Despre creationism, evolutie si design inteligent cu George Coyne si Richard Dawkins

Principiul in cazua vorbeste de un lucru si nu o potenta

[HoratiuM]

În prealabil postat de razvan4

Cu intirziere, acum am vazut postul.
Lista aceea chiar a fost verificata de un sceptic. Bineinteles, a ignorat matematicienii, inginerii, filozofii etc. si a contactat numai biologii. Ca anecdota, exista chiar si un padurar in lista aceea: Gerald E. Hoyer Retired Forrest Scientist (Ph.D. Silviculture).
Toti cei contactati au respins ideea ca ar putea fi asociati cu creationismul.
In realitate nu exista biologi care sa sustina creationismul.

De unde pasiunea asta de a mistifica?

În lista respectivă nici nu se pomeneşte de creaţionism. Tot ce se spune este că acei oameni admit existenţa unor îndoieli sau contraprobe serioase împotriva doctrinei evoluţioniste. Atât. Nici unul nu se revendică de la creaţionism şi scopul listei nu este şi nici nu a fost acesta.

Scopul listei este de a arăta că există oameni de ştiinţă calificaţi şi experimentaţi care au rezerve faţă de aşa-zisa teorie. Aceasta împotriva alegaţiilor de tip Dawkins cum că nici un om de ştiinţă serios nu mai pune la îndoială doctrina. Alegaţii care se revelează astfel drept ceea ce sunt - alegaţii propagandistice.

[HoratiuM]

În prealabil postat de topcat

Evolutia, identic cu mecanica cuantica, nu are necesitati.
In ambele teorii intervine hazardul, probabilitatea.
Asta nu inseamna ca evolutionismul nu e determinist si ca nu se bazeaza pe niste legi.
Tin sa iti amintesc ca definitia cuvintului specie a fost data acum ceva vreme. Faptul ca o specie nu poate fi clar definita, in lumina ultimelor descoperiri, nu inseamna ca evolutionismul nu e corect. Din contra

Aş fi recunoscător dacă un fizician, aşa cum vă pretindeţi, ar fi mai atent la ceea ce spune. Aştept din partea Dvs. o revizie la afirmaţia: "mecanica cuantică nu are necesităţi, în ea intervine hazardul, probabilitatea".

Ca sugestie, vă indic problemele grave pe care le asumaţi: ignoraţi deliberat că mecanica cuantică are legi; putem, de pildă, lua drept lege chiar coincidenţa stărilor contradictorii ale unui electron.

În al doilea rând, nu văd cum ar putea această disciplină de ramură să se mai afle în câmpul ştiinţei dacă nu ar avea o minimă coerenţă cu vocaţie de universalitate.

În al treilea rând, probabilitatea însăşi are legi, nu se lucrează acolo nemijlocit şi nediferenţiat cu hazardul.

În al patrulea rând, nu păreţi să aveţi proprietatea propriilor termeni când vorbiţi despre hazard - dacă în mecanica cuantică apar situaţii nesubsumabile în termenii logicii non-contradictorii, aceasta nu înseamnă automat că avem a face cu hazardul; nu tot ceea ce scapă observaţiei empirice ţine de hazard. Presupoziţia este complet arbitrară.

În sfârşit, dacă există o doză de hazard care permite totuşi formarea de structuri, de particule cuantice care stau apoi la baza realităţii macroscopice, această doză trebuie să fie strict determinată şi atunci avem a face cu un "hazard bastard" (dacă-mi e permis calamburul care nu mi se pare inexact în esenţa lui), căci un hazard pur înseamnă o totală singularitate a oricărui moment subatomic, deci o radicală lipsă de legătură între un proces şi altul, între o stare şi alta, între un element şi altul. O totală, absolută discontinuitate între toate acestea ar însemna pulverizarea completă a materiei, o desfiinţare a ei care nu ar mai ţine de nici unul dintre nivelele subatomice, ci ar ţine de ontologicul însuşi. Am fi, cu alte cuvinte, în prezenţa Neantului pur. În Neantul pur nu e posibilă nici o sinteză determinată, nici o unitate sau legătură determinată între vreun moment sau altul, ceea ce face ca acolo să fie suprimate nu particulele, ci "ceva"-ul determinat însuşi, orice fel de cuantă de fiinţă determinată. O asemenea contingenţă, ruptură absolută între momente nu poate face, însă, obiectul unei ştiinţe empirice, nemijlocite din partea unui subiect determinat cum este fiinţa umană. Concluzia este că discontinuităţile subatomice trebuie să aibă dincolo de ele o coerenţă de cu totul alt ordin care să fie capabilă de o sinteză fundamentală a oricărei discontinuităţi, de orice fel de calitate şi oricât de radicală ar putea fi ea.

