspru pe occidentali, as zice.

[cristinamaria]

@Fani71: Gresesti, nu poti trata spiritul crestin la modul ne-national, pentru ca modul in care este integrat in fiecare dintre noi este profund national (cred ca exemplul Greciei este foate elocvent aici). Si-apoi spiritul romanesc crestin exista cu siguranta. Tot ce trebuie sa faci pentru a-l intalni este sa iesi din Bucuresti. LaPetiteMoc are dreptate, limba romana are valente unice, nici mai mari si nici mai mici fata de alte limbi (cu toate ca diferente exista si aici, poti sa iei cel mai la indemana exemplu - limba engleza), insa in plus de aceste valente limba ne si defineste. Nici eu nu sunt in favoarea exagerarii spiritului nationalist, mai ales ca ma gandesc ca exact pe acest mecanism si-au intemeiat anumite "popare" propaganda de imagine, dar nici nu vreau sa fac abstractie de el. Nationalismul nu e un lucru rau in sine, este o imagine a sanatatii corpului social (eu din sociologie...), este protectia pe care si-o asigura siesi societatea, prin descurajarea patrunderii membrilor care nu au suficiente elemente comune cu grupul principal. Orice exagerare e rea, si nationalismul nu face exceptie. Dar spiritul romanesc nu numai ca exista, el este creator de valoare (mare) pana si in prezent si nu mi-ar place sa concep viata mea si a celor din jurul meu fara el (Noica- Sentimentul romanesc al fiintei, Spiritul românesc la cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan; C-tin radulescu Motru - Psihologia poporului roman, Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte. - si pot da o lunga lista de lucrari care argumenteaza cele de mai sus). Stiu ca viata in prezent lasa multora un gust amar, si ne indeprteaza pe toti de la a mai vedea ceva bun in "spiritul romanesc", dar acest ceva bun exista, putem cladi pe el si deocamdata trebuie sa ne propunem sa-l "ingradim" pentru a nu se risipi, aceia dintre noi care au avut sansa sa il perceapa.

Sunt de acord ca scrierea lui Dan Puric nu e originala, e doar frumoasa. Poate ca si el, ca personalitate, e o imagine vie a spiritului romanesc. Un om frumos, crestin, care-si exprima prin aceasta lucrarea iubirea spiritului crestin romanesc si nimic altceva. Asa ca el sunt multi altii (poate lipsiti de talentul literar), care nu au emigrat (sau care se intorc din emigratie) pe care nu trebuie sa-i ignoram. E mult de discutat pe acest subiect.

În prealabil postat de Fani71

Da, este si o parte pozitiva in reticenta occidentala de a accepta ajutor si sfaturi. Este si un mod sufoant de a-l ajuta pe altul, un mod cam oriental, care are partile lui bune, dar poate deveni si agresiv, cateodata.

Deci, sa nu-i judecam chiar asa aspru pe occidentali, as zice.

Da, mai ales cand nu mai esti obisnuit sa primesti sfaturi, traind pe picioarele tale de la 15-16 ani si luand toate deciziile singur. Oamenii ajung sa se distanteze unii de altii si nu mai suporta nimic din ce cred ei ca i-ar constrange in vreun fel. Omul vestic s-a instrainat si din pacate viata in orasele Romaniei incepe sa copieze modelul, din cauza bogatiei, prin care se simt superiori familiei si fostilor prieteni. Acum isi aleg prieteni de aceeasi conditie (economica), la fel de instrainati ca si ei.
Fenomenul l-am intalnit la Elvin Tofler in "Socul vitorului". Iata ca am ajuns sa traim acest viitor, prezentul nostru.
Intr-adevar sa nu dam ajutor cu ostentatie si insistenta; dar sa nu uitam sa dam ajutor...

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de sophia

De ce nu-si mai doresc nimic in afara de viata lor personala (inclusiv serviciu)?
De ce nu mai vor sa socializeze?
Ma refer mai ales la cei din diaspora, dar intre timp stiu ca si in tara sunt la fel.
Nu e timp si dorinta sa socializezi, sa scrii unui prieten/cunoscut, sa iesi undeva, sa te intalnesti cu altul si mai ales sa te implici sa ajuti si pe altii?
Ba mi se mai si spune (intr-o discutie in biserica, o credincioasa) - ca asta poate fi de la diavolul. Ca numai in biserica trebuie sa fim si sa ne rugam.
Eu nu pot sa inteleg astfel de credinta egoista.
sa vresi sa faci bine altora este de la diavol?
Chiar sa devenim pustnici?
Incotro merge omenirea asta? Si incotro credinta asa extremizata?
Ma scuzati, sunt suparata, nu vreau sa judec ci doar sa inteleg.

Unul din numele diavolului este Satan, care se traduce Despartitorul. I-a despartit pe oameni de Dumnezeu (i-a ispitit sa se orienteze spre creatie, sa o prefere scotandu-L pe Creator din inima lor) si apoi s-a straduit sa-l desparta pe om de om. Scopul lui suprem este ca omul sa ajunga in starea de izolare ultima, de singuratate eterna care se numeste Iad. Este negatia perfecta a scopului initial pentru care Dumnezeu l-a creat pe om.

Toti oamenii vor sa socializeze, este din fire asa. Chiar si cei mai retrasi si mai timizi au nevoie de prieteni. Oricine vrea sa iubeasca si sa fie iubit la randul lui. Dar exista cineva care pune piedici de tot felul, diavolul care a refuzat dintru inceput iubirea divina... El este sursa egoismului, a mandriei care te face rau, a invidiei si a pizmei. El este cauza a tot ce se intampla rau in tara asta si nu numai la noi. Dar la noi are voie sa loveasca mult mai tare ca in alte parti pentru ca aici este credinta mai tare, aici are el de pierdut mai mult. Aici copiii sunt promisi Lui Dumnezeu inca din pruncie si pe noi ne uraste cu cea mai puternica ura!

Eu m-am mutat intr-o cu totul alta zona a tarii, la 800 km departare de locurile natale si mi-am lasat prietenii acolo. Ba unii au plecat si ei in alte orase, in alte tari indepartate... Asta e viata. Insa ulterior nu mi-am imaginat ca va fi atat de greu sa-mi fac noi prieteni. Nu amici si tovarasi de mers la bere, ci prieteni. Si am invatat in timp ca aceste prietenii sunt tot mai rare, dar totusi se intampla din cand in cand. Desi sunt o persoana sociabila, rar intalnesc oameni cu care sa leg relatii profunde. Daca e sa se intample, se intampla, cum zice sotia mea.

Pana si timpul e impotriva noastra, caci noua ore pe zi esti la lucru si dupa aia mai ai de rezolvat si treburile casei, mai ai de ingrijit si copiii, cand sa te mai intalnesti, cand sa mai socializezi?... Bine ca avem macar posibilitatea de a comunica macar prin telefon cu cei dragi care sunt departe, foarte departe.............