Cu aceasta, însă, v-am dat deja "definiţia" teologică a Substanţei divine: Dumnezeu are în el unitatea nemijlocită şi indislocabilă a tuturor şi a oricărei discontinuităţi, rupturi, antinomii, El fiind Identitatea pură şi absolută în Diferenţa pură şi absolută. Prezenţa Diferenţei în El este, însă, absolută, totală şi reală, fiind, de fapt, acelaşi lucru cu Substanţa. Ceea ce înseamnă că prin unitatea acestei fundamentale diferiri de Sine nu putem vorbi decât despre o reflecţie absolută, adică despre Conştiinţa absolută - conştiinţa nefiind altceva decât unitate în şi prin negativ, în şi prin diferit. (Toate acestea sunt arhicunoscute de la Hegel încoace în filosofie şi de la Niceea 325 încoace în teologie. Nu spun lucruri noi.)

Aşa şi cu chestiunea cu juxtapunerea elementară, pe care Dvs. şi "ai2" n-aţi înţeles-o.

[HoratiuM]

Juxtapunere înseamnă punerea împreună în mod exterior a două elemente în completă ignoranţă faţă de datele lor interne sau, mai exact, în condiţiile în care toate datele lor "interne" sunt complet manifeste, vizibile la "exterior" - această vizibilitate, de altfel, şi face ca noţiunile de "interior" şi "exterior" să fie destul de labile. Vă dau ca exemplu biţii de informaţie care sunt, la limită, reductibili la impulsiile electronice. Ce este un bit, pare a fi complet citibil la exterior şi diferenţa dintre "suprafaţa" lui semnificantă şi "conţinutul" său semnificat ar părea să fie evanescentă. Este un "trompe l'oeil" deoarece bitul îşi bazează proprietăţile pe cele materiale, în speţă electronice, pe de o parte – şi ştim că electronul este reductibil şi decompozabil cel puţin în principiu; pe de alta, întotdeauna acolo unde există limită, determinare într-un fel sau altul, există multiplu, alteritate atât internă, cât şi externă, căci diferenţa impune întotdeauna prezenţa unei distincţii între un interior şi altul – despre orice fel de interior ar putea fi vorba – şi prin aceea că electronul există ca atare, cu limitele, proprietăţile şi comportamentul său distinct de cel al altor particule (deşi şi aici pot interveni nuanţe, căci, dacă am înţeles bine, fotonul pare să aibă toate caracteristicile electronului, mai puţin masa), el este ceva diferenţiat, ceva în care şi faţă de care există distincţie, limită, alteritate, deci interior şi exterior.

Or, a considera numai sintaxa, numai juxtapunerea elementară ca fiind strict suficiente nu doar agregării de structuri coerente, dar şi salturilor calitative ale structurilor, aşa cum face evoluţionismul, înseamnă a ignora complet vreo interioritate a elementelor implicate tocmai sub considerentul că aparenţa empirică nu ar lăsa nimic nemanifest în aceste elemente care, astfel, neavând vreo interioritate, toate procesele care pot fi derivate din asocierea lor, ar fi strict consecinţa proprietăţilor manifeste, observabile la „exterior”, la „limita” elementului (adică la empiria lui – în greacă, „empireismos” înseamnă limită, frontieră). Deci nimic meta-fizic nu ar veni fie să dirijeze, să predetermine, fie să tulbure, să cauzeze spontan ceva în acele elemente şi în asocierea lor. Nici din interioritatea lor determinată, diferenţiată; nici din afara frontierei lor. Presupoziţia se bazează pe impresia că interiorul este citibil la exterior în întregime şi că, în esenţă, nu există o diferenţă fundamentală şi ireductibilă; aşa cum se întâmplă în metafizica vedantină unde Maya este iluzorie, singura realitate fiind Paramatman, absolut nedivizatul în care diferenţa, negativul nu are nici o subzistenţă, e pură aparenţă. Or, aici avem în mod clar un paralogism căci, într-o unitate absolută şi fără divizare nu putem avea iluzii, aparenţe, căci iluzia, aparenţa este deja divizare.

Această presupoziţie a evoluţionismului – Indiferenţa absolută ca termen final în care divizarea este pură aparenţă, fiind întotdeauna reductibilă – este necritică şi vine împotriva unor evidenţe clare şi simple: există diferenţă între interior şi exterior, între noumen şi fenomen căci negativul, diferenţa în genere aduce cu sine tocmai această distincţie în mod analitic oricât de mică şi greu sesizabilă ar fi ea. Căci cea mai mică, infinitezimală diferenţă, oricât de subatomică, ar fi imposibilă fără existenţa unei diferenţe absolute. Aceasta rezultă din raţionamentul simplu (de origine eleată) că în indiferenţa pură nu putem face o diferenţiere determinată, oricare ar fi ea, căci nu am putea avea nici mensura, nici instrumentul care să ne ofere această posibilitate – ceea ce înseamnă că însăşi posibilitatea nu poate fi dată prin procesualitatea infinitului potenţial. Singura soluţie este trecerea la limită, adică scurtcircuitul fundamental pe care îl dă nemijlocirea Infinitului Actual şi prin care diferenţierea este dată numai pentru că este realizată în mod real până la capăt, exhaustiv.

Dacă procesele subatomice par să nu mai ofere sprijin pentru disocierile tradiţionale dintre elemente care puteau fi făcute prin simplă observaţie, nu înseamnă că disocierile, că distincţia nu există şi că în spatele elementelor cuantice ar fi o indiferenţă pură. Înseamnă doar că ştiinţa este aici pusă în situaţia limită de a renunţa la observaţia empirică şi de a înainta prin intelectul singur. Lucru pe care Heisenberg l-a înţeles foarte bine când a renunţat la reprezentările intuitive ale ecuaţiilor acestor procese şi a trecut la matematica pură. Acelaşi Heisenberg a înţeles foarte bine că diferenţa invizibilă pentru simţuri e în continuare existentă în sine şi poate fi sesizată prin intelecţie, dând explicit dreptate filosofiei kantiene care înţelesese cu un secol şi jumătate înainte că diferenţa, oricât de greu sesizabilă, se opune ireductibil oricărei colapsări a fenomenului în noumen, oricărei indiferenţe cotropitoare.

În acest fel, dreptate are nu metafizica orientală a vedantei, a indiferenţei, ci metafizica occidentală, a grecilor şi a creştinismului care susţine realitatea diferenţei şi a multiplului, autonomia lui ontologică simultan cu o paradoxală unificare a multiplului în Unu, dar fără cotropirea primului în cel de al doilea. Creştinismul a dat cea mai gravă poziţie dintre toate de vreme ce a postulat diferenţa ireductibilă în chiar sânul, în Esenţa Substanţei divine prin multiplul Persoanelor (Tatăl, Fiul, Sf. Duh). Şi a mers mai departe spunând că această diferenţă este exhaustivă, adică eschatologică, şi că numai ea stă la baza oricărei legături şi identităţi. Ba mai mult, această diferenţă numai, pentru că este absolută, este, de fapt, Identitatea.

Cam greu de digerat ce spune dogmatica creştină pentru ştiinţă căci aceste propoziţii nu pot fi amorsate fără o pătrundere cât de cât riguroasă în câmpul filosofiei, al teologiei şi, nu în ultimul rând, al fundamentelor ştiinţei (matematicii în special). Şi, mai ales, fără a reevalua postulatul pozitivist (asumat necritic) după care nu există decât ceea ce este manifest, observabil. Prin acest postulat, ştiinţa a ajuns într-o poziţie necritică faţă de propriile premise care sunt întotdeauna mai întâi teoretice şi pare să fi renunţat la o pătrundere fundamentală a bazei cunoaşterii pe care a lăsat-o în seama psihologiei şi evoluţionismului, care numai critice nu sunt.

O reîntoarcere la Frege şi la idealismul german, cred eu, se impune. Înainte de a şti ce este intelectul şi raţiunea, nu se poate face ştiinţă. Evoluţionismul deja pleacă de la premisa asumată necritic că nu există diferenţă fundamentală între noumen şi fenomen, între sensibil şi inteligibil – în condiţiile în care nu doar critica, dar cel mai umil act al cunoaşterii se fundamentează pe diferenţieri reductibile doar cu preţul renunţării la distanţa critică sau la cunoaşterea însăşi: subiect şi obiect, interior şi exterior, cauză şi cauzat, identitate şi diferenţă etc.. Ştiinţa se bazează, teoretic, pe prezumţia îndoielii faţă de aparenţă şi fapt, întrucât realul poate fi diferit de aparenţă, de ceea ce apare factual. Or, prin asumarea indiferenţei ca punct de plecare este luată cea mai la îndemână presupoziţie ca fiind nemijlocit adevărată ceea ce duce la suprimarea îndoielii, deci tocmai a ştiinţei întrucât însăşi posibilitatea inteligibilă a realului de a fi altfel, de a fi diferit este suprimată din considerente care nu mai ţin de cunoaşterea ca atare.

Noi cunoaştem sau ştim că ceva este doar pentru că îl percepem ca fiind distinct, diferenţiat. Odată cu distincţia, cu diferenţierea acelui "ceva" am pierde şi sesizarea lui, ştiinţa că acel "ceva" este aici şi acum. În alţi termeni, în absenţa diferenţei, am fi lipsiţi nu doar de reflecţia conştientă, dar chiar şi de cunoaşterea elementară pe care şi protozoarele o au prin simţuri. În indiferenţa pură nimic nu poate fi cunoscut în primul rând pentru că nu există elementele fundamentale ale cunoaşterii: ceva care cunoaşte şi ceva care e cunoscut.

Contradicţia fundamentală a evoluţionismului, de aceea, este pretenţia că, în condiţiile în care orice Diferenţă fundamentală (Transcendenţa) este respinsă, deci în care totul este în Indiferenţă pură, există totuşi o diferenţă fundamentală care generează în mod automat multiplu, mai mult, îl face să se dezvolte, să treacă în salturi peste diferenţe calitative abisale şi să dea naştere unor structuri nenumărabile care sunt toate traversate de diferenţa pe care o dă bogăţia multiplului.

Nu întâmplător s-a spus că "minunile" evoluţionismului depăşesc tot ce teologia a afirmat în domeniu.

[HoratiuM]

În prealabil postat de topcat

Tin sa iti amintesc ca definitia cuvintului specie a fost data acum ceva vreme. Faptul ca o specie nu poate fi clar definita, in lumina ultimelor descoperiri, nu inseamna ca evolutionismul nu e corect. Din contra

Aici aţi comis un paralogism făcând în mod deliberat confuzie între indistincţia speciilor ca fapt real şi indistincţia speciilor ca rezultat al incapacităţii unui model teoretic de a sesiza o distincţie. Că modelul teoretic evoluţionist nu e în stare să dea o definiţie riguroasă a speciei şi să facă, astfel, inteligibilă şi definitivă taxonomia biologică nu e totuna cu ideea după care între specii nu ar exista nici o diferenţă.

Între om şi specia maimuţelor antropoide genomul arată o diferenţă între 1,6 şi 3,6%, se pare. Dar a opera o modificare de asemenea anvergură într-un genom înseamnă a distruge organismul pe care-l structurează.

[Callisto]

În prealabil postat de Callisto

Insa ce ai spus mai departe ma duce iarasi cu gandul la o chestiune de logica . Principiul non-contradictiei spune ca un lucru nu poate sa fie si sa nu fie simultan, ori daca spunem ca pasarile puteau sa nu apara, inseamna ca a existat un moment in care ele in potenta erau A(existentze) si ~A(non-existentze). Dar ele au aparut, deci au fost A, insa evolutionismul spune ca nu e nici o necesitate aici, e o contingenta...Marturisesc ca mi-e tare greu, daca nu cumva imposibil, sa subscriu la ideea "ceasornicarului orb"

Intr-adevar , am baletat pe campii, pentru ca PNC sa refera la atributele substantelor, nicidecum la ontologia sau meontologia lor. Sper sa ma abtin pe viitor de la astfel de euforii euristice.

Acum, m-am uitat pe articolul wikipedist (evident, nu trebuie luat drept referinta de mare autoritate) legat de problema speciilor...care nu face decat sa dea dreptate colegului Horatiu:

1. Singura definitie concreta este cea a lui Mayr, anume Biological Species Concept (BSC), which is that a species consists of populations of organisms that can reproduce with one another and that are reproductively isolated from other such populations. care nu e deloc unanim acceptata. Ceea ce e ironic insa, e ca in acest articol se vorbeste chiar la inceput de exemplul a doua "specii" de granguri, despre care "in prezent biologii au cazut de acord ca sunt diferite, desi in trecut nu a fost asa" { aici se anunta ca trebuie un citat care sa sustina aceste consideratii} . Bun, si acum ne uitam articolul despre grangurele Bullock, unde se scrie More recent studies show that in fact they are two distinct species and they were categorized separately again. However, these two birds hybridize often, especially when they meet at the Great Plains. Deci, se pare ca Bullock si cu Baltimore ignora cu o lipsa de bun gust gingasa definitia care trebuia sa-i evidentieze ca specii diferite.


2. Pentru ca definitiile legate de functia de reproducere nu ajuta darwinismul prea mult, deoarece exista o multime de "specii" care se savarsesc monte in urma carora se nasc hibrizi ce supravietuiesc fara probleme, s-au cautat noi solutii. Si se pare ca biologii/zoologii lucreaza in orizonturi semantice diferite in ceea ce priveste concretetea acestui termen fundamental. S-au scris articole chiar despre "dizolvarea" problemei speciei, lucru pozitiv numai fiindca ar fi grabit ruinarea inevitabila a evolutionismului ca paradigma gnoseologica.

3. In sfarsit, se ajunge la probleme de filosofie, batute si strabatute cu de la greci pornire . Aceasta e o inclinatie dezirabila, fiindca monismul materialist contemporan este extrem de pernicios si trebuie degraba combatut. Pe de alta parte, discutiile sunt interminabile in acest plan( a se vedea mai ales "cearta universaliilor" din medievalitate)

P.S. : si cand vezi ca discutiile sunt interminabile, atunci te loveste futilitatea unui trai permanent aplecat catre exterioritate, si apoi incepi sa remarci ca sinele prezinta o incomensurabila bogatie fata cu orice taxonomie de laborator. Sau nu remarci. Si atunci astepti cucu tremur noul numar "New Scientist" care-ti mai arunca o pastiluta pentru fuga pe loc...

Imi pare rau, imi e foarte greu sa raspund, termenii ma depasesc. Am sa incerc insa

În prealabil postat de HoratiuM

Aş fi recunoscător dacă un fizician, aşa cum vă pretindeţi, ar fi mai atent la ceea ce spune. Aştept din partea Dvs. o revizie la afirmaţia: "mecanica cuantică nu are necesităţi, în ea intervine hazardul, probabilitatea".

Nu am de ce sa mi-o schimb

În prealabil postat de HoratiuM

Ca sugestie, vă indic problemele grave pe care le asumaţi: ignoraţi deliberat că mecanica cuantică are legi; putem, de pildă, lua drept lege chiar coincidenţa stărilor contradictorii ale unui electron.

În al doilea rând, nu văd cum ar putea această disciplină de ramură să se mai afle în câmpul ştiinţei dacă nu ar avea o minimă coerenţă cu vocaţie de universalitate.

În al treilea rând, probabilitatea însăşi are legi, nu se lucrează acolo nemijlocit şi nediferenţiat cu hazardul.

Dupa cum poate ai observat, nu am negat niciodata ca mecanica cuantica, la fel cu evolutionismul, nu are legi. Din contra, citeste textul din nou.

În prealabil postat de HoratiuM

În al patrulea rând, nu păreţi să aveţi proprietatea propriilor termeni când vorbiţi despre hazard - dacă în mecanica cuantică apar situaţii nesubsumabile în termenii logicii non-contradictorii, aceasta nu înseamnă automat că avem a face cu hazardul; nu tot ceea ce scapă observaţiei empirice ţine de hazard. Presupoziţia este complet arbitrară.

În sfârşit, dacă există o doză de hazard care permite totuşi formarea de structuri, de particule cuantice care stau apoi la baza realităţii macroscopice, această doză trebuie să fie strict determinată şi atunci avem a face cu un "hazard bastard" (dacă-mi e permis calamburul care nu mi se pare inexact în esenţa lui), căci un hazard pur înseamnă o totală singularitate a oricărui moment subatomic, deci o radicală lipsă de legătură între un proces şi altul, între o stare şi alta, între un element şi altul. O totală, absolută discontinuitate între toate acestea ar însemna pulverizarea completă a materiei, o desfiinţare a ei care nu ar mai ţine de nici unul dintre nivelele subatomice, ci ar ţine de ontologicul însuşi. Am fi, cu alte cuvinte, în prezenţa Neantului pur. În Neantul pur nu e posibilă nici o sinteză determinată, nici o unitate sau legătură determinată între vreun moment sau altul, ceea ce face ca acolo să fie suprimate nu particulele, ci "ceva"-ul determinat însuşi, orice fel de cuantă de fiinţă determinată. O asemenea contingenţă, ruptură absolută între momente nu poate face, însă, obiectul unei ştiinţe empirice, nemijlocite din partea unui subiect determinat cum este fiinţa umană. Concluzia este că discontinuităţile subatomice trebuie să aibă dincolo de ele o coerenţă de cu totul alt ordin care să fie capabilă de o sinteză fundamentală a oricărei discontinuităţi, de orice fel de calitate şi oricât de radicală ar putea fi ea.

Ti-as fi dat dreptate, daca nu as fi pus linga cuvintul hazard si pe cel de probabilitate.
Termenul de hazard, de probabilitate, nu il exclude pe cel de determinare

În prealabil postat de HoratiuM

Cu aceasta, însă, v-am dat deja "definiţia" teologică a Substanţei divine: Dumnezeu are în el unitatea nemijlocită şi indislocabilă a tuturor şi a oricărei discontinuităţi, rupturi, antinomii, El fiind Identitatea pură şi absolută în Diferenţa pură şi absolută. Prezenţa Diferenţei în El este, însă, absolută, totală şi reală, fiind, de fapt, acelaşi lucru cu Substanţa. Ceea ce înseamnă că prin unitatea acestei fundamentale diferiri de Sine nu putem vorbi decât despre o reflecţie absolută, adică despre Conştiinţa absolută - conştiinţa nefiind altceva decât unitate în şi prin negativ, în şi prin diferit. (Toate acestea sunt arhicunoscute de la Hegel încoace în filosofie şi de la Niceea 325 încoace în teologie. Nu spun lucruri noi.)

Banuiesc ca vorbesti despre relativ si absolut. Cum ca noi nu avem acces decit la chestii relative si ca Dzeu e absolutul.
Am inteles corect? Ca nu as vrea sa comentez mai departe pina atunci

În prealabil postat de HoratiuM

Aşa şi cu chestiunea cu juxtapunerea elementară, pe care Dvs. şi "ai2" n-aţi înţeles-o.

Desigur

În prealabil postat de HoratiuM

Juxtapunere înseamnă punerea împreună în mod exterior a două elemente în completă ignoranţă faţă de datele lor interne sau, mai exact, în condiţiile în care toate datele lor "interne" sunt complet manifeste, vizibile la "exterior" - această vizibilitate, de altfel, şi face ca noţiunile de "interior" şi "exterior" să fie destul de labile. Vă dau ca exemplu biţii de informaţie care sunt, la limită, reductibili la impulsiile electronice. Ce este un bit, pare a fi complet citibil la exterior şi diferenţa dintre "suprafaţa" lui semnificantă şi "conţinutul" său semnificat ar părea să fie evanescentă. Este un "trompe l'oeil" deoarece bitul îşi bazează proprietăţile pe cele materiale, în speţă electronice, pe de o parte – şi ştim că electronul este reductibil şi decompozabil cel puţin în principiu; pe de alta, întotdeauna acolo unde există limită, determinare într-un fel sau altul, există multiplu, alteritate atât internă, cât şi externă, căci diferenţa impune întotdeauna prezenţa unei distincţii între un interior şi altul – despre orice fel de interior ar putea fi vorba – şi prin aceea că electronul există ca atare, cu limitele, proprietăţile şi comportamentul său distinct de cel al altor particule (deşi şi aici pot interveni nuanţe, căci, dacă am înţeles bine, fotonul pare să aibă toate caracteristicile electronului, mai puţin masa), el este ceva diferenţiat, ceva în care şi faţă de care există distincţie, limită, alteritate, deci interior şi exterior.

Or, a considera numai sintaxa, numai juxtapunerea elementară ca fiind strict suficiente nu doar agregării de structuri coerente, dar şi salturilor calitative ale structurilor, aşa cum face evoluţionismul, înseamnă a ignora complet vreo interioritate a elementelor implicate tocmai sub considerentul că aparenţa empirică nu ar lăsa nimic nemanifest în aceste elemente care, astfel, neavând vreo interioritate, toate procesele care pot fi derivate din asocierea lor, ar fi strict consecinţa proprietăţilor manifeste, observabile la „exterior”, la „limita” elementului (adică la empiria lui – în greacă, „empireismos” înseamnă limită, frontieră). Deci nimic meta-fizic nu ar veni fie să dirijeze, să predetermine, fie să tulbure, să cauzeze spontan ceva în acele elemente şi în asocierea lor. Nici din interioritatea lor determinată, diferenţiată; nici din afara frontierei lor. Presupoziţia se bazează pe impresia că interiorul este citibil la exterior în întregime şi că, în esenţă, nu există o diferenţă fundamentală şi ireductibilă; aşa cum se întâmplă în metafizica vedantină unde Maya este iluzorie, singura realitate fiind Paramatman, absolut nedivizatul în care diferenţa, negativul nu are nici o subzistenţă, e pură aparenţă. Or, aici avem în mod clar un paralogism căci, într-o unitate absolută şi fără divizare nu putem avea iluzii, aparenţe, căci iluzia, aparenţa este deja divizare.

Această presupoziţie a evoluţionismului – Indiferenţa absolută ca termen final în care divizarea este pură aparenţă, fiind întotdeauna reductibilă – este necritică şi vine împotriva unor evidenţe clare şi simple: există diferenţă între interior şi exterior, între noumen şi fenomen căci negativul, diferenţa în genere aduce cu sine tocmai această distincţie în mod analitic oricât de mică şi greu sesizabilă ar fi ea. Căci cea mai mică, infinitezimală diferenţă, oricât de subatomică, ar fi imposibilă fără existenţa unei diferenţe absolute. Aceasta rezultă din raţionamentul simplu (de origine eleată) că în indiferenţa pură nu putem face o diferenţiere determinată, oricare ar fi ea, căci nu am putea avea nici mensura, nici instrumentul care să ne ofere această posibilitate – ceea ce înseamnă că însăşi posibilitatea nu poate fi dată prin procesualitatea infinitului potenţial. Singura soluţie este trecerea la limită, adică scurtcircuitul fundamental pe care îl dă nemijlocirea Infinitului Actual şi prin care diferenţierea este dată numai pentru că este realizată în mod real până la capăt, exhaustiv.

Dacă procesele subatomice par să nu mai ofere sprijin pentru disocierile tradiţionale dintre elemente care puteau fi făcute prin simplă observaţie, nu înseamnă că disocierile, că distincţia nu există şi că în spatele elementelor cuantice ar fi o indiferenţă pură. Înseamnă doar că ştiinţa este aici pusă în situaţia limită de a renunţa la observaţia empirică şi de a înainta prin intelectul singur. Lucru pe care Heisenberg l-a înţeles foarte bine când a renunţat la reprezentările intuitive ale ecuaţiilor acestor procese şi a trecut la matematica pură. Acelaşi Heisenberg a înţeles foarte bine că diferenţa invizibilă pentru simţuri e în continuare existentă în sine şi poate fi sesizată prin intelecţie, dând explicit dreptate filosofiei kantiene care înţelesese cu un secol şi jumătate înainte că diferenţa, oricât de greu sesizabilă, se opune ireductibil oricărei colapsări a fenomenului în noumen, oricărei indiferenţe cotropitoare.

În acest fel, dreptate are nu metafizica orientală a vedantei, a indiferenţei, ci metafizica occidentală, a grecilor şi a creştinismului care susţine realitatea diferenţei şi a multiplului, autonomia lui ontologică simultan cu o paradoxală unificare a multiplului în Unu, dar fără cotropirea primului în cel de al doilea. Creştinismul a dat cea mai gravă poziţie dintre toate de vreme ce a postulat diferenţa ireductibilă în chiar sânul, în Esenţa Substanţei divine prin multiplul Persoanelor (Tatăl, Fiul, Sf. Duh). Şi a mers mai departe spunând că această diferenţă este exhaustivă, adică eschatologică, şi că numai ea stă la baza oricărei legături şi identităţi. Ba mai mult, această diferenţă numai, pentru că este absolută, este, de fapt, Identitatea.

Cam greu de digerat ce spune dogmatica creştină pentru ştiinţă căci aceste propoziţii nu pot fi amorsate fără o pătrundere cât de cât riguroasă în câmpul filosofiei, al teologiei şi, nu în ultimul rând, al fundamentelor ştiinţei (matematicii în special). Şi, mai ales, fără a reevalua postulatul pozitivist (asumat necritic) după care nu există decât ceea ce este manifest, observabil. Prin acest postulat, ştiinţa a ajuns într-o poziţie necritică faţă de propriile premise care sunt întotdeauna mai întâi teoretice şi pare să fi renunţat la o pătrundere fundamentală a bazei cunoaşterii pe care a lăsat-o în seama psihologiei şi evoluţionismului, care numai critice nu sunt.

O reîntoarcere la Frege şi la idealismul german, cred eu, se impune. Înainte de a şti ce este intelectul şi raţiunea, nu se poate face ştiinţă. Evoluţionismul deja pleacă de la premisa asumată necritic că nu există diferenţă fundamentală între noumen şi fenomen, între sensibil şi inteligibil – în condiţiile în care nu doar critica, dar cel mai umil act al cunoaşterii se fundamentează pe diferenţieri reductibile doar cu preţul renunţării la distanţa critică sau la cunoaşterea însăşi: subiect şi obiect, interior şi exterior, cauză şi cauzat, identitate şi diferenţă etc.. Ştiinţa se bazează, teoretic, pe prezumţia îndoielii faţă de aparenţă şi fapt, întrucât realul poate fi diferit de aparenţă, de ceea ce apare factual. Or, prin asumarea indiferenţei ca punct de plecare este luată cea mai la îndemână presupoziţie ca fiind nemijlocit adevărată ceea ce duce la suprimarea îndoielii, deci tocmai a ştiinţei întrucât însăşi posibilitatea inteligibilă a realului de a fi altfel, de a fi diferit este suprimată din considerente care nu mai ţin de cunoaşterea ca atare.

Noi cunoaştem sau ştim că ceva este doar pentru că îl percepem ca fiind distinct, diferenţiat. Odată cu distincţia, cu diferenţierea acelui "ceva" am pierde şi sesizarea lui, ştiinţa că acel "ceva" este aici şi acum. În alţi termeni, în absenţa diferenţei, am fi lipsiţi nu doar de reflecţia conştientă, dar chiar şi de cunoaşterea elementară pe care şi protozoarele o au prin simţuri. În indiferenţa pură nimic nu poate fi cunoscut în primul rând pentru că nu există elementele fundamentale ale cunoaşterii: ceva care cunoaşte şi ceva care e cunoscut.

Contradicţia fundamentală a evoluţionismului, de aceea, este pretenţia că, în condiţiile în care orice Diferenţă fundamentală (Transcendenţa) este respinsă, deci în care totul este în Indiferenţă pură, există totuşi o diferenţă fundamentală care generează în mod automat multiplu, mai mult, îl face să se dezvolte, să treacă în salturi peste diferenţe calitative abisale şi să dea naştere unor structuri nenumărabile care sunt toate traversate de diferenţa pe care o dă bogăţia multiplului.

Nu întâmplător s-a spus că "minunile" evoluţionismului depăşesc tot ce teologia a afirmat în domeniu.

Auzi, tu stii cu ce se ocupa evolutionismul?

În prealabil postat de Callisto

Pentru ca definitiile legate de functia de reproducere nu ajuta darwinismul prea mult, deoarece exista o multime de "specii" care se savarsesc monte in urma carora se nasc hibrizi ce supravietuiesc fara probleme, s-au cautat noi solutii. Si se pare ca biologii/zoologii lucreaza in orizonturi semantice diferite in ceea ce priveste concretetea acestui termen fundamental. S-au scris articole chiar despre "dizolvarea" problemei speciei, lucru pozitiv numai fiindca ar fi grabit ruinarea inevitabila a evolutionismului ca paradigma gnoseologica.

Pai tocmai aceste probleme in definirea speciei arata ca darwinismul functioneaza!
Faptul ca, aplicind definitia initiala a speciei, acestea se intrepatrund, arata ca evolutia e graduala si nu brusca.

În prealabil postat de HoratiuM

Între om şi specia maimuţelor antropoide genomul arată o diferenţă între 1,6 şi 3,6%, se pare. Dar a opera o modificare de asemenea anvergură într-un genom înseamnă a distruge organismul pe care-l structurează.

Si?
Care e problema?